Afară strada a luat foc

CAPITOLUL 31

CHRISTOPHER BRADENTON se lupta să iasă din starea de delir, ca un om care se zbate să scape din nisipuri mişcă­toare. Îl durea tot trupul. Îşi simţea faţa ca pe un corp străin, ca şi cum cineva i-ar fi injectat silicon în mai multe locuri, până ce obrazul i se făcuse cât un dovleac. Gâtul îl durea de parcă era carne vie, dar înspăimântător era că traheea ajunsese, de la dimen­siunile ei normale, la acelea ale orificiului unui pistol cu apă, de jucărie. Respiraţia de-abia îi mai şuiera prin acel fir de legătură teribil de subţire de care avea nevoie absolută ca să menţină legătura cu lumea. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns pulsaţiile chinuitoare continue, trăia şi senzaţia că se îneacă. Dar mai rea decât orice era febra. Nu-şi aducea aminte să mai fi fost vreodată atât de înfierbântat, nici măcar acum doi ani, când îi transportase pe cei doi prizonieri politici care, fiind eliberaţi pe cauţiune, încercaseră să dispară în Texas. În timp ce călătoreau către vest, spre Los Angeles, rabla de Pontiac Tempest îşi dăduse duhul pe US 190, în Valea Morţii. Îi fusese îngrozitor de cald, dar acum era şi mai rău. De data asta, focul venea din interior, ca şi cum ar fi înghiţit soarele.

Se tângui şi încercă să se descotorosească de pături, dar nu mai avea pic de vlagă. Oare singur se vârâse în pat? Din câte îşi dădea el seama, nu. Cineva sau ceva se aflase în casă, cu el. Cineva sau ceva... ar fi trebuit să-şi aducă aminte, dar nu era în stare. Tot ce reuşea Bradenton să-şi recheme în memorie era că fusese speriat chiar înainte de a se îmbolnăvi, ştiind că urma să apară cineva (sau ceva), iar el va trebui să... ce?

Gemu iar şi-şi bălăbăni capul pe pernă dintr-o parte într-alta. Nu reuşea să-şi amintească decât delirul. Fantome fierbinţi, cu ochii lipicioşi. Maică-sa, care era moartă din '69, intrase în dormitorul lui simplu, cu pereţii din buşteni, şi-i vorbise: "Kit, băiete, eu ţi-am zis să nu-ţi faci de lucru cu oamenii ăia, aşa ţi-am zis. Mie nu-mi pasă de politică, dar bărbaţii ăia cu care te-ai înhăitat tu sunt nişte câini turbaţi, iar fetele nişte curve ordinare. Aşa ţi-am zis, Kit..." Apoi figura ei se fragmentase, iar prin spărturi îşi făcuse apariţia o hoardă de gândaci de cimitir, printre fisurile ce se căscau în pergamentul îngălbenit, jar el începuse să urle până ce bezna începuse să şovăie şi se stârnise un amestec confuz de glasuri, plesnitul sec, de piele, al unui pantof, atunci când oamenii o luaseră la fugă... lumini, reflectoare, mirosul de gaze, iată, se afla din nou la Chicago, în anul 1968, de undeva se auzeau nişte voci care scandau "Ahoi, ahoi, lumea e cu ochii pe noi! Ahoi, ahoi, lumea e cu ochii pe noi! Ahoi, ahoi, lumea..." iar în rigola de lângă intrarea în parc zăcea o fată, îmbrăcată într-o salopetă de jeans, desculţă, cu părul lung, plin de cioburi; pe faţă i se coagulase sângele, formând un strat lucios, aparent de culoare neagră în lumina albă şi nemiloasă a felinarelor de pe stradă, tânăra femeie amintind de o insectă zdrobită. O ajută să se ridice în picioare, iar ea scoase un ţipăt şi se cuibări lângă el, pentru că din perdeaua de fum se apropia un monstru de pe altă lume, o creatură înveşmântată în cizme negre, strălucitoare, haină din piele şi mască de gaze prin care nu puteai să-i distingi ochii, ţinând un bulan într-o mână şi o cutie de spray paralizant în cealaltă şi rânjind. Iar atunci când bestia inumană îşi dezvăluise faţa hlizită şi congestionată, ţipaseră amândoi, în acelaşi timp, pentru că era acel cineva sau ceva pe care-l aştepta, omul de care Kit Bradenton se temuse întotdeauna. Era însăşi Momâia Ambu­lantă. Urletele lui Bradenton sfâşiaseră visul acela, aşa cum cocaina pură te trezeşte după ce-ai luat crack, şi se pomenise la Boulder, Colorado, într-un apartament de pe Canyon Boulevard, e vară şi cald, atât de cald, încât îţi curg apele chiar dacă n-ai pe tine decât nişte chiloţi, iar de cealaltă parte a camerei se află cel mai frumos băiat din lume, înalt, bronzat şi zvelt, poartă costum de baie galben ca lămâia, care se lipeşte tandru de fiecare proemi­nenţa şi vale a preţioaselor lui fese, şi ştii bine că dacă se întoarce, faţa lui îţi va aminti de un înger al lui Rafael, chiar dacă dă vădite semne de mahmureală. De unde l-ai cules? De la o întrunire unde s-a discutat despre rasism în campusul universitar, sau din cafeteria? Făcea autostopul? Contează asta? Vai, e teribil de cald, dar există apă, o cană de apă, un vas de apă împodobit cu figuri stranii, în basorelief, iar alături de el pastila, nu!... PASTILA! Aceea care-l va expedia pe îngerul în slip galben-deschis în tărâmul aceia special, pe care el îl numeşte Huxleyland, unde degetul fermecat scrie fără să se mişte din loc, unde florile cresc pe tulpina stejarilor morţi şi, băi băiete, ce se petrece acolo, în chiloţii tăi? A fost vreodată Kit Bradenton mai excitat, mai dornic de dragoste decât acum? "Vino în pat", spui, adresându-te spatelui acela arămiu şi catifelat, "haide în pat, la început mă faci tu pe mine, apoi eu pe tine. Exact cum ţi-o plăcea ţie." "Întâi ia-ţi pilula", aruncă el, fără a se întoarce. "După aceea mai vedem."

