Actualizare 1 lucrare

4. Cauza Johansen c. Norvegia, 7 august 1996 (www.echr.coe.int): Pentru un părinte şi copilul său, a fi împreună reprezintă un element esenţial al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi a încetat, şi măsurile interne care îl împiedică să fie împreună constituie o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 din Convenţie.
5. Cauza Streletz, Kessler şi Krenz c. Germania, 22 martie 2001 (www.echr.coe.int): Obligaţiile pozitive impuse statelor de art. 8 din Convenţie cu privire la întâlnirea părinţilor cu copiii lor trebuie să fie interpretate în temeiul Convenţiei cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 şi al Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii din 25 octombrie 1980 (Maire c. Portugalia, 26 iunie 2003; Ignaccolo-Zenlde c. România, 25 ianuarie 2000) şi trebuie luate în considerare toate normele relevante ale dreptului iternaţional, aplicabile părţilor contractante.
6. Cauza Hokkanen c. Finlanda, 23 septembrie 1994: Obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri nu este absolută, deoarece, uneori, reunirea unui părinte cu copiii săi care trăiesc de mai mult timp împreună cu celălalt părinte nu poate avea loc imediat şi necesită preparative. Natura şi amploarea acestora depind de circumstanţele fiecărei speţe, dar înţelegerea şi cooperarea tuturor persoanelor implicate constituie întotdeauna un factor important.

Cu toate că autorităţile naţionale trebuie să facă tot posibilul pentru a facilita o asemenea colaborare, obligaţia acestora de a recurge la constrângere în domeniu nu poate fi decât imitată: este necesar ca acestea să ţină seama de interesele şi de drepturile şi libertăţile aceloraşi persoane, în special de interesele superioare ale copilului şi de drepturile care îi sunt recunoscute prin art. 8 din Convenţie. În cazul în care legăturile cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese sau să aducă atingere acestor drepturi, este de competenţa autorităţilor naţionale să asigure un just echilibru între acestea.

