Afară strada a luat foc

Hap rămase cu ochii la el multă vreme, apoi, tocmai când se pregătea să-i expună toate motivele pentru care-şi închipuia el că nu-i posibil, strănută iarăşi.

Joc Bob îi măsură grav pe amândoi.

― Ştii, Hap, poate că n-ar fi rău să închizi staţia. Doar pentru astăzi.

Hap îi aruncă o privire speriată şi încercă să-şi aducă aminte motivele acelea pe care şi le adunase în minte. Nu-i veni nici măcar unul. Memoria nu-i spunea decât că şi el se trezise cu durere de cap şi nasul înfundat. Ei, nu scapă nimeni de câte-o răceală, din când în când. Dar înainte să apară Campion se simţise bine. Foarte bine.

Cei trei copii Hodges aveau şase şi patru ani, respectiv optsprezece luni. Cei doi mai mici dormeau, iar cel mare era în grădina din spate, săpând o groapă. Lila Bruett se afla în salon, urmărind "Tineri şi neliniştiţi" la televizor. Spera ca Sally să nu se întoarcă înainte de sfârşitul serialului. Ralph Hodges îşi cumpărase un televizor color din cele mari când vremurile fuse­seră mai bune în Arnette, iar Lila se dădea în vânt după filmele astea de după-amiază, mai ales pe color. Era mare diferenţă, păreau cu mult mai frumoase.

Trase din ţigară, apoi suflă fumul în mai multe reprize, printre spasmele crizei atroce de tuse ce-o cuprinsese. Se duse la bucătărie şi scuipă expectoraţiile ce i se adunaseră în gură. Se sculase cu tusea asta şi toată ziua avusese senzaţia că o gâdilă cineva cu o pană în fundul gâtului.

Se întoarse în salon, nu înainte de a arunca o privire pe fereastră, ca să se asigure că Bert Hodges nu are nici o problemă. Pe ecran apăruse acum o reclamă, două sticle de detergent pentru curăţarea vaselor de toaletă, care dansau între ele. Lila îşi plimbă privirile prin cameră, cu părere de rău că propria ei casă nu arăta la fel de bine. Sally avea pasiunea să asambleze tablouri cu scene biblice din fragmente pictate separat ― cu vopselele de ulei puse la dispoziţie de producătorii jocului ― şi ordonate apoi conform unei numerotaţii, tablouri care se vedeau peste tot în încăpere. frumos înrămate. Cel mai mult îi plăcea o reprezentare de mari dimensiuni a Cinei cea de taină, atârnată în spatele televizorului; fusese realizată cu şaizeci de vopsele diferite, după o muncă de aproape trei luni de zile, aşa cum îi mărturisise Sally. O adevărată operă de artă.

Tocmai când filmul fusese reluat, Baby Cheryl începu să plângă, ţipătul ei ascuţit şi sfâşietor fiind întrerupt de serii de tuse.

Lila îşi stinse ţigara şi se duse în dormitor. Eva, fetiţa de patru ani, dormea încă profund, dar Cheryl zăcea pe spate la ea în pătuţ, iar obrajii ei căpătaseră o nuanţă purpurie, nesănătoasă. Se vedea bine că, printre ţipete, este pe cale să se sufoce.

Lila, care nu se speria de o laringită difterică, după ce ambii ei copii fuseseră bolnavi, unul după celălalt, o apucă de călcâie, o ridică şi o bătu zdravăn pe spate. Nu avea idee dacă doctorul Spock recomanda sau nu acest gen de tratament, pentru simplul motiv că nu se ostenise să-l citească. În orice caz, asupra lui Baby Cheryl avu un efect foarte bun. Scoase un orăcăit ca de broască şi scuipă deodată un ghem de flegmă galbenă drept pe podea.

― E mai bine? o întrebă Lila.

― Da, îi răspunse Baby Cheryl, pe cale să adoarmă la loc.

Lila şterse pe jos cu un şerveţel Kleenex. Nu-şi aducea aminte să fi văzut vreodată un bebeluş expectorând o asemenea cantitate dintr-o dată.

