Afară strada a luat foc

― Deci, eu îţi zic că dac-ar fi mai mulţi bani în circulaţie, ai fi...

― Ai face bine să închizi pompele, Hap, îi spuse Stu cu blândeţe.

― Pompele? Cum?

Norm Bruett se întoarse şi privi pe fereastră.

― Isuse Cristoase! exclamă el.

Stu se ridică de pe scaun, se întinse peste Tommy Wanna­maker şi Hank Carmichael şi stinse dintr-o singură mişcare toate cele opt comutatoare, câte patru cu fiecare mână. Din această cauză rămase singurul care nu văzu cum Chevroletul loveşte pompele de benzină de pe una din insule, retezându-le ca pe nişte popice.

Intră în ele cu o încetineală ce sugera caracterul implacabil şi oarecum măreţ al loviturii. A doua zi, Tommy Wannamaker jură la Indian Head că stopurile nu se aprinseseră nici măcar o clipă. Maşina îşi văzuse netulburată de drumul ei, cam cu douăzeci şi cinci de kilometri la oră, precum carele alegorice în timpul paradei Turneul Rozelor. Şasiul se frecă de insula de beton, scoţând un zgomot strident, iar când se izbiră şi roţile, toată lumea în afară de Stu văzu cum capul şoferului se bălăbăne fără vlagă şi loveşte parbrizul, pe care apăru imediat spărtura în formă de stea.

Maşina sări ca un câine bătrân care a luat un şut în coaste şi mătură pompa pentru benzină premium, care se desprinse din postament şi se rostogoli mai încolo, răspândind în jur câţiva stropi. Ajutajul se desprinse şi el din furtun şi căzu pe jos, sclipind în lumina tuburilor fluorescente.

Toată lumea văzu şi scânteile provocate de ţeava de eşapa­ment a maşinii la contactul cu cimentul, iar Hap, care văzuse explozia unei benzinării din Mexic, îşi acoperi instinctiv ochii, ferindu-se de mingea de foc care se aştepta să apară. Însă spatele automobilului se răsuci şi căzu de pe insulă în partea dinspre clădirea benzinăriei. Botul se înfipse în pompa de benzină fără plumb, doborând-o cu un zdrăngănit de table goale.

Chevroletul îşi încheie tacticos rotaţia de 360 de grade, lo­vind iarăşi insula, de această dată cu latul. Partea din spate se căţără peste bordură şi puse la pământ pompa de benzină regular. Apoi îşi găsi în sfârşit liniştea, smucind în urma ei pentru ultima oară toba de eşapament ruginită. Distrusese cele trei pompe de benzină de pe insula cea mai apropiată de şosea. Motorul se mai învârti eu greu câteva secunde, apoi se stinse. Tăcerea ce se lăsase era atât de neaşteptată, încât îţi provoca un soi de nelinişte.

― Sfinte Sisoe, spuse Tommy Wannamaker, cu respiraţia tăiată. Sare în aer, Hap?

― Dacă era să sară, se întâmpla până acum, spuse Hap.

Se ridică apoi în picioare, lovind cu umărul raftul cu hărţi şi împrăştiindu-le. Texas, New Mexico şi Arizona, care încotro. Hap era fericit, în modul lui precaut. Pompele erau asigurate, iar ratele le plătise la zi. Mary insistase să facă asigurarea, înainte de orice.

― Tipul trebuie să fie foarte beat, zise Norm.

― Am urmărit tot timpul stopurile, comentă Tommy, cu vo­cea ascuţită de emoţie. Nu s-au aprins nici măcar o singură dată. Sfinte Cristoase! Dacă mergea cu nouăzeci la oră, am fi fost morţi cu toţii.

Se grăbiră să iasă din oficiu, cu Hap în frunte şi Stu în urma plutonului. Hap, Tommy şi Norm ajunseră lângă maşină în ace­laşi timp. Se simţea mirosul de benzină şi se auzea ticăitul discret, ca de ceas, al motorului care se răcea. Hap deschise portiera şoferului, iar omul de la volan se întinse pe jos ca un sac de bu­lendre vechi.

― Fir-ar afurisit! strigă Norm Bruett.