Înghiţi pastila, simţi răceala apei în gât, apoi vederea lui începu să sufere, treptat, fenomenul acela straniu, prin care fiecare unghi drept din jur începe să pară puţin mai mic sau puţin mai mare de nouăzeci de grade. O vreme te uiţi la ventilatorul de pe biroul ieftin, făcut la Grand Rapids, apoi îţi contempli imaginea în oglinda cu ape de deasupra lui. Faţa ta pare neagră şi umflată, dar tu nu te laşi impresionat de atâta lucru, pentru că doar pastila este de vină, doar PASTILA!!! "Trips", murmuri, "vai, Captain Trips, iar mie mi s-a sculat în aşaaaa hal..." Celălalt începe să alerge, iar la început nu te poţi împiedica să nu te uiţi la şoldurile lui perfecte, acolo unde elasticul slipului coboară atât de jos, apoi privirile tale urcă spre pântecele plat şi bronzat, spre minunatul piept fără păr şi, în fine, după gâtul zvelt şi vânos, se opresc asupra feţei... de fapt este faţa lui, scofâlcită, cu un rânjet fericit şi feroce, nu chipul unui înger pictat de Rafael, ci un diavol al lui Goya, iar din fiecare orbită goală se holbează la el faţa de reptilă a unei năpârci; tu ţipi din răsputeri, în timp ce el vine tot mai aproape, şoptindu-ţi: Trips, baby, Captain Trips...

Pe urmă întuneric, chipuri şi voci de care nu-şi mai amintea, după care, într-un târziu, ieşise la suprafaţă aici, în casa pe care o construise cu mâinile lui, la marginea lui Mountain City. Pre­zentul înseamnă cu totul altceva, marele val de revoltă care cuprinsese întreaga ţară se potolise de mult, cei mai mulţi dintre tinerii radicali ajunseseră nişte bătrâni retrograzi, cu bărbi încă­runţite şi cu nişte găuri mari şi carbonizate în locul nărilor, gata, băiete, era atins de ruină. Tânărul în costum de baie galben fusese acum o veşnicie; de fapt nici el, Kit Bradenton, nu fusese cu mult mai răsărit atunci, la Boulder.

Dumnezeule, nu cumva mor?