Se aşeză posomorâtă şi se uită mai departe la "Tineri şi neliniştiţi". Îşi aprinse încă o ţigară, strănutând chiar la primul fum, apoi o cuprinse şi pe ea din nou tusea.

CAPITOLUL 4

SE SCURSESE o oră de la căderea serii.

Starkey stătea singur la o masă lungă, examinând foile subţiri, de culoare galbenă. Conţinutul lor îl aducea la disperare. Îşi servea ţara de treizeci şi şase de ani, de când intrase, speriat ca orice "boboc", pe porţile Academiei West Point. Câştigase medalii. Stătuse de vorbă cu preşedinţi, le dăduse sfaturile lui, iar câteodată acestea fuseseră urmate. Mai trecuse şi până acum prin momente întunecate, nu puţine la număr, dar o situaţie ca asta...

Era înfricoşat, atât de înfricoşat, încât cu greu îndrăznea să recunoască acest lucru faţă de el însuşi. Era exact spaima aceea care te putea duce la nebunie.

Cedând unui impuls, se ridică în picioare şi se apropie de peretele în care era montat un şir de cinci monitoare de televi­ziune. Mişcându-se, lovi masa cu genunchiul, una dintre foiţele galbene se desprinse din teanc, descrise leneş o traiectorie sinuoasă în aerul purificat prin mijloace mecanice şi ateriză pe gresie, rămânând pe jumătate în umbra mesei. Cineva care ar fi privit de sus partea luminată ar fi putut citi următoarele:

NECONFIRMAT

PARE SUFICIENT DE

SOI CODIFICAT 848-AB

CAMPION, (W. )SALLY

SCHIMBARE ŞI MUTAŢIE A ANTIGENU

RISCURI DEOSEBITE/MORTALITATE FOARTE RI

PROBABILITATE DE MOLIPSIRE ESTIM

REPETĂM LA 99, 4%.

CENTRUL EPIDEMIOLOGIC ATLANTA

ÎNŢELEGERE. STRICT SECRET.

SE INCLUDE ÎN BLUE FILE.

SFÂRŞIT

P-T-222312A
Starkey apăsă un buton de sub ecranul din mijloc şi imaginea apăru cu bruscheţea aceea mereu surprinzătoare pentru el, posi­bilă datorită componentelor electronice moderne. Se vedea zona apuseană a deşertului Californiei, cu deschidere spre est. Un tablou dezolant şi în acelaşi timp sinistru, datorită marginilor roşii-purpurii ale formelor filmate în infraroşu.

E chiar acolo, drept înainte, gândi Starkey. Project Blue.

Spaima ameninţa să-l copleşească din nou. Îşi duse mâna în buzunar şi scoase o pilulă albastră. Fiică-sa ar fi numit-o probabil "downer". Denumirile contează prea puţin; efectele sunt impor­tante. O înghiţi fără apă, iar figura lui dură şi fără riduri se crispă o secundă.

Project Blue.

Se uită către celelalte monitoare stinse, apoi le aprinse pe rând. Numerele 4 şi 5 prezentau imagini din laboratoare. Pe 4, era laboratorul de fizică, pe 5 cel de biologie virală. În acesta din urmă se vedeau o mulţime de cuşti, mai ales pentru cobai, maimuţe rhesus şi câţiva câini. Nici unul dintre animale nu părea să doarmă. În laboratorul de fizică, o mică centrifugă continua să funcţioneze. Starkey îşi exprimase nemulţumirea în legătură cu acest lucru. Nemulţumirea lui profundă. Zbârnâitul vesel al acelei centrifuge ce mergea necontenit contrasta în chip straniu cu trupul inert al doctorului Ezwick, zăcând pe podea, ca o sperietoare de ciori răsturnată de o pală violentă de vânt.

I se explicase că centrifuga era alimentată de acelaşi circuit de curent ca şi luminile, prin urmare, dacă opreau centrifuga, s-ar fi stins şi becurile. Iar camerele de acolo nu erau echipate pentru imagini în infraroşu. Starkey pricepu. Nu era exclus să mai apară şi alţi barosani de la Washington, care să vrea să-l vadă pe laurea­tul Premiului Nobel zăcând fără viaţă la o sută douăzeci de metri sub nivelul deşertului şi la un kilometru de acest punct de comandă. Dacă închidem centrifuga, nu-l mai putem vedea pe profesor. Un paradox elementar. Ceea ce fiica lui ar fi denumit "Catch-22".

