Afară strada a luat foc

Sistemele de întrajutorare, cum sunt şi cele pe bază de scrisori, nu funcţionează. Faptul este bine cunoscut. Aştepţi de pomană milioanele de dolari ― promise cu singura condiţie să trimiţi un singur dolar primului de pe listă, după care să-ţi adaugi numele la sfârşitul şirului şi să expediezi scrisoarea mai departe, la alţi cinci prieteni. Sistemul de scrisori Captain Trips, în schimb, funcţionă cum nu se poate mai bine, nu de la bază spre vârf ci invers, de la vârful piramidei în jos ― vârful la care ne referim fiind un paznic numit Charles Campion, din cadrul serviciului de securitate al armatei. Sub fiecare găină apărea oul de aur. Însă nu sub forma poştaşului care aduce fiecărui partici­pant la joc teancuri peste teancuri de scrisori, conţinând fiecare o singură bancnotă de un dolar; Captain Trips aducea cu sine nenumărate dormitoare cu unul sau doi morţi în fiecare, apoi şanţuri şi gropi special săpate, în cele din urmă corpuri aruncate în oceane, pe ambele coaste, în cariere de piatră şi în fundaţiile caselor neterminate. Şi, în cele din urmă, trupurile aveau să putrezească acolo unde apucau să cadă secerate de moarte.

Sarah Bradford şi Angela Dupray se întoarseră împreună la maşinile lor (molipsind patru sau cinci persoane pe care le întâl­niseră pe stradă), apoi se ţocăiră pe obraz şi-şi văzu fiecare de drumul ei. Sarah se întoarse acasă şi-i transmise boala soţului ei şi celor cinci amici de pocher, molipsind-o şi pe fiica ei adolescentă, Samantha. Fără ştirea părinţilor ei, Samantha era teribil de speriată, pe motiv că-şi închipuia că s-a ales cu o blenoragie de la prietenul ei. De fapt, chiar aşa se şi întâmplase. Adevărul este că nu avea de ce să fie îngrijorată; în comparaţie cu ce-i dăduse maică-sa, mica doză de blenoragie nu făcea nici cât o ceapă degerată.

A doua zi, Samantha molipsi pe toată lumea ce se afla la bazinul de înot al clubului YWCA din Polliston.

Şi aşa mai departe.

CAPITOLUL 9

SE REPEZIRĂ asupra lui după căderea serii, în timp ce mărşăluia pe marginea şoselei US 27, care, de vreun kilometru şi jumătate încoace, de când intra în oraş, purta denumirea de Main Street.

Peste încă doi sau trei kilometri, avea de gând s-o cotească spre vest, pe şoseaua 63, care l-ar fi scos la nodul rutier, de unde şi-ar fi putut începe lunga lui călătorie spre nord. Simţurile îi fuseseră probabil adormite de cele două beri pe care tocmai le dăduse pe gât, cu toate acestea avusese o bănuială că lucrurile nu sunt chiar în regulă. Tocmai îşi aducea aminte de cei patru sau cinci zdrahoni care stăteau în celălalt colţ al barului când băieţii respectivi ieşiră la iveală din locurile unde stătuseră ascunşi şi se năpustiră spre el.

Nick se bătu cât se pricepu mai bine, doborându-l pe unul dintre ei la pământ şi umplând de sânge nasul altuia ― rupân­du-i-l chiar, dacă judeca după zgomot. Timp de câteva momente îndrăzni să spere că avea o şansă minimă să-i învingă. Faptul că lupta fără să scoată nici un sunet îi descumpănea puţin. Erau destul de neghiobi, poate că până atunci nu se mai întâmplase să li se opună rezistenţă şi în orice caz nu se aşteptaseră ca puştiul acesta costeliv, cu un rucsac în spinare, să se apere cu atâta înverşunare.

Încasă apoi o lovitură chiar deasupra bărbiei, iar buza infe­rioară îi fu sfârtecată, probabil de unul dintre inelele acelea cu pecete, şi în gură i se răspândi imediat gustul sângelui cald. Se retrase, împleticindu-se, iar cineva îi prinse braţele. Se zbătu violent şi-şi eliberă unul dintre ele exact în momentul când un pumn îl izbea în obraz, inelul lucind ca o lună care-a luat-o razna. Înainte de a fi nevoit să-şi închidă ochiul drept, distinse inelul acela din nou, reflectând mat lumina astrelor. Văzu stele verzi şi simţi cum îl părăseşte încet cunoştinţa şi o porneşte spre o ţintă necunoscută.