Gândul îl împinse în ghearele unei crize de groază, iar căldura se răsucea şi tălăzuia la el în cap ca o furtună de nisip. Pe neaşteptate, un sunet care începuse să se ridice de undeva, de dincolo şi de dedesubtul uşii închise a dormitorului, îl făcu să-şi reţină respiraţia scurtă şi grăbită.

La început, Bradenton îşi închipui că era o sirenă de incendiu sau de la o maşină de poliţie. Pe măsură ce se apropia, zgomotul era tot mai puternic; distinse apoi şi bocănitul inegal al unor paşi străbătând culoarul lui de la parter, salonul, urcând apoi scările într-un ritm infernal.

Se lipi cu spatele de pernă; pe figură i se întipărise un rictus de teamă, iar ochii i se holbaseră în cercurile lor negre. Zgomotul era acum foarte aproape. Nu, nu mai semăna cu o sirenă, se transformase într-un ţipăt, ascuţit şi modulat, un strigăt aşa cum nu poate emite nici o fiinţă omenească; nu putea fi vorba decât de urletul unei iele sau, cine ştie, al unui Caron de culoare, venit să-l treacă râul ce desparte tărâmul celor vii de acela al morţilor.

Paşii grăbiţi veneau acum drept spre el, bubuind de-a lungul culoarului de la etaj, făcând să geamă, să scârţâie şi să protesteze scândurile clădirii sub greutatea nemiloasă a cizmelor cu potcoave tocite; deodată, Kit Bradenton înţelese cine-l căuta şi începu să ţipe chiar în momentul când uşa sări din ţâţâni şi în încăpere se năpusti bărbatul îmbrăcat într-o jachetă spălăcită de jeanşi, cu rânjetul lui de ucigaş lăţit peste întreaga faţă, aidoma unui ameţitor cerc alb alcătuit din lame de cuţit, cu expresia unui Moş Crăciun dement, cărând o găleată din oţel galvanizat sus, deasupra umărului drept.

― HIIIIIIIAAAAAAUUUUUUUUU!

― Nu! strigă Bradenton, ridicându-şi cu greu braţele până în dreptul obrajilor. Nu! Nuu!...

Găleata se înclină şi toată apa din ea se revărsă, părând să rămână suspendată în lumina galbenă a lămpii, ca şi cum ar fi fost cel mai mare diamant ncprelucrat din univers, iar Bradenton distinse prin masa de lichid figura acelui om, reflectată şi refractată pe figura acestui demon rânjitor, care tocmai îşi croise drum din străfundurile cele mai puturoase ale iadului şi se iscase pe pământ; apa căzu atunci asupra lui; atât de rece, încât gâtul lui congestionat se deschise ca prin minune, storcând valuri de sânge din pereţii esofagului; curentul masiv de aer avu efectul unui şoc: îşi aruncă păturile departe, peste marginea patului, printr-un unic spasm convulsiv, în aşa fel ca trupul lui să aibă libertatea de a se mişca în voie, dar şocul acesta îi provocă dureri amare, ca o haită de ogari asmuţită asupra vânatului.

Ţipă. Şi încă o dată. Apoi rămase să tremure, cu trupul înfierbântat şi ud din cap până în picioare, cu ochii ieşiţi din cap. Instantaneu, esofagul i se închise la loc şi începu din nou să se lupte pentru fiecare gură de aer. Trupul îi era zgâlţâit de frisoane din ce în ce mai violente.

― Am ştiut eu c-ai să te răcoreşti! îi aruncă vesel bărbatul pe care el îl cunoştea sub numele de Richard Fry, punând găleata jos, cu zgomot. Am ştiut la fix că are să-ţi facă bine, şefule! Mi se cam cuvin nişte mulţumiri, din câte-mi fac eu socoteala. Ai de gând să-ţi arăţi recunoştinţa? Nu poţi vorbi? Nu? Însă eu sunt convins că în inima ta vorbeşti. IIIGAAAAA!

Făcu un salt în aer, la fel ca Bruce Lee într-un film de lupte kung-fu, cu genunchii depărtaţi, părând să rămână suspendat deasu­pra lui Kit Bradenton pentru o fracţiune de secundă, ca şi apa, umbra lui stăruind ca o pată pe pieptul pijamalei ude a lui Bradenton, iar acesta protestă stins. Fry ateriză apoi cu genunchii de o parte şi alta a cuştii toracice, punctul în care i se întâlneau coapsele rămânând deasupra pieptului lui Bradenton, la doar câţiva centimetri; figura lui diabolică avea asupra obrajilor lui Bradenton efectul unei torţe din cele folosite la luminarea beciurilor, în romanele gotice.