Înghiţi încă un calmant şi-şi îndreptă atenţia asupra moni­torului numărul 2. Care-i plăcea cel mai puţin dintre toate. Nu-i plăcea bărbatul care se prăbuşise cu faţa în supă. Ce-ai zice dacă ar veni cineva la tine şi ţi-ar spune: Îţi vei petrece eternitatea cu moaca într-un castron de supă. E exact ca poanta cu tortul de frişcă: încetează să mai fie amuzantă când ţi se întâmplă chiar ţie.

Monitorul 2 prezenta imaginea cafeteriei din incinta bazei Project Blue. Accidentul se petrecuse aproape simultan cu schimbul echipelor de lucru, când în cafeterie nu era decât puţină lume. Presupunea că pentru oamenii aceia nu avea nici o impor­tanţă unde muriseră, în cafeterie, în propriul dormitor sau în laborator. Totuşi, omul acela cu figura în supă...

Un bărbat şi o femeie în salopete albastre rămăseseră chirciţi lângă automatul pentru dulciuri. Un bărbat în salopetă albă zăcea în apropierea tonomatului Seeburg. La mese se aflau nouă bărbaţi şi paisprezece femei, dintre care unii prăvăliţi, ţinând încă între degetele ţepene cutii de Coca-Cola şi Sprite. Iar la masa a doua, aproape de capătul ei, fusese identificat un anume Frank D. Bruce. Se prăbuşise cu faţa în ceea ce părea a fi o porţie de Campbell's Chunky Sirloin Soup.

Primul monitor nu arăta decât un ceas digital. Până pe 13 iunie, toate cifrele de pe acel ceas fuseseră verzi. Acum ele erau de un roşu aprins. Şi încremeniseră. Ceasul arăta 13:06:90: 02:37:16.

13 iunie 1990. Două, treizeci şi şapte de minute şi şaispre­zece secunde, noaptea.

Din spatele lui se auzi un huruit scurt.

Starkey închise monitoarele unul câte unul şi apoi se întoar­se. Zări foiţa căzută pe pardoseală şi o puse pe masă, la locul ei.

― Haide.

Era Creighton. Avea un aer grav şi faţa pământie. Îmi aduce alte ştiri proaste, gândi Starkey senin. Cine ştie cine executase un alt plonjon de la mare înălţime drept într-un bol de Chunky Sirloin Soup.

― Salut, Len, zise el calm.

Len Creighton făcu un semn din cap.

― Billy! Acum... Cristoase, nici nu ştiu cum să-ţi spun.

― Cuvânt cu cuvânt mi se pare că ar fi cea mai bună soluţie, oşteanule.

― Bărbaţii aceia, ştii, ăia care s-au ocupat de trupul lui Campion, ei bine, le-au făcut analizele la Atlanta, şi rezultatele sunt proaste.

― Ale tuturor?

― Cinci rezultate sunt sigure. Există şi un caz ― numele lui este Stuart Redman ― cu analiză negativă, până în momentul de faţă. Din câte ştim însă, şi Campion a rezistat mai mult de cincizeci de ore.

― Dacă n-ar fi fugit Campion..., spuse Starkey. Concluzia este că măsurile de securitate au fost neglijente, Len. Foarte neglijente.

Creighton acceptă critica printr-un gest.

― Mergi mai departe.

― La Arnette s-a declarat carantina. Până în momentul de faţă, am izolat în localitate cel puţin şaisprezece cazuri de gripă A-extra cu schimbare permanentă. Bineînţeles, este vorba numai de cazurile declarate.

― Mediile de informare?

― Deocamdată, nici o problemă, îşi închipuie că e vorba de antrax.

― Altceva?