Apucă să se întoarcă cu spatele, îşi strânse burta lui mare şi începu să verse. Nu din cauza omului care căzuse din maşină (de altfel, Hap îl prinsese înainte de a se prăbuşi pe pavaj), ci a putorii ce se răspândea din interior, un amestec de duhori grele de sânge, materii fecale, vomă şi putreziciune umană. Un miros înfiorător, de boală şi moarte.

Hap îl apucă imediat pe şofer de subsuori şi-l târî departe de maşină. Tommy se grăbi să-i ridice picioarele şi cei doi îl transportară până în clădire. În lumina lămpilor de deasupra, feţele lor arătau verzui şi indignate. Hap uitase cu totul de banii ce i se cuveneau de pe urma asigurării.

Ceilalţi se uitară în maşină, apoi Hank se răsuci pe călcâie, cu o mână la gură şi cu degetul mic în sus, de parc-ar fi ridicat paharul şi s-ar fi pregătit să rostească un toast. Fugi spre capătul dinspre nord al staţiei şi dădu şi el la boboci.

Vic şi Stu cercetară o vreme interiorul maşinii, se uitară unul la celălalt, apoi îşi îndreptară din nou privirile spre scena dinăuntru. Pe locul pasagerului stătea o tânără femeie cu rochia ridicată până la coapse. De ea se sprijinea un copil, băiat sau fată, cam de trei ani. Amândoi erau morţi. Gâturile li se umfla­seră ca nişte imense tuburi, iar carnea din acele locuri căpătase o nuanţă neagră-purpurie, ca de vânătaie. Carnea le era tumefiată şi pe sub ochi. După cum povesti Vic mai târziu, arătau ca jucătorii de baseball care se mânjesc cu funingine pe obraji ca să nu le lucească. Ochii lor ieşiţi din orbite se holbau în gol. Femeia ţinea mâna copilului. Din nas li se scurseseră valuri de mucozităţi, care apoi se întăriseră. În jur bâzâiau muşte, se aşezau pe scursori, le intrau şi le ieşeau din gurile deschise. Stu făcuse războiul, însă nu văzuse niciodată vreo ima­gine mai mizerabilă decât asta. Nu-şi puteau dezlipi privirile de mâinile lor împreunate.

El şi Vic se traseră simultan înapoi, apoi îşi aruncară priviri goale. Porniră spre clădire. Îl văzură înăuntru pe Hap, care ţipa ceva în receptor, la telefonul public. Norm venea spre staţie în spatele lor, aruncând din când în când priviri peste umăr. Portiera din dreptul şoferului rămăsese căscată. De oglinda retrovizoare atârna o pereche de botoşei.

Hank stătea lângă uşă, frecându-se la gură cu o batistă mur­dară.

― Isuse, Stu, murmură el trist, iar Stu îi răspunse clătinând din cap.

Hap puse receptorul în furcă. Şoferul maşinii zăcea pe podea.

― Salvarea soseşte în zece minute. Crezi că sunt?... întrebă el, făcând semn cu degetul mare spre maşină.

― Sunt morţi, poţi să fii sigur, îi confirmă Vic. Figura lui ridată se îngălbenise şi, încercând să-şi răsucească o ţigară, răspândi tutunul peste tot. Sunt cele mai moarte persoane pe care le-am văzut vreodată.

Căută spre Stu, care dădu din cap şi-şi puse mâinile în buzu­nare, cuprins de greaţă.

Bărbatul întins la pământ scoase un geamăt profund din gât şi atunci toţi îşi îndreptară atenţia spre el. Fiind evident că necunoscutul vorbea, sau în orice caz încerca din răsputeri să zică ceva, Hap îngenunche lângă el, considerând de datoria lui să facă acest lucru.

Era limpede că omul trecea prin aceleaşi suferinţe pe care le înduraseră femeia şi copilul din maşină. Nasul îi curgea abun­dent, iar în respiraţie i se auzea şi un zgomot subacvatic ciudat, un soi de gâlgâit venind din piept. Pielea de sub ochi se umfla, însă nu era încă neagră, avea doar o tentă purpurie, ca de vânătaie. Gâtul părea foarte gros, iar carnea umflată formase două bărbii suplimentare. Avea febră mare; dacă te apropiai de el te simţeai ca pe marginea unei gropi umplute cu mangal, pregătită pentru fripturi.