― A trebuit neapărat să te trezesc, bărbate, zise Fry. N-am vrut să-ţi iei zborul fără să mai apuc să discut puţin cu tine.

― ... Dă... dă... dă-te jos...

― Uite ce este, eu nu stau pe tine, omule. Pur şi simplu sunt suspendat deasupra ta. La fel ca şi vasta lume invizibilă.

Bradenton, cuprins de o frică agonică, nu mai era în stare decât să gâfâie, să tremure şi să-şi ferească ochii de faţa aceea dementă, sucindu-şi privirile cu disperare în toate direcţiile.

― Trebuie să stăm de vorbă despre ace, brice şi aplice şi dacă albinele au sau nu dinţi. Precum şi despre actele pe care trebuia tu să mi le pregăteşti, despre maşină şi cheile acelei maşini. Am fost prin garaj şi acolo nu era decât o camionetă marca Chevy, care ştiu că este a ta, Popo-Kitty, ei, ce-ai de zis?

― ... Ăla... actele... nu pot... vorbi.

Înghiţi cu un efort teribil o gură de aer. Dinţii îi clănţăniră mărunt, sunetul amintind de acela al unor păsări mici dintr-un copac.

― Fă bine şi vorbeşte, spuse Fry, înălţându-şi ambele degete mari. La fel ca degetele lui, aveau încheieturi duble, ceea ce-i permitea să le mişte în nişte poziţii şi unghiuri care contraziceau orice lege a biologiei şi fizicii. Că de nu, am să-ţi scot ochii să mi-i pun de breloc, iar tu o să tropăi prin iad cu un câine din ăia pentru orbi după tine.

Îşi repezi degetele mari spre ochii lui Bradenton, iar acesta se lipi de pernă, disperat şi neajutorat.

― Dacă-mi spui, continuă Fry, am să-ţi las pilulele de care ai nevoie. De fapt, am să te ajut să te ridici, ca să le poţi înghiţi. Ai să te pui pe picioare, omule. Pilulele alea te fac bine de orişice.

Lui Bradenton, care dârdâia de frig şi de frică, în egală măsură, cuvintele îi ieşiră cu greu printre fălci.

― Actele... pe numele de Randall Flagg. În bufetul velş de la parter. Sub... hârtia de pe fundul sertarului.

― Şi maşina?

Bradenton se sforţa nebuneşte să gândească. Îi cumpărase oare omului acesta o maşină? Lucrurile astea rămăseseră undeva, la distanţă enormă, iar între ele şi momentul prezent se inter-puseseră flăcările delirului, care, din câte se părea, dăunaseră proceselor lui mintale, arseseră bănci întregi de amintiri. Porţiuni întregi din trecutul lui se transformaseră în grămezi informe de sârme topite şi relee arse. În locul automobilului despre care voia să ştie omul ăsta infernal, în minte îi răsări imaginea primei lui maşini, un Studebaker model 1953 cu bot rotund, pe care îl vopsise în roz.

Fry îşi aşeză cu blândeţe o mână peste gura lui Bradenton, iar cu cealaltă îi strânse nările. Bolnavul începu să se încovoaie sub el. Gemete stinse se strecurau pe lângă palmele lui Fry. Acesta îl lăsă din nou liber şi îi spuse:

― Acum ţi-aduci aminte?

Straniu, dar gestul brutal îl ajutase cu adevărat.

― Maşina..., începu el, apoi gâfâi ca un câine. Lumea dansă în jurul lui, apoi îşi recăpătă imobilitatea şi fu în stare să continue. Maşina e parcată... în spatele benzinăriei Conoco... chiar la marginea oraşului. Pe US 51.

― La nord sau la sud de oraş?

― Su... su...

― Da, domnule! Am înţeles. Mergi mai departe.

― Acoperită cu o prelată. Biuu... Biuu... Buick. Talonul este pus pe coloana de direcţie. Completat pe... Randall Flagg.