― Există un caz deosebit de grav. Un poliţist texan dintr-o patrulă, Joseph Robert Brentwood. Vărul lui este proprietarul staţiei de benzină unde şi-a încheiat Campion fuga. Ieri dimineaţă a trecut pe-acolo, ca să-l anunţe pe Hapscomb de venirea autori­tăţilor medicale. L-am găsit în urmă cu trei ore, acum se află în drum spre Atlanta. Între timp însă, a apucat să patruleze prin jumătate din estul Texasului. Numai Dumnezeu ştie cu câte per­soane a intrat în contact.

― Fir-ar al dracului! zise Starkey, îngrozindu-se şi el de slăbiciunea pronunţată ce i se ghicea în voce şi de furnicătura ce pornise din apropierea unui testicul şi urca spre stomac. 99,4 la sută probabilitate de molipsire, îi trecu prin minte. Cifrele începură să-i danseze nebuneşte prin cap. Ceea ce echivala cu 99,4 la sută mortalitate, deoarece organismul omenesc nu poate să producă anticorpi capabili să stopeze un virus antigen în conti­nuă modificare. Îndată ce organismul reuşeşte să producă anti­corpul potrivit, virusul se şi modifică, adoptând o formă puţin diferită. Un vaccin ar fi aproape imposibil de creat, din aceleaşi motive.

99,4 la sută.

― Isuse, spuse el. Asta-i tot?

― Păi...

― Mergi mai departe.

Creighton continuă cu voce moale:

― Hammer a murit, Billy. Sinucidere. S-a împuşcat în ochi, cu pistolul de serviciu. Rapoartele Project Blue se aflau la el pe birou. S-o fi gândit că dacă le lasă acolo nu mai e nevoie de nici un fel de scrisoare de adio.

Starkey închise ochii. Vic Hammer era... fusese... ginerele lui. Cum avea să-i vorbească Cynthiei despre cele întâmplate? Regret nespus, Cindy. Vic s-a aruncat într-un bol cu supă rece. Poftim, ia o pilulă din astea albastre. Ştii, o neghiobie! Cineva a făcut o greşeală cu o cutie. Altcineva a uitat să apese un buton care ar fi închis etanş întreaga bază. O întârziere de doar patruzeci şi ceva de secunde, dar a fost destul. Cutia despre care-ţi spuneam este cunoscută în domeniu sub denumirea de "sniffer".

Aparatele astea se execută la Portland, Oregon, pe baza Comenzii nr. 164480966 a Ministerului Apărării. De-a lungul a două linii separate, tehnicienele asamblează cutiile, dar procesul tehnologic e gândit astfel încât nici una din fete n-are habar cum arată produsul finit. Poate că una dintre ele tocmai se gândea ce să gătească la cină, iar persoana care trebuia să efectueze controlul de calitate, cum să facă să-şi vândă automobilul. Indife­rent cum s-a întâmplat, trebuie să ştii, Cindy, ultima coincidenţă a fost aceea că bărbatul aflat în postul de securitate numărul patru, Campion îl chema, a văzut că cifrele s-au înroşit şi a mai avut timpul să iasă din cameră înainte ca uşile să se închidă şi să se blocheze definitiv. Apoi şi-a luat familia şi-a întins-o. A trecut prin poarta principală cu doar patru minute înainte să se declan­şeze sirenele şi să închidem ermetic întreaga bază. Şi nimeni n-a început să-l caute decât aproape o oră mai târziu, deoarece în posturile de securitate nu există monitoare ― la un moment dat trebuie să renunţi să-i mai păzeşti pe paznici, altfel toţi oamenii de pe pământ s-ar transforma în nişte afurisiţi de temniceri ― şi toată lumea a presupus că el se află înăuntru, aşteptând ca "snifferele" să distingă zonele curate de cele infestate. A avut astfel la dispoziţie suficient timp de fugă, fiind destul de inteligent ca să folosească drumurile secundare, ale fermelor, şi suficient de norocos ca să nu fi ales unul pe care maşina lui să rămână în pană. Apoi, cineva ar fi trebuit să ia o decizie de comandă: să implice sau nu în această afacere poliţia statului, FBI-ul, sau pe amândouă simultan. Respectivul bizon a întors chestiunea pe toate feţele şi, până să se găsească cineva care să decidă că de porcăria asta se va ocupa Cooperativa, imbecilul ăla fericit ― fericit şi bolnav ― a ajuns până în Texas, iar la urmă, când l-au prins, în sfârşit, nici nu mai era de fapt în stare să fugă; el şi nevastă-sa şi copilul lor, o fetiţă, erau cu toţii puşi la rece într-un prăpădit de orăşel numit Braintree. Braintree, Texas. În orice caz, Cindy, ceea ce vreau să-ţi spun este că avem de-a face cu un lanţ de coincidenţe absolut incredibile. În toată combinaţia a intrat şi puţină incompetenţă, în chip de sămânţă de noroc ― de ghinion, vreau să zic, te rog să mă ierţi ― dar cea mai bună caracterizare este că aşa a fost să se întâmple. Soţul tău nu are nici o vină. Dar el era conducătorul proiectului, a constatat că situaţia a început să scape de sub control şi atunci...

