o necorelare între textele din legea medierii care se referă la domiciliul copiilor şi cele din NCC, care fac trimitere la locuinţa copilului, fapt ce poate da naştere la interpretări diverse şi contradictorii în practică. Cele două noţiuni evocate, locuinţa şi domiciliul copilului, nu sunt identice, ci interdependente, în sensul că domiciliul (legal) al minorului nu se poate stabili decât la părinţii săi (locuinţa părinţilor săi/ părintelui cu care locuieşte după divorţ fiind implicit şi locuinţa şi, ca o consecinţă directă, domiciliul legal al minorului) sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic [art. 92 alin. (1) NCC]. Potrivit art. 92 alin. (2) În cazul în care părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanţa de tutelă, ascultându-i pe părinţi, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuieşte în mod statornic. În opinia noastră,între locuinţa copilului şi domiciliul copilului, noţiunea mai largă, care include şi noţiunea de domiciliu al minorului este cea