― Câinele, mormăi el. I-aţi dat drumul câinelui?

― Domnule, îi spuse Hap, atingându-l cu blândeţe. Am che­mat ambulanţa. Ai să te faci bine.

― Cadranul ceasului s-a făcut roşu, gâfâi omul de pe podea.

Fu cuprins apoi de o criză de tuse, de un şir nesfârşit de horcăieli chinuitoare care răspândiră jur-împrejur sfori groase de mucozităţi. Hap se trase înapoi, strâmbându-se disperat.

― Poate ar fi mai bine să-l întoarcem cu faţa în jos, propuse Vic. E-n primejdie să se sufoce.

Dar înainte să-şi poată pune în aplicare planul, tusea se domoli, înlocuită fiind de o respiraţie inegală, ca de foale. Omul clipi încet din ochi şi-i privi pe cei adunaţi în jur.

― Unde... suntem?

― În Arnette, îi răspunse Hap. Benzinăria Texaco a lui Bill Hapscomb. Mi-ai dărâmat nişte pompe. Adăugă apoi, cu grabă: E-n regulă. Iera asigurate.

Bărbatul încercă să se ridice de la pământ, dar fără succes. Trebui să se mulţumească să-şi aşeze mâna pe braţul lui Hap.

― Soţia mea... fetiţa mea...

― Sunt bine, îi zise Hap, zâmbind idiot.

― Se pare că a dat peste mine o boală teribilă. Fiecare respiraţie a omului era însoţită de o horcăială groasă. Şi ele erau bolnave. De când am plecat, acum două zile. Salt Lake City... Ochii i se închiseră încet. Bolnave... cred că nu ne-am mişcat suficient de repede, până la urmă...

Din depărtări ajunse la ei, din ce în ce mai aproape, sunetul tânguitor al sirenei Ambulanţei Voluntarilor din Arnette.

― O, Doamne, oftă Tommy Wannamaker.

Ochii bolnavului tremurară şi se deschiseră iarăşi, iar de această dată trădau o grijă acută şi intensă. Se luptă din nou să se ridice. Sudoarea i se scurgea pe obraji. Se agăţă de Hap.

― Sally şi Baby LaVon sunt bine?

Din gură îi săreau picături de salivă, iar Hap simţea căldura teribilă pe care o radia. Omul era bolnav, pe jumătate nebun şi puţea îngrozitor, amintindu-i lui Hap de duhoarea pe care o răspândesc preşurile pe care dorm câinii bătrâni.

― Sunt bine, insistă el, puţin prea pătimaş. Te rog să... te întinzi şi să stai liniştit, bine?

Bărbatul se întinse la loc. Respiraţia lui devenise şi mai aspră. Hap şi Hank îl ajutară se se întoarcă pe o parte şi păru să respire ceva mai uşor.

― Până ieri seară, m-am simţit destul de bine. Tuşeam, în rest nu aveam nimic. Dar astă-noapte m-am trezit bolnav. Nu am plecat destul de repede. Baby LaVon e bine?

Era tot mai dificil să-l înţelegi, iar ultimele cuvinte se transformară într-o bolboroseală. Sirena salvării se auzea tot mai aproape. Stu se apropie de fereastră, ca să-i urmărească sosirea. Ceilalţi rămaseră adunaţi în cerc, în jurul bărbatului de pe podea.

― Ce-o fi având, Vic, ai idee? întrebă Hap.

Vic clătină din cap.

― Habar n-am.

― Poate li se trage de la ce-au mâncat, spuse Norm Bruett. Maşina are număr de California. Probabil c-or fi mâncat în tot felul de locuri, la margine de drum, cum se întâmplă. Poate au dat peste un hamburger stricat. Se mai întâmplă.

Ambulanţa apăru în viteză, ocoli maşina accidentată şi se opri între aceasta şi uşa staţiei. Lumina roşie de deasupra se rotea nebuneşte. În jur domnea un întuneric deplin.

― Dă-mi mâna şi te trag şi pe tine aici, sus! ţipă pe neaştep­tate bărbatul, apoi căzu iarăşi în muţenie.