― Îţi mulţumesc, Len, spuse el.

― Billy, nu cumva ai dori să...

― Am nevoie doar de zece minute.. Te rog să convoci o şedinţă a Statului-Major peste cincisprezece minute. Dacă s-au culcat, trezeşte-i.

― Am înţeles, domnule.

― Len...

― Da?

― Mă bucur că tu eşti cel de la care am aflat vestea.

― Da, domnule.

Creighton ieşi din cameră. Starkey se uită la ceas, apoi se apropie din nou de şirul de monitoare fixate în perete. Deschise numărul 2, îşi duse mâinile la spate şi cercetă gânditor priveliştea din cafeteria Project Blue.

CAPITOLUL 5

LARRY UNDERWOOD coti şi descoperi pentru maşina lui, un Datsun Z, un loc de parcare suficient de mare, între un hidrant pentru incendii şi tomberonul cine ştie cui, care se răstur­nase în rigolă. În gunoiul din rigolă se întâmpla ceva neplăcut, iar Larry încercă să se convingă că de fapt nu văzuse pisica ţeapănă, şi nici şobolanul care-i rodea burta acoperită cu blană albă. Şobolanul dispăru atât de rapid din lumina farurilor, încât ai fi zis că nici n-a fost acolo. Pisica însă rămase în aceeaşi pozi­ţie. Înseamnă că n-am avut năluciri, gândi el, oprind motorul maşinii. Nu se spunea oare că la Paris există cea mai mare populaţie de şobolani din lume? Din cauza sistemului vechi de canalizare. Dar nici New Yorkul nu stă prea prost în privinţa asta. Iar dacă îşi aducea aminte de tinereţea lui irosită, nu toţi şobolanii din New York mergeau în patru picioare. Dar în definitiv ce naiba stătea aici, parcat în faţa casei ăsteia dărăpănate şi gândindu-se la şobolani?

Cu cinci zile în urmă, la 14 iunie, se găsea în însorita Californie de Sud, raiul toxicomanilor, al religiilor dubioase, al cluburilor de noapte cu dansatoare angajate şi al Disneylandului. În această dimineaţă, la 3.45, ajunsese pe ţărmul celuilalt ocean, plătind taxa pentru traversarea Podului Triborough. Cădea o burniţă mohorâtă. Doar la New York o burniţă de început de vară poate părea atât de neruşinat de morocănoasă. Larry vedea cum stropii se adună pe parbrizul maşinii în lumina primilor zori ce-şi făcuseră apariţia în partea de răsărit a cerului.

Dragul meu New York, m-am întors acasă.

Poate că echipa Yankees juca pe teren propriu. Pe chestia asta, s-ar putea ca drumul să merite. Se ducea cu metroul la Stadium, bea o bere, mânca nişte hotdogs şi se distra urmărindu-i pe Yankees cum îi bat pe-ăia din Boston sau din Cleveland de le sună apa-n cap...

Gândurile lui o luară razna, iar când îşi recăpătară coerenţa, constată că lumina era mult mai puternică. Ceasul de bord arăta 6.05. Aţipise. Acum era clar că şobolanul fusese pe bune. Anima­lul se întorsese şi-şi săpase o adevărată gaură în măruntaiele pisicii moarte. În stomacul gol al lui Larry se produse o uşoară convulsie. Cochetă cu ideea de a apăsa claxonul, ca să-l sperie şi să-l alunge, dar şirul de case cenuşii şi adormite, cu tomberoa­nele goale, stând de santinelă, îi impuse un soi de respect.