Începu iarăşi să respire cu greu, incapabil să mai spună sau să mai facă ceva, holbându-se cu speranţă idioată la Fry.

― Cheile?

― Covor. Dedesubt.

Fry puse capăt dialogului, lăsându-se cu toată greutatea peste pieptul lui Bradenton. Se aşeză confortabil, ca şi cum s-ar fi întins pe o pernă moale, acasă la un prieten; bolnavul nu mai putea acum respira deloc. O dată cu expiraţia finală, pronunţă şi ultimul lui cuvânt:

― ... rog...

― Şi îţi mulţumesc, îl asigură Richard Fry/Randall Flagg cu un zâmbet afectat. Urează-mi noapte bună, Kit.

Fiindu-i imposibil să vorbească, Kit Bradenton îşi roti globii albi ai ochilor în orbitele lor umflate.

― Să nu mă judeci aspru, îi şopti bărbatul cel întunecat. Chestia este că trebuie să ne grăbim. Carnavalul se deschide devreme. Dau drumul la toate panaramele, la încercarea Puterii şi la Roata Norocului. Iar asta este noaptea mea norocoasă, Kit. Simt. O simt prea bine. Aşa că trebuie să ne grăbim.

După ce străbătu cei peste doi kilometri până la benzinăria Conoco, ceasul arăta 3.15 dimineaţa. Vântul bătea mai tare, vuind pe drumurile pustii, pe care nu întâlnise decât cadavrele a trei câini şi al unui bărbat. Omul respectiv purta uniformă. Deasupra lui, stelele străluceau cu putere, ca nişte scântei iscate pe cara­pacea întunecată a universului.

Prelata ce acoperea Buickul fusese bine fixată cu ţăruşi în pământ, iar vântul umfla pânza ca pe un balon. După ce Flagg scosese ţăruşii, prelata fu luată de vârtej şi purtată în noapte, ca o fantomă mare şi fumurie, dispărând spre răsărit. Dar problema era încotro trebuia el s-o apuce?

Rămăsese în apropierea Buickului, model 1975, care se prezenta însă ireproşabil (maşinile aveau aici condiţii foarte bune: umiditatea fiind redusă, rugina pătrundea cu greu în tablă), adulmecând noaptea de vară ca un coiot. Aerul era amestecat cu parfumul specific deşertului, pe care nu-l simţi cu adevărat decât noaptea. Buickul era unica piesă întreagă în mijlocul unui cimitir de maşini desfăcute în bucăţi, aducând aminte de monoliţii din Insula Paştelui, în tăcerea tulburată doar de vânt ce domnea în jur. Un bloc motor. O axă care semăna cu halterele acelea mici pe care le folosesc culturiştii. O grămadă de anvelope, tocmai potrivite ca vântul să scoată din ele efecte de claxon. Un parbriz crăpat. Şi câte şi mai câte.

Scenele de genul acesta îi ieşeau cel mai bine. Orice bărbat îl poate juca pe Iago în astfel de clipe.

Se depărtă de Buick şi-şi trecu mâna peste capota neregulată a ceea ce părea să fi fost odinioară un Mustang.

― Hei, Cobră mică, nu ştii c-ai să-i laşi pe toţi cu gura căscată?... cântă el încetişor.

Lovi un radiator cu cizma lui prăfuită şi dezvălui un cuib de bijuterii ce scânteia potolit, ca un foc stins. Rubine, smaralde, perle de dimensiunea unor ouă de raţă, diamante a căror lumină se lua la întrecere cu aceea a stelelor. Pocni din degete în direcţia lor. Dispărură. Dar el încotro să se ducă?

Vântul se tânguia prin geamul lateral spart al unui străvechi Plymouth, iar dinăuntrul lui se auzea foşnetul unor vietăţi mici.

Şi în spatele lui se distingea un anume zgomot. Se întoarse şi constată că era Kit Bradenton, îmbrăcat doar în nişte chiloţi galbeni, absurzi, cu pântecele lui de poet atârnând peste talie ca o avalanşă dintr-un film de animaţie oprită din cădere prin stop-cadru. Bradenton se apropia de el, trecând peste grămezile de fiare fabricate la Detroit. Foaia unui arc îi străpunse piciorul, ca într-o scenă de crucificare, dar din rană nu se scurgea nici o picătură de sânge. Buricul lui Bradenton era un ochi negru.

