― Bună, o salută Larry.
Femeia avea un aer calm şi ochi albaştri, în care licărea o inteligenţă ascuţită. Purta ochelari cu rame de aur, iar poşeta-plic din mâini era confecţionată din ceea ce părea să fie, aproape sigur, blană de nurcă. Degetele-i erau împodobite de patru inele: o verighetă, două inele cu diamant şi unul cu ochi-de-tigru.
― Ăăă, nu sunt periculos, spuse el.
Era o replică ridicolă, desigur, dar probabil că podoabele ei valorau cam douăzeci de mii de dolari. Ar fi putut să fie vorba şi de nişte imitaţii, însă femeia nu prea avea aerul că s-ar da în vânt după pietricele şi tinichele ieftine.
― Nu, îi răspunse ea, nu arăţi primejdios. Şi nici bolnav.
Vocea ei se ridică puţin la ultimul cuvânt, transformându-i afirmaţia într-o întrebare discretă şi politicoasă. Femeia nu era câtuşi de puţin calmă, aşa cum crezuse la prima vedere; pe o latură a gâtului avea un mic tic nervos, iar în ochii ei albaştri, dincolo de inteligenţă, se ghicea şi acea stare de şoc pe care o văzuse şi în propriii lui ochi, în acea dimineaţă, pe când se bărbierea.
― Nu, cred că nu sunt bolnav. Dar tu?
― Câtuşi de puţin. Ştiai că ţi s-a prins de pantof un ambalaj de îngheţată?
Se uită în jos şi constată că era adevărat. Se îmbujoră, gândindu-se că l-ar fi informat pe acelaşi ton şi că era deschis la prohab. Îşi ridică piciorul şi încercă să se descotorosească de gunoi.
― Arăţi ca o barză. Ţi-ar fi mai uşor dacă te-ai aşeza. Mă cheamă Rita Blakemoor.
― Îmi pare bine de cunoştinţă. Eu sunt Larry Underwood.
Se aşeză pe bancă. Ea-i întinse mâna şi Larry o strânse uşor, simţind în degete atingerea inelelor. Apoi înlătură cu atenţie bucata de hârtie de pe pantof şi o depuse meticulos într-un coş de gunoi de lângă bancă, pe care stătea scris PĂSTRAŢI CURĂŢENIA PARCULUI, EL ESTE AL DUMNEAVOASTRĂ! I se păru deodată că toată operaţiunea asta fusese nemaipomenit de caraghioasă, îşi lăsă capul pe spate şi începu să râdă. Era pentru prima oară când râdea cu adevărat din ziua în care o găsise pe maică-sa zăcând pe podeaua apartamentului şi fu o imensă uşurare să constate că râsul avea asupra lui vechiul efect binefăcător. Pornea din stomac şi ieşea printre dinţi, în acelaşi stil voios şi nepăsător. Rita Blakemoor îi zâmbea cu un aer complice, iar el fu încă o dată surprins de eleganţa şi de graţia ei naturală. Arăta ca un personaj feminin coborât dintr-un roman de-al lui Irwin Shaw. Nightwork, poate, sau cel după care făcuseră un film de televiziune când era el copil.
― Când te-am auzit venind, îi mărturisi ea, aproape că m-am ascuns. Mi-a fost teamă că apare bărbatul acela cu ochelarii rupţi, care emite sentinţe filozofice ciudate.
― Monstrul-Urlător?
― Aşa-i zici tu sau aşa îşi zice el?
― Eu îi spun aşa.
― Mi se pare foarte potrivit, zise ea deschizând poşeta făcută (poate) din nurcă şi scoţând un pachet de ţigări mentolate. Mie-mi pare un Diogene ieşit din minţi.
― Mda, care nu mai caută un om, ci un monstru, spuse Larry, izbucnind iarăşi în râs.
Ea-şi aprinse o ţigară şi suflă fumul afară.
― Nici el nu este bolnav, spuse Larry. Însă aproape toţi ceilalţi oameni sunt bolnavi.
― Portarul meu pare foarte sănătos, spuse Rita. Nu şi-a părăsit postul. Când am plecat, în dimineaţa aceasta, i-am dat cinci dolari bacşiş. Nu ştiu dacă i-am dăruit banii pentru că este sănătos sau pentru că a rămas la post. Tu ce părere ai?