― Intoxicaţie cu un aliment oarecare, spuse Vie. Mda, s-ar putea să fie aşa. Sper să fie asta, pentru că...

― Pentru că? spuse Hank.

― Pentru că, altfel, ar putea fi ceva contagios. Vic se uită la ceilalţi, tulburat. Am văzut nişte cazuri de holeră în 1958, eram lângă Nogales şi arătau cam tot aşa.

În încăpere intrară trei bărbaţi, împingând o targă.

― Hap, începu unul dintre ei. Ai mare baftă că n-ai pornit-o spre cer, cu fundul ăla al tău afurisit cu tot. Ăsta-i băiatul, da?

Le făcură loc să treacă ― Billy Verecker, Monty Sullivan, Carlos Ortega, oameni pe care-i cunoşteau foarte bine.

― Mai sunt două persoane în maşină, zise Hap, trăgându-l pe Monty deoparte. O femeie şi-o fetiţă. Amândouă moarte.

― Dumnezeule mare! Eşti sigur?

― Mda. Dar el nu ştie. Îl duci la Braintree?

― Cred că da. Monty se uită la el, descumpănit. Şi cu cele două din maşină ce fac? Nu ştiu cum să procedez, Hap.

― Stu ar putea telefona la sediul poliţiei. V-ar deranja dacă vin şi eu cu voi?

― Pe naiba.

Aşezară omul pe targă şi, în timp ce-l scoteau afară, Hap se apropie de Stu.

― Îl însoţesc pe tip până la Braintree. N-ai vrea să suni la poliţie?

― Sigur că da.

― Şi la Mary. Telefonează-i şi spune-i ce s-a întâmplat.

― Okay.

Hap ieşi şi se urcă în ambulanţă. Billy Verecker închise uşile în urma lui şi apoi îi strigă pe ceilalţi doi. Aceştia se holbau în interiorul automobilului, cu un amestec de groază şi fascinaţie.

Peste doar câteva momente, salvarea plecă în trombă, cu sirena pusă în funcţiune, aruncând palide pulsaţii sângerii asupra aleii ce ducea spre staţie. Stu se duse la telefon şi introduse o fisă de douăzeci şi cinci de cenţi.

Bărbatul muri pe drum, când nu mai rămăseseră decât trei­zeci de kilometri până la spital. Mai gâfâi odată, gâlgâit şi sufocat, expiră, trase încă puţin aer, scurt, şi gata.

Hap scoase portofelul omului din buzunarul de la spate şi-l cercetă. Şaptesprezece dolari bani gheaţă. Un carnet de conducere emis în California pe numele Charles D. Campion. O legitimaţie de armată şi fotografii ale soţiei şi fiicei, într-o învelitoare din plastic. Hap evită să se uite la poze.

Puse portofelul la loc în buzunarul celui decedat şi-i spuse lui Carlos să oprească sirena. Ceasul arăta 9. 10.

CAPITOLUL 2

DIN ORAŞUL DE COASTĂ Ogunquit, statul Maine, pornea spre largul Atlanticului un dig lung, construit din piatră. Astăzi, digul îi sugera lui Frannie Goldsmith un deget cenuşiu şi acuzator; îşi puse maşina în parcarea publică şi-l văzu pe Jess stând chiar la capătul digului, o simplă siluetă în soarele du­pă-amiezei. Pescăruşii se zbăteau şi ţipau deasupra lui, iar prive­liştea îi amintea de un tablou în cel mai pur stil New England; se îndoia că vreun pescăruş va îndrăzni să strice impresia, lansând asupra imaculatei cămăşi albastre din poplin a lui Jess Rider un găinaţ alb. Păi, doar era poet în activitate.

Ştia că este Jess, pentru că bicicleta lui cu zece viteze era prinsă cu lacăt de grilajul metalic din spatele gheretei pentru paznicul parcării, Gus cel chel şi gras. Acesta îi ieşi în întâm­pinare, ca de obicei. Taxa pentru cei veniţi din afară era un dolar de maşină, dar Gus ştia prea bine că ea stă în oraş, fără să mai fie nevoie să se uite la abţibildul lipit în colţul parbrizului, pe care scria REZIDENT. Fran venea adesea în locul acesta.