Omul Întunecat pocni din degete, iar Bradenton dispăru.

Rânji şi se întoarse la Buick. Se sprijini cu fruntea de locul unde tavanul maşinii se înclina, în dreptul scaunului pasagerului. Timpul trecea. După o vreme se îndreptă din şale, cu acelaşi rânjet pe buze. Acum ştia.

Se urcă la volanul maşinii şi apăsă de mai multe ori pedala de acceleraţie, pentru a pompa benzină în carburator. Motorul se trezi la viaţă uşor, iar acul ce indica nivelul benzinei urcă imediat până la maximum. Porni din loc şi ocoli staţia de benzină; lumina farurilor lui surprinse, pentru un moment, încă o pereche de smaralde, ochii unei pisici care luceau prudent din iarba înaltă de lângă uşa toaletei pentru doamne a benzinăriei. Pisica ducea în dinţi corpul minuscul şi inert al unui şoarece. La vederea feţei rotunde ca o lună şi rânjite a bărbatului care o privea prin geamul lateral al maşinii, pisica scăpă bucăţica din gură şi-o luă la fugă. Flagg începu să hohotească puternic, din toată inima, cu râsul unui om care nu are în minte decât cele mai bune gânduri. Acolo unde drumul de la staţia de benzină Conoco intra în şosea, coti la dreapta şi porni spre sud.

CAPITOLUL 32

CINEVA lăsase deschisă uşa dintre zona de securitate ma­ximă şi blocul de celule de dincolo de ea: coridorul lung, cu pereţi din oţel, avea efectul unui amplificator natural, care transformase întreaga dimineaţă vaietul monoton şi continuu într-un sunet monstruos, întretăiat de ecouri şi de reverberaţii nenumărate, până când Lloyd Henreid nu mai speră câtuşi de puţin că va scăpa cu mintea întreagă, atât din cauza ţipetelor, cât şi a fricii foarte omeneşti ce-l încerca.

― Mamă, se auzea strigătul răguşit, mereu repetat. Maa-măăă!

Lloyd stătea cu picioarele încrucişate pe podeaua celulei. Ambele mâini îi erau mânjite de sânge; ai fi zis că şi-a pus o pereche de mănuşi roşii. Cămaşa din bumbac de culoare albastru deschis a uniformei lui de închisoare era murdară de sânge, pentru că-şi ştergea mereu degetele, ca să poată apuca mai bine cu ele. Era data de 29 iunie, ora 10 dimineaţă. Ceva mai devreme, cam pe la ora 7, constatase că piciorul din dreapta faţă al priciului se clătina, iar de atunci se străduia să deşurubeze bolţurile ce-l fixau între podea şi partea de jos a ramei patului. Nu se folosea la treaba respectivă decât de degete, iar până în momentul de faţă desfăcuse cinci din cele şase bolţuri. Din această cauză, degetele lui semănau acum cu masa aceea informă şi spongioasă din care se prepară hamburgerii. Cel de al şaselea se dovedea a fi cu ghinion, dar începuse să spere că-l va desprinde şi pe el. Ce se va întâmpla după aceea nu-şi permitea luxul să gândească. Singurul mod ca să nu se lase cuprins de cea mai neagră panică era să nu gândească.

― Maamăăă...

Sări în picioare, făcând să se răspândească pe podea picături roşii din degetele lui rănite şi tremurânde, şi-şi scoase capul pe coridor cît mai mult cu putinţă; se prinsese zdravăn de gratii, iar ochii îi ieşiseră din cap de furie.

― Taci din gură, labagiule! urlă el. Taci din gură, că simt cum îmi ies din minţi!

Urmă o pauză îndelungată. Lloyd savură liniştea la fel cum se delectase odată cu un cheeseburger din alea mari de la McDonald's, de-abia scos de pe foc. Tăcerea este de aur, zicala asta i se păruse totdeauna o tâmpenie, acum trebuia să recunoască însă că exista şi o doză de adevăr în ea.

― MAAAAMĂĂĂĂĂ...

Vocea urca iarăşi prin trecătoarea din oţel mărginită de celule, la fel de jeluitoare ca un corn din cele folosite pe timp de ceaţă.