― Nu te cunosc suficient de bine ca să mă pot pronunţa.
― Nu, sigur că nu. Îşi puse ţigările la loc, în geantă, iar el văzu că înăuntru se afla un revolver. Ea îi urmări privirea. A fost al soţului meu. El a fost directorul unei importante bănci din New York. Acesta era întotdeauna răspunsul lui când era întrebat cu ce anume îşi câştiga existenţa. Sunt-directorul-unei-importante-bănci-din-New-York. A murit acum doi ani. Lua prânzul cu unul dintre arabii aceia care lasă întotdeauna senzaţia că-şi freacă întreaga suprafaţă a pielii expusă vederii cu alifie marca Brylcreem. A făcut un infarct fatal. A murit cu cravata la gât. Nu eşti de părere că această formulare ar putea echivala cu vechea expresie "a muri cu cizmele în picioare"? Harry Blakemoor a murit cu cravata la gât. Îmi place cum sună, Larry.
O cinteză ateriză în faţa lor şi începu să scurme în ţărână.
― Îi era o frică nebună de spărgători, de aceea avea arma asta. Este adevărat că pistoalele au recul şi fac foarte mult zgomot când tragi, Larry?
Larry, care nu trăsese în viaţa lui cu un revolver, îi răspunse:
― Nu cred că la dimensiunile astea are recul prea mare. E calibru 38?
― Cred că doar 32. Scoase arma din poşetă, iar el remarcă înăuntru o mulţime de sticluţe cu pastile. De această dată, ea nu-i urmă privirea, pentru că fixa un arbust aflat la distanţă de cinci sau şase metri. Vreau să încerc. Ce zici, pot să nimeresc în trunchiul copacului acela?
― Nu ştiu, îi răspunse el cu teamă. Nu ştiu dacă...
Femeia apăsă pe trăgaci, iar arma bubui infernal. În coaja copăcelului apăru o gaură.
― La fix, comentă ca, suflând fumul din ţeava pistolului ca un luptător înrăit.
― Nemaipomenit, îngăimă Larry, al cărui puls reveni oarecum la normal de-abia după ce ea pusese revolverul la locul lui.
― N-aş fi în stare să omor un om cu el. Sunt sigură de asta. Iar în curând nici nu voi mai avea, oricum, în cine trage.
― O, de asta nu sunt chiar atât de sigur.
― Te uitai la inelele mele. Ţi-ai dori unul dintre ele?
― Cum? Nu!
Roşeaţa i se urcă din nou în obraji.
― Fiind bancher, soţul meu credea în diamante. Credea în ele tot aşa cum baptiştii cred în Apocalipsă. Am o mulţime de diamante, care sunt toate asigurate. Că aveam în stăpânire pietrele astea, Harry al meu şi cu mine, nu era poate mare lucru, dar adeseori îmi venea să cred că aveam o garanţie pentru absolut totul. Înţelegi, Larry? Dacă acum cineva ar râvni la diamantele mele, i le-aş da fără să protestez. Şi, dacă stai să te gândeşti, acum nu mai sunt decât nişte simple pietre, nu?
― Cred că ai dreptate.
― Sigur că da, spuse ea, iar muşchiul acela de la gât îi tresări iarăşi. Dacă un bandit ar dori să mi le ia, nu numai că i le-aş oferi cu dragă inimă, dar i-aş spune şi adresa firmei Cartier. Colecţia lor de pietre preţioase este cu mult mai bogată decât a mea.
― Şi acum ce-ai de gând să faci?
― Tu ce-ai propune?
― Habar n-am, răspunse Larry cu un oftat.
― Răspunsul meu este acelaşi.
― Ştii ceva? Azi-dimineaţă l-am văzut pe un individ care spunea că are de gând să se ducă pe Yankee Stadium şi să facă la... să se masturbeze în mijlocul terenului.
Simţea cum i se ridică din nou sângele în obraji.
― Mi se pare o plimbare îngrozitor de lungă. De ce nu i-ai sugerat să-şi aleagă un loc mai în apropiere?
Oftă, iar oftatul i se transformă apoi într-un fior. Îşi deschise poşeta, scoase un flacon de medicamente şi vârî în gură o pastilă gelatinoasă.
― Ce este? se interesă Larry.