Păi să ştii că vin des, se gândi ca. De fapt, tot aici, pe plajă, am rămas şi însărcinată, taman cu vreo patru metri peste linia la care ajunge fluxul maxim. Dragă Boţule: tu ai fost conceput pe litoralul minunat din Maine, cu patru metri peste nivelul de flux maxim şi cu cincisprezece metri la est de dig. Locul este marcat cu un X.

Gus ridică mâna, făcându-i un semn de salut.

― Prietenul dumitale e chiar la capătul digului, domnişoară Goldsmith.

― Mulţumesc, Gus. Cum merg afacerile?

Îi răspunse cu un zâmbet şi un gest către parcare, în care erau cam douăzeci de maşini, majoritatea cu abţibilduri de culoare albastră şi albă, identice cu al ei.

― Nu prea mişcă, e prea devreme, îi răspunse el. Era 17 iunie. Ai să vezi, peste două săptămâni, oraşul o să înceapă să câştige bani de pe urma noastră.

― Sunt sigură. Asta dacă nu-i şterpeleşti chiar pe toţi.

Gus începu să râdă şi se întoarse la el în dugheană.

Frannie se sprijini cu o mână de tabla caldă a maşinii, îşi scoase pantofii de tenis şi-şi puse în picioare o pereche de papuci de plajă din cauciuc. Frannie era o fată înaltă, cu părul castaniu, căzând până la jumătatea bluzei ei de culoare galbenă. O tipă bine. Picioare lungi, care-i atrăgeau priviri pline de admiraţie. Material de lux, acesta era termenul pe care-l foloseau băieţii atunci când erau între ei, din câte ştia ea. Nu puţini fuseseră cei cărora le vrăjise inima. Miss 1990 a colegiului unde învăţa.

Apoi râse în sinea ei, cu amărăciune, de situaţia în care se găsea. Te porţi de parcă ar fi cine ştie ce veste nemaipomenită, îşi zise ea. Capitolul Şase: Hester Prynne îi mărturiseşte pasto­rului Dimmesdale vestea sosirii iminente pe lume a lui Pearl. Ce-i drept, el nu se compara cu pastorul Dimmesdale. El era Jess Rider, în vârstă de douăzeci de ani, adică mai mic cu un an decât eroina noastră, Micuţa Fran. Student la colegiu şi poet în plină activitate. Ceea ce se putea deduce din cămaşa lui albastră imacu­lată, de poplin.

Se opri la marginea nisipului, simţind cum căldura binefăcă­toare i se răspândeşte în tălpi, chiar şi prin cauciucul papucilor. Silueta de la capătul digului făcea în continuare mişcări din care se ghicea că aruncă pietricele în apă. Ceea ce-i trecea ei acum prin minte era mai degrabă neliniştitor decât amuzant. Nu se îndoia că poziţia lui era studiată. Lord Byron, singur, dar netemă­tor. Stând în singurătate şi izolare şi căutând spre oglinda învolbu­rată a mării, ce se întindea până hăt, în Anglia. Dar eu, cel exilat, nu voi putea nicicând...

Draci bălţaţi!

Nu o tulbura atât gândul, cât diagnosticul pe care-l punea stării de spirit prin care trecea Tânărul domn pe care presupunea că-l iubeşte se afla acolo, iar ea îi râdea pe la spate, caricaturi­zându-l.

Porni de-a lungul digului, călcând grijuliu şi cu graţie peste stânci şi crevase. Acest dig vechi făcuse parte dintr-un sparge-val. Dar majoritatea navelor acostau acum la capătul sudic al localităţii, unde existau trei porturi pentru vase de agrement şi şapte moteluri, nişte spelunci cu un dever nebun toată vara.

Păşea încet, străduindu-se, pe cât era în stare, să se obişnu­iască cu gândul că amorul ei trecuse, în aceste unsprezece zile de când se ştia "uşor borţoşică", după cum se exprimase Amy Lauder. Păi, doar el o adusese în halul ăsta, nu?