― Isuse, mormăi Lloyd. Sfinte Dumnezeule. TACI DIN GURĂ! TACI DIN GURA! TACI ODATĂ DIN GURĂ, IDIOT AFURISIT!

― MAAAAAAAMĂĂĂĂĂĂĂ...

Lloyd se întoarse la piciorul priciului şi-l atacă sălbatic, dorindu-şi, pentru a câta oară, să fi existat în celulă un lucru pe care să-l fi putut folosi drept unealtă, şi încercând să ignore durerea din unghii şi groaza ce-i apăsa mintea, se strădui să-şi aducă aminte cu exactitate când îl văzuse pentru ultima oară pe avocat ― chestiile de soiul acesta se risipeau aproape imediat din memoria lui Lloyd, care păstra o cronologie a evenimentelor trecute aproape la fel de bine pe cât reţine o sită apa. Acum trei zile. Da. Cu o zi după ce nemernicul ăla de Mathers îl lovise la ouă. Doi gardieni îl duseseră iarăşi în camera de vizite, iar Shockley era tot dejurnă la uşă şi-l întâmpinase cam aşa: Ia te uită, iar ai apărut, rahat cu ochi ce eşti, ia zi, deşteptule, acum ce mai ai de zis? După care Shockley căscase gura şi-i strănutase lui Lloyd drept în faţă, stropindu-l din belşug cu scuipat. Ia şi tu nişte germeni din ăia de gripă, băi, căcat, toată lumea e bolnavă, în frunte cu directorul, iar eu sunt de principiul că dacă ai ceva, e bine să împarţi şi cu ceilalţi. La noi, în America, până şi lepădăturilor de teapa ta trebuie să li se dea şansa de a lua o răceală. După aceea îl băgaseră înăuntru, iar Devins avea faţa unui om care încearcă să ascundă nişte ştiri bune, care n-ar fi exclus să se transforme în nişte ştiri proaste, în cele din urmă. Judecătorul înaintea căruia urma să apară Lloyd era ţintuit la pat, din cauza gripei. Alţi doi juzi erau şi ei bolnavi, fie de gripa asta care bântuia, fie de cine mai ştie ce, aşa că restul băgătorilor de seamă erau în aer. Poate că reuşeau să obţină o amânare. Ţine pumnii strânşi, îi zisese avocatul. Şi când o să ştim exact? îl întrebase Lloyd. Probabil de-abia în ultimul moment, îi răspun­sese Devins. Am să te ţin la curent, stai fără grijă. Dar de atunci Lloyd nu-l mai văzuse, iar acum, gândindu-se mai bine, îşi aduse aminte că şi avocatului îi curgea nasul şi...

― Oooooh, Doamne!

Îşi vârî degetele de la mâna dreaptă în gură şi simţi gustul sângelui. Dar afurisitul de bolţ parcă cedase puţin, asta însemnând că avea să-i vină de hac. Până şi ăla de la capătul culoarului, carc-o striga pe mă-sa, nu-l mai deranja... sau măcar nu atât de tare. Avea să-i vină de hac. După care nu-i rămânea decât să aştepte şi să vadă ce se va mai întâmpla. Rămăsese cu degetele în gură, ca să şi le odihnească. După ce va termina, hotărâse să-şi rupă cămaşa în fâşii şi să le bandajeze.

― Mamă?

― Îţi zic eu acu' ce să faci cu mă-ta, murmură Lloyd.

În seara aceea, după ce stătuse de vorbă cu Devins ultima dată, începuseră să-i scoată afară pe puşcăriaşii bolnavi, purtân­du-i cu targa, să nu se înţeleagă cumva că le făceau cine ştie ce favor, pentru că nu-i luau decât pe cei în stare gravă de tot. Vecinul lui Lloyd din celula din dreapta, Trask, îi atrăsese atenţia că majoritatea gardienilor păreau, şi ei, răciţi. Poate că reuşim şi noi să tragem un profit de pe urma asta, zisese Trask. Cum? îl întrebase Lloyd. Nu prea ştiu, îi spusese Trask. Era un tip slăbă­nog, cu o faţă ca de ogar, care aştepta în zona de maximă securitate să fie judecat, acuzat fiind de tâlhărie şi atac armat. Amânări, îi zisese. Nu prea ştiu.