Speriat, se zbătu şi mai tare. Bărbatul cu inel se afla acum din nou în faţa lui, iar Nick, temându-se că pielea îi va fi sfâşiată încă o dată, îl izbi în plex. Lui Ineluş i se tăie respiraţia, se încovrigă şi începu să horcăie după aer, ca un terrier bolnav de laringită.

Ceilalţi făcură cerc în jurul lui. Pentru Nick nu mai erau acum decât nişte umbre, nişte tipi vânjoşi ― băieţi pe cinste, îşi ziceau ei ― în cămăşi cenuşii, cu mânecile suflecate, scoţând la iveală bicepşii lor mari şi pistruiaţi din cauza soarelui. Purtau pantofi butucănoşi, de lucru. Şuviţele de păr unsuros le cădeau peste ochi. În ultimele raze de lumină ale acelei zile, totul începea să pară un coşmar. Sângele îi şiroia în ochiul pe care mai reuşea să-l ţină deschis. Rucsacul îi fu smuls din spate. Loviturile se abătură asupra lui ca o ploaie şi în curând din el nu mai rămase decât o marionetă fără oase şi tremurândă, mânuită de nişte sfori destrămate. Însă cunoştinţa nu şi-o pierdu de tot. Singurele sunete rămâneau gâfâiturile scoase atunci când îl loveau cu pumnii şi ciripitul limpede al unui caprimulg, din vârful unui pin din apropiere. Ineluş se ridică nesigur pe picioare.

― Ia ţineţi-i, îi îndemnă el pe ceilalţi. Ţineţi-l de păr!

Mai multe mâini îl înhăţară de braţe. Cineva îşi înfipse ambele gheare în părul negru şi cârlionţat al lui Nick.

― De ce nu ţipă? strigă nervos cineva din gaşcă. De ce naiba nu ţipă, Ray?

― Ţi-am zis să nu pomeneşti v-un nume, spuse Ineluş. Mi se rupe mie de ce nu ţipă el. Îl fac praf. Nenorocitu' m-a lovit. E un împuţit care se bate murdar, asta e!

Pumnul coborî cu putere spre el. Nick îşi smuci capul într-o parte, iar inelul nu-l atinse decât în treacăt.

― Ţineţi-l, bă, cum vă zic, spuse Ray. Ce naiba sunteţi? O ceată de labagii?

Pumnul se abătu iar asupra lui, şi de această dată nasul lui Nick se transformă într-o tomată strivită din care picura zeama. Respiraţia i se blocă, transformându-se într-un sforăit. Relaţia dintre el şi realitate se subţiase teribil, fiind gata să se rupă de tot. Gura i se deschise şi sorbi din aerul proaspăt al nopţii. Pasărea de noapte îşi înălţa iarăşi cântecul ei dulce şi însingurat. Dar Nick nu auzi nici de această dată nimic, aşa cum nu auzise nici mai înainte.

― Ţineţi-l, bă, repetă Ray. V-am zis să-l ţineţi, fir-ar al naibii.

Pumnul se apropie încă o dată. Doi dinţi din faţă se sfărâmară la impactul teribil cu inelul. Chinul era atât de mare, încât nu reuşi să scoată vreun sunet. Picioarele îl lăsară şi s-ar fi prăbuşit ea un sac de cereale dacă n-ar fi fost susţinut de cei din spatele lui.

― Ray, ajunge! Ce, vrei să-l omori?

― Ţineţi-l! Nenorocitu' m-a lovit. Îl fac praf...

O pereche de faruri luminară deodată drumul, limitat în această porţiune de tufişuri mărunte şi străjuit din loc în loc de pini mari şi bătrâni.

― Vai, Isuse!

― Aruncaţi-l, aruncaţi-l!

Era chiar vocea lui Ray, dar acesta nu se mai afla în faţa lui. Nick simţea o vagă urmă de uşurare, dar cea mai mare parte din energia conştientă de care mai dispunea în acel moment se concentra asupra durerii sfâşietoare din gură. Cu vârful limbii pipăia sfărâmăturile de dinţi.