― Vitamina E, îi răspunse ea cu un zâmbet strălucitor şi fals.
Ticul de la gât îi reveni o dată sau de două ori. Femeia se linişti apoi.
― Barurile sunt pustii, îi spuse Larry deodată. Am intrat la Pat's, pe Forty-third, nu era absolut nimeni înăuntru. Au barul acela imens, din mahon, m-am dus în spatele lui şi mi-am turnat un pahar de apă plin cu Johnnie Walker. Apoi mi-am dat seama că nu aveam nici un chef să mă aflu acolo. L-am lăsat pe tejghea şi am plecat.
Oftară la unison, ca un duet.
― Eşti o persoană foarte plăcută, declară ea. Îmi place de tine. Şi mi se pare nemaipomenit că nu eşti nebun.
― Îţi mulţumesc, doamnă Blakemoor.
Era surprins şi flatat, în acelaşi timp.
― Rita. Spune-mi Rita.
― Perfect.
― Nu ţi-e foame, Larry?
― Dacă stau să mă gândesc, îmi este.
― Ai putea să inviţi o doamnă la masă.
― Mi-ar face o deosebită plăcere.
Ea se ridică şi-i oferi braţul cu un zâmbet uşor dezaprobator, în momentul când îşi trecu mâna pe după braţul întins, în nări îi veni o adiere dinspre poşeta ei, un miros care în acelaşi timp îi aducea mângâiere şi se asocia în mintea lui cu o persoană adultă, aproape bătrână, ceva tulburător. În desele lor ieşiri la cinematograf, maică-sa purtase întotdeauna poşetă.
Uită apoi acest gând; ieşiră din parc şi o porniră pe Fifth Avenue, îndepărtându-se de maimuţa moartă, de monstrul-urlător şi de trufandaua care nu avea să mai părăsească niciodată toaleta de la Transverse Number One. Ea turuia fără încetare, iar mai târziu nu mai izbuti să-şi aducă aminte de nici unul dintre lucrurile despre care-i vorbise (ba da, despre un singur fapt: visase întotdeauna, îi mărturisise ea, să se plimbe pe Fifth Avenue la braţ cu un tânăr chipeş, un bărbat suficient de tânăr ca să fie propriul ei fiu), cu toate acestea îşi aduse adesea aminte de plimbare, mai ales atunci când structura ei fragedă avea să se prăbuşească, ca o jucărie asamblată neglijent. De zâmbetul ei minunat, de conversaţia ei uşoară, cinică, spirituală, de şoapta materialului din care erau făcuţi pantalonii ei.
Intrară într-un mic restaurant, unde Larry găti, puţin stângaci, dar ea îi aplaudă fiecare fel de mâncare: friptura, cartofii prăjiţi, nessul, plăcinta cu rubarbă şi căpşuni.
CAPITOLUL 28
ÎN FRIGIDER era o tartă cu căpşuni. Era acoperită cu folie Saran Wrap şi, după ce o cântărise multă vreme cu priviri posomorâte şi năucite, Frannie o scoase, o aşeză pe tejghea şi-şi tăie o felie. O căpşună căzupe masă cu un plescăit surd, când trecu felia de plăcintă pe o farfurie mai mică. Ridică fructul şi-l mâncă. Şterse mica pată de suc de pe suprafaţa tejghelei cu o cârpă de vase. Aşeză din nou folia peste restul prăjiturii şi o puse la loc, în frigider.
În momentul în care se întoarse ca să ia farfuria se întâmplă să-i cadă ochii pe suportul de cuţite de lângă dulap. Tatăl ei îl făcuse din două şine magnetice. Între ele atârnau cuţitele, cu lama în jos. Soarele puternic al după-amiezei se reflecta de suprafaţa lor strălucitoare. Rămase cu privirile aţintite asupra cuţitelor vreme îndelungată, fără ca expresia posomorâtă, vag curioasă, din privirile ei să sufere vreo schimbare, frământând în mâini cutele şorţului prins la brâu.