Se lăsă mai jos în scaunul rotunjit, ca să nu mai fie silit să se uite la şobolanul care-şi lua micul dejun. Nu iau decât o îmbucătură, om bun, apoi mă întorc în reţeaua de metrou. Te duci diseară la Yankee Stadium? Poate ne vom întâlni acolo, prietene. Deşi mă cam îndoiesc c-ai să mă vezi şi tu pe mine.

Faţada clădirii fusese desfigurată cu mesaje criptice şi sinistre, pictate cu sprayul: CHICO 116, ZORRO 93, LITTLE ABIE #1! Pe când era copil, înainte de moartea tatălui lui, aici fusese un cartier liniştit. Doi câini din piatră străjuiseră scările ce urcau spre uşile duble. Cu un an înainte de a porni el spre ţărmul celuilalt ocean, nişte vandali îl distruseseră pe cel din dreapta, de la labele din faţă în sus. Acum dispăruseră amândoi, cu excepţia unei bucăţi a piciorului din spate a câinelui din stânga. Trupul pe care ar fi trebuit să-l sprijine dispăruse cu desăvârşire, fiind probabil folosit drept element decorativ al cuibului cine ştie cărui toxicoman portorican. Poate chiar ZORRO 93 sau LITTLE ABIE #1! îl săltase. Poate că şobolanii îl căraseră în cine ştie ce tunel părăsit al metroului, într-o noapte întunecată. Din infor­maţiile pe care le deţinea el acum, nu era exclus s-o fi dus undeva şi pe maică-sa. Se gândi c-ar fi fost nimerit să urce treptele şi să se asigure că numele ei se mai afla sub cutia poştală a aparta­mentului 15, dar era mult prea obosit.

Nu, mai bine stătea aici şi moţăia, cu siguranţa că ultimele resurse de energie ale sistemului lui aveau să rămână în stare de veghe, trezindu-l pe la ora 7. Atunci se va duce să vadă dacă mama lui mai locuia acolo. Poate că ar fi fost mai bine să se fi mutat. În acest caz, poate nu s-ar mai fi încurcat cu meciul. S-ar fi înfundat în Hotelul Biltmore, ar fi dormit trei zile, iar apoi ar fi pornit din nou spre Coasta de Vest. În lumina aceasta, cu burniţa ce nu contenea să cadă, cu picioarele şi capul tremu­rându-i încă după efortul călătoriei, New Yorkul avea pentru el tot atâta şarm cât o curvă moartă.

Mintea porni din nou să-i hoinărească în voie, trecând de această dată în revistă ultimele nouă săptămâni, încercând să gă­sească o cheie care să limpezească şi să lămurească următorul mister: cum era posibil să te dai cu capul de pereţi timp de şase ani de zile, să cânţi prin cluburi, să înregistrezi benzi, să participi la tot soiul de concerte, să nu te dai în lături de la nimic, după care să-ţi iasă figura în numai nouă săptămâni. Încercarea de a asimila mintal aşa o chestie i se părea la fel de dificilă ca şi tentativa de a înghiţi clanţa de la uşă. Un răspuns trebuia să existe, gândea el, o explicaţie care să-i permită să alunge ideea nesuferită că toată chestia fusese un moft, un simplu joc al sorţii, asta ca să-l citeze pe Dylan.

Alunecă şi mai adânc în somn, cu braţele încrucişate la piept, în mintea lui răsucindu-se mereu şi mereu aceleaşi lucruri, iar peste toate se aşternea lucrul acela nou, un soi de contrapunct sinistru, ca o notă la graniţa audibilităţii emisă de un sintetizator, percepută într-un mod apăsător, ca o premoniţie: şobolanul care-şi croia drum în cadavrul pisicii, cranţ, cranţ, căutând o bucăţică mai gustoasă. Asta-i legea junglei, băiete, dacă eşti în haită, trebuie să urli ca lupii...