Mâinile îl târâră până-n mijlocul drumului. Cercurile tot mai apropiate de lumină îl prinseră în raza lor, ca pe un actor aflat pe scenă. Frânele scrâşniră. Nick se sprijini pe mâini şi încercă să-şi convingă picioarele să se pună în mişcare, însă fără succes; renunţaseră la luptă. Se prăbuşi pe suprafaţa asfaltului, iar ţipătul infernal al frânelor şi-al cauciucului păru să preceadă lovitura fatală, pe care el o aştepta cu resemnare. Cel puţin se punea astfel capăt durerii din gură.

O jerbă de pietricele îi veni în obraz, apoi se trezi privind o anvelopă care se oprise la doar câţiva centimetri de el. Vedea o piatră mică şi albă înţepenită între profilurile cauciucului, ca o monedă ţinută între două degete.

O bucată de cuarţ, îi veni un gând aiurea, apoi leşină.

Când îşi reveni, Nick constată că era întins pe un prici. Era tare, dar în ultimii trei ani se obişnuise cu aşternuturi şi mai dure decât ăsta. Deschise ochii cu mare efort. Ai fi zis că aveau lipici, iar dreptul, cel lovit de luna aceea care o luase razna, nu se mai deschidea decât pe jumătate.

Constată că vedea un tavan cenuşiu şi crăpat, din ciment. Sub el se încrucişau mai multe ţevi înfăşurate în izolaţie. Un gândac mare se rostogolea grăbit de-a lungul uneia dintre ele. Câmpul lui vizual era intersectat de un lanţ. Îşi ridică puţin capul şi simţi cum îl străbate un val de durere cumplită, în schimb văzu şi un al doilea lanţ pornind de la piciorul exterior al priciului şi până la un bolţ înfipt în zid.

Îşi întoarse capul spre stânga (alt acces de durere, parcă mai puţin ucigător) şi descoperi un perete din beton, plin de crăpă­turi. Peste tot se vedeau inscripţii. Unele vechi, altele noi, cele mai multe erau însă producţiile unor analfabeţi. LOCUL ĂSTA ARE GÂNDACI. LOUIS DRAGONSKY, 1987. MIE ÎMI PLACE ÎN CUR. DELIRIUM TREMENS POA' SĂ FIE FOARTE SIMPATIC. GEORGE RAMPLING E UN LABA­GIU. ÎNCĂ TE IUBESC SUZANNE. AICI E O PORCĂRIE, JERRY. CLYDE D. FRED 1981. Mai apăreau şi desene cu penisuri mari, care se bălăbăneau, ţâţe uriaşe, vagine desenate schematic. Toate acestea căpătară imediat coerenţă. Nick înţelese că se afla în celula unei închisori.

Se sprijini cu grijă în coate, îşi împinse picioarele (încălţate în papuci de hârtie) peste marginea patului şi apoi se ridică în fund. Durerea aceea teribilă îi reveni, iar coloana vertebrală scoase un scârţâit alarmant. Stomacul şi maţele făceau un soi de revoluţie şi pe deasupra îl cuprinse şi o greaţă imensă, de felul celor mai înspăimântătoare şi descurajatoare, care te face să te rogi la toţi dumnezeii ca să-ţi treacă.

În loc să strige cât îl ţinea gura ― pentru că asta i-ar fi fost imposibil ―, Nick se aplecă peste genunchi, cu o mână pe fiecare obraz, şi aşteptă să se potolească răul. Ceea ce se şi întâmplă, după o vreme. Simţi plasturii lipiţi în mai multe locuri peste cutele obrajilor şi, după ce încercă de mai multe ori să facă grimase, stabili că vreun medic oarecare se apucase să-i facă şi câteva cusături, pentru orice eventualitate.

Se uită în jur. Se afla într-o celulă mică, de forma unei cutii de saleuri aşezate pe latura scurtă. Dincolo de pat era o uşă zăbrelită. La capul patului exista un vas de toaletă fără capac şi fără inel. În spatele şi deasupra lui era o mică fereastră, zăbrelită şi ea, pe care reuşi să o vadă după ce-şi suci grijuliu, extrem de grijuliu, gâtul lui ţeapăn.