Însă în nici un caz nu se putea spune că este singurul vinovat. Pe deasupra, ea luase şi pilula. Asta fusese cea mai simplă figură din lume. Se dusese la cabinetul medical al căminului şi-i turnase doctorului gogoşi că avea dureri la menstruaţie şi tot felul de iritaţii penibile pe piele, iar el îi scrisese o reţetă. De fapt, îi dă­duse gratis pilule pentru o lună.

Se opri din nou; acum se afla în mijlocul apelor, iar valurile se spărgeau de ambele părţi ale digului. Îi trecu prin minte că medicii din cabinetele de acest fel auzeau probabil poveşti despre menstruaţii dureroase şi prea multe coşuri cam tot atât de des pe cât aveau farmaciştii ocazia să afle că "trebuie să cumpăr neapărat prezervativele astea pentru frati-miu" ― din ce în ce mai des în ultima vreme. Ar fi putut la fel de bine să se ducă la el şi să-i zică: "Vreau nişte pilule. Am de gând să mă fut." Îi venise vre­mea. De ce să fie timidă? Cercetă spatele lui Jesse şi oftă. Pentru că timiditatea riscă să devină un stil de viaţă. Porni iarăşi la drum.

În orice caz, pilula nu-şi făcuse efectul. Cineva din serviciul de control al calităţii de la fabrica aia străveche din Ovril ador­mise în faţa comenzilor. Fie asta, fie uitase ea să-şi ia o pilulă, iar apoi uitase că uitase.

Se apropie de el pe furiş şi-i puse brusc ambele mâini pe umeri.

Jess, care ţinea pietricelele cu mâna stângă şi le arunca în apele Atlanticului cu dreapta, scoase un ţipăt şi nu ştiu cum să se ridice mai repede în picioare. Pietrele se răspândiră peste tot şi era cât pe ce s-o arunce pe Frannie în apă. Şi el se salvă cu greu de la un plonjon cu capul înainte.

Ea nu se putu abţine, izbucni în râs şi se trase înapoi cu mâinile ridicate la gură, în timp ce el se răsuci furios pe călcâie; era un tânăr solid, cu părul negru, ochelari din sârmă aurie şi trăsături obişnuite care, spre veşnica nemulţumire a lui Jess, nu reuşeau să reflecte pe deplin sensibilitatea din sufletul lui.

― M-ai speriat îngrozitor! urlă el.

― Vai, Jess, chicoti ea, vai, Jess, îmi pare rău, dar a fost aşa de nostim, a fost nemaipomenit de nostim.

― Era să cădem în apă, spuse el nervos, făcând un pas spre ea.

În compensaţie, Fran se retrase tot cu un pas, se împiedică de o stâncă şi căzu cu toată greutatea. Fălcile i se ciocniră violent, prinzându-i limba între dinţi ― infernală durere! ― şi râsul i se curmă imediat, de parcă sunetul ar fi fost retezat de o lamă. Sim­plul fapt că tăcuse atât de brusc ― poţi să mă închizi ca pe un radio ― i se păru extraordinar de nostim şi se puse din nou pe chicotit, cu toate că limba îi sângera, iar din ochi îi curgeau lacrimi de durere.

― Frannie, te simţi bine?

Îngenunche lângă ea, îngrijorat.

Îl iubesc cu adevărat, se gândi ea, simţindu-se mai uşurată.

― Nu cumva te-ai rănit, Fran?

― Doar mândria mea a avut de suferit, spuse ea, permiţân­du-i s-o ajute să se ridice. Şi mi-am muşcat limba. Vezi?

Scoase limba spre el, aşteptându-se ca gestul să fie răsplătit cu un zâmbet, dar el se încruntă.

― Doamne, Fran, dar sângerezi rău.

Îşi scoase batista din buzunarul de la spate şi îi aruncă o privire nehotărâtă. Apoi vârî batista la loc.

O bântui imaginea lor, mergând mână în mână către parcare, doi tineri îndrăgostiţi sub soarele fierbinte al verii, iar ea ţinând între dinţi batista lui. Apoi făcându-i cu mâna paznicului zâmbitor şi amabil, spunându-i: Hămâi-hu-bihe-Guh.