7. Cauza Gnahore c. Franţa, 19 septembrie 2000 (www.echr.coe.int): Este important să se stabilească dacă a fost păstrat echilibrul echitabil între interesele concurente în speţă – al copilului, al celor doi părinţi şi al ordinii publice – în marja de apreciere acordată statelor în asemenea situaţii (Maumousseau şi Washington c. Franţa, 6 decembrie 2007), ţinând seama totuşi de faptul că trebuie avute în vedere în principal cele mai bune interese ale copilului.
8. Cauza Elsholz c. Germania, 13 iulie 2000; Marsalek c. Republica Cehă, 4 aprilie 2006 (www.echr.coe.int): „Interesele copilului” sunt considerate a fi următoarele: să păstreze legăturile cu familia sa, cu excepţia cazului în care acestea se dovedesc a fi indezirabile, şi să i se asigure dezvoltarea într-un mediu sănătos. Din perspectiva dezvoltării personale, interesul copilului depinde de diverse circumstanţe individuale, în special vârsta şi nivelul de maturizare, prezenţa sau absenţa părinţilor, mediul şi experienţele.
9. Cauza Carlson c. Elveţia, 6 noiembrie 2008: Curtea Europeană a Dreptului Omului este competentă să examineze procedura urmată de instanţele interne, în special să constate dacă aceste instanţe, în aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor Convenţiei de la Haga, au protejat drepturile garantate de Convenţie, în special pe cele ale art. 8.
10. Cauza Nistor c. România, 2 noiembrie 2010 (www.csm1909.ro): Procedurile privind dreptul de vizitare, inclusiv executarea hotărârii pronunţate la încheierea acestora, necesită o soluţionare urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copil şi părintele care nu trăieşte împreună cu el. Curtea a remarcat faptul că dificultăţile întâmpinate în executarea hotărârii prin care era conferit reclamanţilor dreptul de vizitare proveneau în mare parte din animozitatea existentă între cei doi părinţi şi familiile acestora. Totuşi, Curtea a considerat că autorităţile competente nu au depus eforturi rezonabile pentru a facilita contactele regulate între reclamanţi şi minor, în condiţiile prevăzute de hotărârea judecătorească. în consecinţă, în pofida marjei de apreciere de care beneficiază autorităţile competente în materie, imposibilitatea reclamanţilor de a-şi exercita dreptul de vizitare a fost interpretată, în cazul de faţă, ca o atingere disproporţionată adusă dreptului la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8 din Convenţie.
11. Cauza Sbârnea c. România, 21 iunie 2011 (www.csm1909.ro): Obligaţia autorităţilor publice de a adopta măsuri pozitive nu este absolută, nu este o obligaţie de rezultat, ci una de mijloace. Prin urmare, autorităţile nu pot fi considerate răspunzătoare pentru faptul că, în ciuda consilierii, atitudinea negativă a copilului faţă de reclamant persista, iar părintele căruia minorul îi fusese încredinţat nu a avut nicio legătură cu această atitudine. Trebuie să se ţină seama întotdeauna de interesul superior al copilului şi să se aibă grijă ca acţiunile pozitive ale autorităţilor pentru a proteja dreptul la viaţa de familie al unuia dintre părinţi să nu afecteze dreptul copilului la viaţa de familie, aşa încât nu se poate concluziona că autorităţile naţionale ar fi trebuit să intervină, în această situaţie dificilă din punct de vedere emoţional, într-o măsură mai mare decât au făcut-o.
12. Cauza Marcu c. România, 26 octombrie 2010 (www.csm1909.ro): Aplicarea interdicţiei totale şi absolute a exercitării drepturilor părinteşti, prin efectul legii, fără un control din partea instanţelor al genului de infracţiune săvârşită şi al interesului minorilor, nu poate să răspundă unei cerinţe primordiale legată de interesele copiilor şi, prin urmare, să urmărească un scop legitim, cum ar fi protecţia sănătăţii, a vieţii sau educaţiei minorilor.
13. Cauza Hasse c. Germania, 8 aprilie 2004 (www.echr.coe.int): Pentru un părinte şi copilul său, faptul de a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile interne care împiedică acest lucru constituie o ingerinţă în dreptul protejat de art. 8 din Convenţie. Curtea a arătat că este conştientă de problemele cu care se confruntă autorităţile în situaţiile în care trebuie luate urgent măsuri de protecţie. Dacă nu se ia nicio măsură, există riscul real al vătămării copilului şi autorităţile vor răspunde pentru că nu au intervenit. În acelaşi timp, dacă sunt luate măsuri de protecţie, autorităţile pot fi blamate pentru o ingerinţă inacceptabilă în dreptul la respectarea vieţii de familie. Totuşi, atunci când se analizează posibilitatea luării unei măsuri atât de drastice pentru mamă, ce o privează de copilul nou-născut imediat după naştere, revine autorităţilor naţionale competente sarcina de a examina dacă nu ar fi posibilă o ingerinţă mai mică în viaţa de familie, într-un moment atât de critic din viaţa părinţilor şi a copilului. Curtea a considerat că trebuie să exercite un control mai riguros asupra restricţiilor suplimentare impuse de autorităţi după separarea copilului prin luarea faţă de acesta a măsurii plasamentului, cum ar fi cele vizând exercitarea drepturilor părinteşti sau dreptul la vizită al părinţilor sau orice alte garanţii legale destinate să asigure o protecţie efectivă a drepturilor părinţilor şi a copilului cu privire la respectarea vieţii lor de familie. Asemenea limitări suplimentare implică riscul de a rupe definitiv relaţiile familiale dintre părinţi şi un copil mic şi de aceea Curtea acordă autorităţilor o marjă de apreciere mai mică.
14. Cauza Salguiero da Silva Mouta c. Portugalia, 21 decembrie 1999 (www.echr.coe.int): Când se acordă custodia părinţilor instanţa nu are voie să acorde credinţelor religioase ale unuia dintre părinţi un rol decisiv în formularea deciziei. Astfel, faptul că un părinte este martor al lui Iehova nu trebuie să reprezinte un element concludent în decizia de a nu acorda custodia acelui părinte. Aceste argumente sunt lipsite de relevanţă în raport cu compatibilitatea unui părinte de a deţine custodia copilului şi, de aceea, sunt discriminatorii. Din acest motiv Curtea Europeană a descoperit o violare a art. 8 în conjuncţie cu art. 14 al Convenţiei europene în cazul Hoffman c. Austria (23 iunie 1993) şi în cazul Palau-Martinez c. Franţa (16 decembrie 2003). De asemenea, instanţa nu este îndreptăţită să refuze custodia unui părinte doar în baza faptului că acesta are orientări homosexuale [(Salguiero da Silva Mouta c. Portugalia, 21 decembrie 1999 (www.echr.coe.int)].