După ce şezuse pe marginea priciului exact cât să se convingă că nu va leşina, îşi lăsă în vine pantalonii de pijama ce­nuşii, informi, cu care fusese îmbrăcat, se aşeză pe W. C. şi urină îndelung. Când termină, se ridică în picioare ţinându-se de marginea patului, ca un bătrân. Aruncă o privire temătoare în vas, ca să vadă dacă nu apăreau urme de sânge, dar urina era curată. Trase apa.

Se apropie încet de uşa zăbrelită şi cercetă micul coridor de afară. La stânga lui era celula pentru beţivi. Un moş zăcea pe unul dintre cele cinci paturi, cu o mână atârnându-i inertă la pământ. La dreapta, coridorul se termina cu o uşă întredeschisă. Din tavanul cămăruţei atârna o lampă cu abajurul verde, de felul celor pe care le văzuse prin sălile de biliard.

O umbră se ridică, dansă în canatul uşii deschise, apoi pe coridor îşi făcu apariţia un zdrahon în uniformă de vară kaki. Purta o centură Sam Browne şi un pistol mare. Îşi vârî degetele mari în buzunarele pantalonului şi-l cercetă în tăcere pe Nick aproape un minut întreg. Apoi începu să vorbească.

― Când eram copil, am reuşit să ne apropiem de o puma, am împuşcat-o, apoi am târât-o treizeci de kilometri până în oraş, peste pământul tare. Ceea ce a mai rămas din sărmana creatură când am ajuns noi acasă mi se pare cel mai jalnic lucru pe care l-am văzut vreodată. Tu vii cam pe locul al doilea, băiete.

Lui Nick îi trecu prin minte că suna a discurs pregătit, şlefuit cu grijă şi foarte preţuit ― rezervat tipilor din afara oraşului şi vagabonzilor care nimereau din când în când în cutiile de saleuri cu gratii.

― Cum îţi zice, urâtule?

Nick îşi duse un deget la buzele lui umflate şi sfâşiate şi clătină din cap. Îşi duse mâna la gură, brăzdă aerul cu un gest blând, în diagonală, apoi clătină iarăşi din cap.

― Ce? Nu poţi vorbi? Ce căcat mai e şi ăsta?

Cuvintele fuseseră pronunţate pe un ton întrucâtva amical, dar Nick nu avea cum distinge nuanţe şi inflexiuni. Culese din aer un creion invizibil şi făcu gestul de a scrie.

― Vrei un creion?

Nick răspunse cu un gest afirmativ.

― Dacă eşti mut, cum se face că nu ai la tine o legitimaţie din aia?

Nick ridică din umeri. Îşi întoarse pe dos buzunarele goale. Strânse din pumni şi făcu gesturi de box, gesturi care-i produseră un nou val de dureri în cap şi greaţă în stomac. Îşi încheie mica piesă de pantomimă atingându-şi tâmplele cu pumnii, dându-şi ochii peste cap şi lăsându-se peste gratii. Apoi arătă iarăşi spre buzunarele goale.

― Ai fost prădat.

Nick confirmă.

Bărbatul în kaki se întoarse la el în birou. Peste câteva momente reveni cu un creion bont şi un blocnotes. I le întinse printre gratii. În partea de sus a fiecărei foi se putea citi MEMO şi Emis de Biroul Şerifului John Baker.

Nick întoarse foile spre el şi bătu uşor cu guma creionului numele înscris acolo, ridicându-şi în acelaşi timp sprâncenele întrebător.

― Mda, ăsta-s eu. Tu cine eşti?

"Nick Andros", scrise el, apoi îşi întinse mâna printre bare.

Baker clătină din cap.

― Nu dau mâna cu tine. Eşti şi surd?

Nick făcu semn că da.

― Ce ţi s-a întâmplat aseară? Doctorul Soames şi soţia lui au fost la un pas să te calce ca pe o bucată de lemn, băiete.

"Bătut & jefuit. Cam la un kilometru şi jumătate de localul lui Zack de pe Main St."

― Zona aia nu-i pentru puşti ca tine, urâtule. Tu n-ai vârsta cuvenită ca să ai voie să bei.

Nick clătină indignat din cap. "Am douăzeci şi doi", scrise el. "Am şi cu dreptul să beau două beri fără să fiu bătut & jefuit din cauza asta, nu?"

Baker citi aceste cuvinte cu un zâmbet acru.

― Din câte se vede, nu şi în Shoyo. Ce cauţi aici, băiete?

