Actualizare 1 lucrare

11. Judecătoria Năsăud, sent. civ. nr. 2969/2011, nepublicată: La dosarul cauzei s-a încheiat, redactat şi ataşat un înscris ce conţine „tranzacţia” părţilor, care şi-au exprimat în faţa instanţei opţiunea stingerii litigiului conform menţiunilor din cuprinsul tranzacţiei şi care vizează încredinţarea spre creştere şi educare a minorilor rezultaţi din relaţiile de concubinaj în favoarea ambilor părinţi şi cu compensarea obligaţiilor de întreţinere datorate de către părinţi. Potrivit prevederilor art. 1704 şi urm. C.civ. 1864 [art. 2267 şi urm. NCC], coroborat cu art. 271 şi art. 273 C.proc.civ., învoiala părţilor trebuie înfăţişată în scris, deci trebuie constatată printr-un act scris care va alcătui dispozitivul hotărârii. în doctrină şi în practică hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor sunt denumite „hotărâri de expedient”. Raportat la poziţia exprimată de părţi, procesul-verbal încheiat şi semnat de părţi, care sintetizează concesiile reciproce ale acestora şi în temeiul dispoziţiilor legale anterior menţionate, instanţa va lua act de tranzacţia intervenită între părţi, conform dispozitivului. Această hotărâre nu reprezintă rezultatul unei judecăţi de fond, dar fiind o hotărâre definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 377 alin. (1) C.proc.civ., în măsura în care una dintre părţi nu-şi exercită de bunăvoie obligaţiile asumate, ea va putea fi învestită cu formulă executorie şi pusă imediat în executare. Conform prevederilor art. 273 C.proc.civ., hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor se dă fără drept de apel, deci cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

12. Curtea Supremă a Olandei, 18 martie 2005, LIN AS8525; 15 februarie 2008, LIN BB9669: Judecătorul trebuie să fie convins că problemele dintre părinţi sunt atât de serioase încât riscul ca minorul să sufere ca urmare a custodiei comune să fie atât de mare încât să nu poată fi acceptat. Ba mai mult, trebuie să existe speranţa că problemele părinţilor să poată fi rezolvate în viitorul apropiat.

13. C.A Cluj, s. civ., dec. nr. 2305/2011, nepublicată: În toate situaţiile în care instanţa judecătorească este chemată să dispună asupra vreunei măsuri în legătură cu un minor, ceea ce primează în mod absolut este interesul superior al minorului, orice decizie dispusă de instanţa de judecată trebuind să aibă în vedere cu prioritate acest interes superior al copilului. În condiţiile în care mama minorei nu este încadrată în muncă, nu realizează niciun fel de alte venituri din munci ocazionale, nu are niciun alt mijloc material de subzistenţă, locuinţa acesteia este improprie pentru creşterea unor copii minori, având în vedere că este formată doar dintr-o cameră şi o aşa-zisă bucătărie, nu este racordată la utilităţi – apă, curent, gaz, încălzire – iar temperatura şi igiena din locuinţă lasă mult de dorit, în timp tatăl este angajat în muncă pe perioadă nedeterminată, beneficiind de un venit lunar constant, dispune de un apartament de trei camere şi dependinţe, igienic întreţinute, putând dec condiţii locative net superioare pentru creşterea minorei, faţă de cele pe care le poate oferi prezent mama, raportând principiul interesului superior al minorei la starea de fapt stabilită se constată că interesul superior al minorei este acela de a fi încredinţată spre creştere şi educare tatălui ei, având în vedere că acesta oferă, cel puţin la momentul actual, condiţii mult mai bune pentru creşterea, educarea şi dezvoltarea armonioasă a minorei. Este real că minora trebuie să crească împreună cu mama sa, dar nu trebuie ignorat faptul că nu este permisă pere sănătăţii fizice, psihice, afective, emoţionale, precum şi a integrităţii corporale a minore condiţiile improprii de locuit pe care le poate oferi pârâta. În perspectivă, dacă se vor schimba condiţiile materiale ale pârâtei, nimic nu se opune ca pârâta să solicite reîncredinţarea minorului în favoarea sa, spre creştere şi educare.

Instanţa care judecă cererea de divorţ este obligată să se pronunţe, respectiv să soluţii cererile accesorii divorţului, cum ar fi: încredinţarea copiilor minori rezultaţi din căsătorie ori altuia dintre părinţi; stabilirea pensiei de întreţinere cuvenite minorilor ori unuia dintre dacă aceasta se impune; păstrarea ori reluarea numelui avut anterior căsătoriei de către unul ori ambii soţi. Prin prisma art. 42 C.fam. (art. 396 NCC), dispoziţia instanţei care soluţionează divorţul cu privire la încredinţarea minorilor rezultaţi din căsătorie echivalează cu soluţia unei cereri accesorii divorţului, cerere asupra căreia instanţa de divorţ este obligată să se pronunţe, indiferent dacă a fost sau nu învestită în mod expres cu o atare solicitare de către una dintre părţi, pe cale principală ori pe cale reconvenţională.