De fapt, totul începuse cu optsprezece luni în urmă. Cânta cu grupul Tattered Remnants într-un club din Berkeley, iar într-o bună zi îl sunase un tip de la Casa Columbia. Nu unul dintre rechini, ci doar un simplu pălmaş din domeniul discului. Pe Neil Diamond îl bătea gândul să înregistreze una dintre compoziţiile lui Larry, intitulată "Baby, Can You Dig Your Man?". Diamond îşi pregătea un album cu melodii proprii, incluzând însă şi un vechi succes de-al lui Buddy Holly, "Peggy Sue Got Married" şi, eventual, compoziţia lui Larry Underwood. Proble­ma era dacă el, Larry, ar accepta să vină şi să cânte demonstrativ melodia, pentru ca apoi să participe şi la înregistrări? Diamond dorea şi o a doua chitară acustică, iar melodia îi plăcea foarte mult.

Larry a acceptat.

Sesiunea de înregistrări a durat trei zile. Lucrurile au mers foarte bine. Larry a făcut cunoştinţă cu Neil Diamond, cu Robbie Robertson şi cu Richard Perry. Numele lui a fost menţionat pe coperta interioară a discului şi a fost plătit în conformitate cu nor­mele stabilite de sindicat. Dar "Baby, Can You Dig Your Man?" nu a reuşit să ajungă pe disc. În cea de a doua seară a înregistră­rilor, Diamond apăruse cu o compoziţie proprie nouă, care fusese preferată până la urmă.

Apoi, omul acela de la Columbia îi zisese că-i pare rău. Se mai întâmplă. Uite, ştii ceva ― ce-ar fi să înregistrezi totuşi demonstraţia, chiar şi-n situaţia asta? Voi vedea dacă se poate face ceva. Prin urmare, Larry a înregistrat melodia, apoi s-a trezit iarăşi pe stradă. La L.A., vremurile erau grele. Mai apăreau mici ocazii de a cânta, însă nu prea des.

În cele din urmă şi-a găsit o slujbă într-un club în care se servea şi masa: acompaniindu-se la chitară, interpreta nişte lălăieli leşinate din categoria "Softly as I Leave You" şi "Moon River", în timp ce amatorii de muzică ― oameni în vârstă ― discutau despre afaceri şi băgau în ei mâncare italienească. Îşi scria versurile pe bucăţele de hârtie, fiindcă i se întâmpla să le încurce sau pur şi simplu să le uite şi atunci trebuia să le înlo­cuiască printr-un "hmmmm-hmmmm, ta-da-hmmmm," susţinut de chitară, străduindu-se să arate la fel de suav ca Tony Bennett, când improviza. Dar se simţea ca o gaură. Prin lifturi şi super-magazine devenise penibil de conştient de muzica ce se auzea perpetuu, în surdină.

În sfârşit, cu nouă săptămâni în urmă, absolut din senin, îl sunase tipul de la Columbia. Doreau să-i lanseze înregistrarea pe un disc single. N-ar putea să vină şi să dubleze partea vocală? Desigur, i-a răspuns Larry. Era dispus să facă lucrul acesta. Prin urmare, se dusese în studiourile Columbiei din L.A. Într-o duminică după-amiază, îşi dublase propria-i voce din "Baby, Can You Dig Your Man?" în circa o oră, apoi înregistrase un al doilea cântec, scris pentru Tattered Remnants, intitulat "Pocket Saviour".

Tipul de la Columbia îl cadorisise cu un cec de cinci sute de dolari şi cu un contract infect, care prevedea mult mai multe obli­gaţii pentru Larry decât pentru casa de discuri. Îi scuturase mâna lui Larry, îi spusese că se bucură că a intrat în rândurile colabora­torilor firmei, îi răspunsese cu un zâmbet discret, compătimitor, atunci când Larry îl întrebase cum i se va face reclamă discului, după care îşi luase rămas-bun. Era prea târziu ca să mai încaseze cecul, prin urmare Larry se prezentase la Gino's cu el în buzunar. Către sfârşitul primului grup de cântece, interpretase o versiune "domesticită" a lui "Baby, Can You Dig Your Man?". Singura persoană care băgase de scamă fusese proprietarul lui Gino's, care îl sfătuise să rezerve muzica lui de negri pentru echipa care face curăţenie în local.