Nick rupse cea dintâi foaie din notes, o făcu ghem şi o lăsă să cadă pe podea. Înainte de-a apuca să-şi scrie răspunsul, braţul şerifului se repezi printre gratii şi-l înhăţă de umăr cu o mână de fier. Nick tresari.

― Soţia mea face curăţenie în celulele astea, spuse Baker, şi nu văd nici un motiv pentru care tu să faci murdărie pe jos. Du-te şi aruncă gunoiul în W. C.

Nick se aplecă, clipind des din cauza durerii din spate, şi pescui ghemotocul de hârtie de pe podea. Se duse cu el la toaletă, îl aruncă înăuntru şi apoi se uită către Baker, cu sprânceana ridi­cată. Baker îi făcu un semn.

Nick se întoarse. De această dată creionul îi zbură pe hârtie mai multă vreme. Baker se gândi că a-l învăţa pe un copil surdo­mut să citească şi să scrie nu era un lucru atât de simplu, iar Nick Andros ăsta era destul de bine mobilat la mansardă ca să prindă şpilul. Existau indivizi normali aici, în Shoyo, Arkansas, care nu se obişnuiau niciodată cu chestii de genul ăsta, şi nu puţini dintre ei ardeau gazul în crâşma lui Zack. Dar un puşti de-abia nimerit în oraş nu avea de unde să ştie asta.

Nick îi întinse notesul printre gratii.

"Călătoresc încolo şi-ncoace, dar nu sunt un vagabond. Ieri mi-am petrecut toată ziua muncind pentru un om cu numele de Rich Ellerton, cam la 10 kilometri vest de aici. I-am curăţat grajdul & i-am urcat o groază de fân în pod. Săptămâna trecută am lucrat în Watts, Okla. Bărbaţii care m-au bătut mi-au furat şi plata pe o săptămână."

― Eşti sigur c-ai lucrat pentru Rich Ellerton? Pot să şi verific, ştii doar.

Baker rupsese foaia cu explicaţia lui Nick, o împăturise până la dimensiunile unei fotografii şi-o vârâse în buzunarul de la piept al cămăşii.

Nick încuviinţă din cap.

― I-ai văzut câinele?

Nick confirmă.

― De care este?

Nick ceru notesul. "Doberman mare", scrise el. "Dar sim­patic. Nu e rău."

Baker dădu din cap şi se întoarse în birou. Nick rămase lângă gratii, aşteptând cu înfrigurare. Peste doar câteva momente, Baker se întoarse cu o legătură mare de chei, descuie uşa, o împinse într-o parte.

― Haide la mine în birou, îl îndemnă. Vrei să mănânci ceva?

Nick clătină din cap, apoi făcu gestul de turnat şi de băut.

― Cafea? Foarte bine, am aici. Cu frişcă şi zahăr?

Nick clătină din cap.

― Bei cafea ca bărbaţii? râse Baker. Hai cu mine.

Baker o porni pe coridor vorbind mai departe, dar Nick nu înţelegea nimic, din cauză că nu-i putea vedea buzele.

― Mă bucur că am companie. Mă chinuie o insomnie. Am ajuns în aşa hal, încât nu dorm mai mult de trei sau patru ore pe noapte, de obicei. Nevastă-mea mă tot bate la cap să mă duc la nu ştiu ce medic vestit din Pine Bluff. Dacă nu mă lasă, cred că s-ar putea să ajung şi acolo. Adică, uită-te la mine ― e ora 5 de dimineaţă, nu s-a făcut nici lumină, măcar, iar eu mănânc ouă şi cartofi prăjiţi de la bufetul ăla pentru şoferi de mai încolo.

În timp ce pronunţa ultimele cuvinte, Nick prinse "...bufetul ăla pentru şoferi de mai încolo". Îl privi mirat şi ridică din umeri, a nedumerire.

― Nu contează. Un puşti ca tine n-are cum să-nţeleagă.

Ajunşi în birou, Baker îi turnă o ceaşcă de cafea neagră dintr-un termos uriaş. Apoi îşi trase din nou înainte farfuria cu micul dejun pe jumătate terminat. Nick sorbi din cafea. Îl durea în gură, dar lichidul îi făcea totuşi foarte bine.

Îl bătu pe Baker pe umăr, iar când acesta îşi ridică privirea, Nick arătă spre cafea, se frecă peste burtă şi făcu discret din ochi.