O bufni iarăşi râsul, chiar dacă limba o durea cu adevărat şi avea în gură gustul acela de sânge, care îi dădea o vagă senzaţie de greaţă.

― Uită-te în partea cealaltă, îi spuse ea înţepată. Am să fac un gest urât.

Zâmbind uşor, îşi acoperi ochii cu un gest teatral. Sprijinin­du-se într-un braţ, se aplecă dincolo de marginea digului şi scuipă ― roşu-aprins. Ptiu! Şi iarăşi. Şi încă o dată. În sfârşit i se păru că a reuşit să se cureţe şi se uită în jur, surprinzându-l că o priveşte printre degete.

― Scuză-mă. Sunt aşa de proastă!

― Nu, spuse Jesse, deşi tonul trăda contrariul.

― N-ai vrea să mergem la o îngheţată? îi propuse ea. Tu con­duci. Eu fac cinste.

― De acord.

Se sculă de jos şi o ajută şi pe ea să se ridice. Fran scuipă iarăşi în apă. Roşu-aprins.

― Sper că nu mi-am retezat o bucăţică din limbă, ce crezi? întrebă ea temătoare.

― Habar n-am, îi răspunse Jess în glumă. Ai simţit să fi înghiţit ceva?

― Nu văd nimic de râs, zise ea revoltată, punându-şi o mână la gură.

― Aşa e, îmi pare rău. Pur şi simplu te-ai tăiat puţin, Frannie.

― Există şi artere în limbă?

Mergeau pe dig ţinându-se de mână, oprindu-se din când în când pentru ca ea să scuipe. Roşu-aprins. Nu mai avea de gând să înghită porcărie din aia, nu, nu!

― Nu.

― Bine.

Îl strânse de mână şi-i zâmbi încrezătoare.

― Sunt însărcinată.

― Zău? Foarte bine. Ştii pe cine am văzut în Port...

Se opri în loc şi o măsură, iar privirea lui deveni deodată fermă şi foarte, foarte precaută. Fata simţi cum i se frânge inima, văzând prudenţa aceea din ochii lui.

― Cum ai spus?

― Sunt însărcinată.

Îi zâmbi senin şi scuipă peste marginea digului. Roşu-aprins.

― Ce glumă bună, Frannie, îngăimă el nesigur.

― Nu-i glumă.

Rămase cu privirile îndreptate asupra ei. După o vreme, porniră mai departe. Când traversară parcarea, Gus ieşi şi le făcu un semn amical. Frannie îi răspunse. La fel şi Jess.

Se opriră la bufetul Dairy Queen de pe şoseaua US 1. Jess îşi luă o Coca-Cola, din care sorbea gânditor la volanul maşinii ei, un Volvo. Fran îl pusese să-i ia o îngheţată Banana Boat Supreme, iar acum stătea rezemată de portieră, lăsând o distanţă de aproape un metru între ei, mâncând alune, zeamă de ananas şi frişcă, surogat Dairy Queen.

― Ştii, îi zise ea, frişca asta făcută de D.Q. constă mai ales din bule de aer. Ştiai chestia asta? Cei mai mulţi habar n-au.

Jess o măsura în tăcere.

― Pe bune, continuă ea. Maşinile alea care fac îngheţată nu sunt în realitate decât nişte aparate gigantice de produs baloane. De-asta şi pot cei de la Dairy Queen să-şi vândă îngheţata atât de ieftin. Am primit nişte materiale despre asta la cursul de teorie a afacerilor. Există tot felul de metode de a-l jumuli pe cumpărător.

Jess continua s-o privească tăcut.

― Iar dacă ai chef să mănânci o îngheţată adevărată, trebuie să cauţi în cu totul alt loc, cum ar fi de exemplu la Deering Ice Cream Shop, care este...

Izbucni în lacrimi.

Târându-se pe banchetă, băiatul se apropie de ea şi-şi trecu braţul în jurul gâtului ei.

― Frannie, te rog să nu faci lucrul ăsta. Te rog.

― A început să curgă îngheţata pe mine, spuse ea printre la­crimi.

Batista lui ieşi din nou la iveală şi intră în acţiune. Când termină să-i şteargă lacrimile, plânsul ei se transformase deja în smiorcăit.