Baker îi zâmbi.

― Nici nu m-aşteptam să zici altfel. Jane, soţia mea, a fă­cut-o. Muşcă o jumătate de ou fiert tare, mestecă, apoi arătă spre Nick cu furculiţa. Eşti nemaipomenit. Parcă ai fi unul dintre tipii ăia care fac pantomimă. Pun pariu că nu prea ai probleme ca să te faci înţeles, este?

Nick execută un gest în zigzag, cu mâna înălţată pe jumă­tate. Comme çi, comme ça.

― Eu nu te mai reţin, spuse Baker, ştergând grăsimea cu o felie de pâine prăjită Wonder Bread, dar uite ce-ţi propun. Dacă mai rămâi în zonă, poate reuşim să punem mâna pe ăia care ţi-au făcut figura asta. De acord?

Nick făcu din cap şi scrise: "Crezi că pot să-mi recuperez banii mei pe o săptămână de lucru?"

― Nici o şansă, îi răspunse Baker sec. Eu nu sunt decât un şerif de la ţară, băiete. Pentru aşa o chestie, e nevoie de o investi­gaţie în toată regula.

Nick ridică din umeri. Punându-şi mâinile una lângă alta, imită zborul unei păsări care se îndepărtează.

― Mda, chiar aşa. Câţi erau?

Nick ridică patru degete, săltă iarăşi din umeri, apoi ridică cinci.

― Crezi că l-ai putea identifica pe vreunul dintre ei?

Nick ridică un deget, apoi scrise: "Mare & blond. Cam de dimensiunile tale, poate ceva mai greu. Cămaşă & pantaloni cenuşii. Purta un inel mare. Al treilea deget, mâna dreaptă. Piatră purpurie. Cu ea m-a tăiat."

În timp ce citea, şeriful se schimba la faţă. Mai întâi interes, apoi enervare. Crezând că furia se îndreaptă împotriva lui, Nick se sperie din nou.

― Of, Isuse Cristoase, zise Baker. Asta-i o hazna care-a început să cam dea pe-afară. Eşti sigur?

Nick dădu din cap fără tragere de inimă.

― Altceva? Ai mai reţinut şi altceva?

Nick se gândi, apoi notă: "O cicatrice mică. Pe frunte."

Baker aruncă o privire spre cele scrise.

― Ăsta-i Ray Booth, cumnatul meu. Îţi mulţumesc, băiete. E ora 5 de dimineaţă, şi deja se anunţă o zi proastă.

Ochii lui Nick se măriră încă un pic şi făcu un gest precaut de compătimire.

― Foarte bine, zise Baker, mai mult pentru sine. E soi rău. Janey îl ştie prea bine. Doar a bătut-o de atâtea ori când erau amândoi copii. Totuşi, sunt frate şi soră, prin urmare s-a cam terminat cu iubirea pe săptămâna asta.

Nick se uită încurcat în pământ. Peste o secundă, Baker îl scutură de umăr, ca să-i urmărească spusele.

― S-ar putea să n-aibă nici un rost, oricum. Ray şi cu nemer­nicii ăia de prieteni ai lui au să-şi ofere unul altuia alibiuri. Şi atunci cuvântul tău va fi pus în cântar cu al lor. Tu ai lovit pe careva?

"I-am dat lui Ray ăsta în burtă", scrise Nick. "Pe altul l-am pocnit în nas. Poate chiar i l-am rupt."

― Ray umblă mai ales cu Vince Hogan, Billy Warner şi Mike Childress, îi explică Baker. Dacă discut cu Vince între patru ochi, s-ar putea să-l dau pe brazdă şi să-l fac să mărturisească. N-are coloană vertebrală nici cât o moluscă pe moarte. Iar dacă el vorbeşte, pot să mă leg pe urmă de Mike şi de Billy. Ray a primit inelul ăla de la o asociaţie de fraternitate din LSU. A renunţat la şcoală când era în anul doi. Făcu o pauză, bătând darabana pe marginea farfuriei cu micul dejun. Cred că am putea face o încercare, băiete, dacă vrei şi tu. Dar prefer să te previn de la bun început, probabil că vor scăpa. Sunt tot atât de răi şi de laşi ca o haită de câini, dar au crescut aici, în oraş, pe când tu eşti doar o haimana, şi surdomut pe deasupra: Iar dacă scapă, au să se răzbune pe tine.

Nick căzu pe gânduri. Îi revenea în minte imaginea lui aruncat de la unul la celălalt ca o sperietoare de ciori însângerată şi vorbele pe care reuşise să le citească de pe buzele lui Ray: Îl fac praf. Nenorocitu' m-a lovit. Şi senzaţia că rucsacul, acelaşi care-l însoţise în ultimii doi ani cât bătuse lumea, îi este smuls din spate.

Scrise şi sublinie câteva cuvinte pe notes: "Hai să încercăm."

Baker oftă şi dădu din cap.

― Okay. Vince Hogan munceşte la gater... adică, afirmaţia nu este chiar adevărată. De obicei arde şi el gazul pe-acolo. Mergem la gater pe la ora 9, dacă eşti de acord. Poate reuşim să-l speriem suficient de tare ca să-şi dea drumul la limbă.

Nick încuviinţă.

― Cum îţi simţi gura? Doctorul Soames a lăsat nişte pastile. Zicea c-ai să te simţi mizerabil, din câte-şi închipuie el.

Nick clătină trist din cap.

― Pun eu mâna pe ei. Am să... Se întrerupse şi, în lumea lui de film mut, Nick văzu cum şeriful strănută de câteva ori la rând în batistă. A mai dat şi asta peste mine, continuă el, dar se întoarse în timp ce vorbea, aşa că Nick nu prinse decât primul cuvânt. Mă paşte o răceală din alea rele. Isuse Cristoase, nu-i aşa că viaţa-i minunată? Bun venit în Arkansas, băiete.

Luă pastilele şi se întoarse la Nick. După ce i le dădu, îm­preună cu un pahar de apă, Baker se pipăi cu grijă sub partea din spate a maxilarului, unde apăruse o umflătură dureroasă. Ganglioni umflaţi, tuse, strănuturi, puţină febră, probabil. Mda, din câte se ghicea de pe acum, avea să fie o zi de neuitat.

CAPITOLUL 10

LARRY SE TREZI cu o mahmureală suportabilă, dar cu un gust în gură de-ai fi zis că un pui de balaur o folosise în chip de oliţă şi cu sentimentul că se află într-un loc în care n-ar trebui să fie în mod normal.

Patul era pentru o persoană, dar avea două perne. Simţea miros de slănină prăjită. Se ridică în picioare şi contemplă una dintre atât de obişnuitele zile cenuşii de la New York, şi-şi zise că se întâmplase ceva grav cu Berkeley peste noapte: era acoperit de murdărie şi de funingine, era îmbătrânit. Încet-încet, începu să-şi amintească seara trecută şi înţelese brusc că nu se află în Berkeley, ci în Fordham. Într-un apartament situat la al doilea etaj al unui bloc de pe Tremont Avenue, nu departe de Concourse, iar maică-sa se întreba pesemne pe unde fusese el cu o noapte în urmă. Oare o căutase la telefon, se scuzase în vreun fel oarecare, fie şi superficial? Îşi coborî picioarele din pat şi descoperi un pachet crâmpoţit de Winston, în care mai exista o singură ţigară strâmbă. O aprinse cu o brichetă Bic din plastic verde. Avea gust de balegă veche. Din bucătărie se auzea fără încetare un sfârâit de slănină, ca un post de radio năpădit de paraziţi.

Numele fetei era Maria şi-i spusese că se ocupă... cu ce? Igienă bucală, oare reţinuse corect? Larry nu ştia cât de pricepută o fi fost la igienă, dar dinspre partea bucală era nemaipomenită. Îşi aduse vag aminte că-l înfulecase ca pe un copan. Îi ascultaseră pe Crosby, Stills şi Nash pe micul sistem stereo, de tot rahatul, din salon, cântând despre câtă apă trecuse pe sub pod şi timpul irosit. Dacă îşi aducea bine aminte, Maria nu-şi irosise deloc timpul. Fusese oarecum copleşită atunci când descoperise că el este chiar acel Larry Underwood. În cursul petrecerii din seara precedentă, nu cumva porniseră amândoi, clătinându-se, în căutarea unui magazin de discuri deschis, de unde să cumpere un exemplar din Baby, Can You Dig Your Man?