În cele din urmă, cam după vreun sfert de oră, îşi aminti că se gândea la ceva anume. Oare la ce? Dintr-un motiv care-i scăpa, în minte îi veni un citat biblic, de fapt o parafrază: Decât să te uiţi la paiul din ochiul altuia, mai bine ai vedea bârna din ochiul tău. Începu să cântărească vorbele. Pai? Bârnă? Aceste două cuvinte o puseseră întotdeauna în încurcătură. Ce fel de bârnă? Ca raza de Lună? Sau ca o grindă pe care se sprijină acoperişurile? Tot aşa existau şi "raza" unei lanterne şi figuri "radioase", iar New Yorkul avusese un primar cu numele de Abe Beame, ca să nu mai vorbim de un cântec pe care-l învăţase în timpul Şcolii Biblice de Vacanţă... Voi fi raza Lui de soare.
...Decât sa te uiţi la paiul din ochiul altuia...
Dar nu era vorba de ochi, ci de tartă. Se întoarse şi văzu o muscă plimbându-se pe prăjitură. O alungă cu un gest al mâinii. Adio, domnule Muscoi, să nu te mai atingi de plăcintoi.
Contemplă multă vreme felia de tartă. Mama şi tatăl ei muriseră amândoi, asta ştia prea bine. Maică-sa se stinsese la Sanford Hospital, iar taică-său ― cel care odinioară ştiuse s-o facă să se simtă totdeauna bine venită la el în atelier ― zăcea fără viaţă în pat, în camera de la primul cat. Oare de ce cuvintele aveau mereu capriciul de a-i veni în rime? Versuri ieftine, îngrozitoare, care îi năvăleau în minte, ca textele alea idioate pentru exersarea memoriei, de care ţi-aduci aminte în delirul provocat de febră. Câinele are-o căpuşă, care-l atacă la guşă...
Îşi veni brusc în fire, străbătută de un fior de spaimă. În încăpere se răspândise un miros fierbinte. Ceva ardea.
Frannie privi repede peste umăr şi descoperi o tigaie în care se prăjeau cartofi, pe care o pusese pe plită şi o uitase acolo. Un nor gros şi rău mirositor se revărsa din direcţia respectivă. Din tigaie săreau stropi mari de grăsime care, aterizând pe suprafaţa fierbinte, se aprindeau pentru scurt timp, ca şi cum o mână invizibilă ar fi dat foc la nişte brichete cu butan. Interiorul vasului era negru ca tăciunele.
Atinse mânerul tigăii şi-şi retrase repede degetele, tresărind uşor. Era prea fierbinte ca să poţi pune mâna. Apucă un şervet, îl înfăşură în jurul mânerului şi scoase repede pe uşa din spate vasul, care sâsâia înfuriat, ca un balaur. Îl aşeză pe prima treaptă a scării verandei. Deşi percepea parfumul de caprifoi şi zumzăitul albinelor, nu le băgă în seamă. Timp de o clipă, vălul gros care-i atenuase toate reacţiile emotive din ultimele patru zile fu străpuns, iar ea se simţi cu adevărat speriată. Speriată? Nu... de fapt, se afla într-o stare de groază incipientă, la numai un pas de panică.
Îşi aduse aminte cum curăţasc cartofii şi-i pusese la prăjit în ulei marca Wesson Oil. Acum de-abia îşi amintea. Dar pentru o vreme... pfui! Pur şi simplu uitase.
Stând pe verandă, încă ţinând cârpa de vase într-o mână, încercă să reconstituie cu exactitate şirul gândurilor ei după ce pusese cartofii la prăjit. I se părea că este foarte important.
Păi, mai întâi îi venise în minte că o masă constând exclusiv din cartofi prăjiţi nu era prea hrănitoare. Apoi se gândise că, dacă bufetul McDonald's de pe US 1 n-ar fi fost închis, n-ar fi fost obligată să-i pregătească ea, ci ar fi putut să adauge şi un hamburger la meniu. N-ar fi făcut decât să ia maşina şi să oprească chiar în dreptul ferestrei aceleia pe unde primeai mâncarea direct. Şi-ar fi comandat un Quarter Pounder şi cartofi din cei mari, care se vindeau în cutii de un roşu-aprins, din carton. Cu mici pete de grăsime în interior. Nesănătoşi, fără îndoială, însă altfel, o adevărată desfătare. Pe urmă... se spune, doar, că femeile însărcinate au tot felul de pofte ciudate.
Ajunse astfel la următoarea verigă a lanţului. Poftele ciudate o duseseră cu gândul la tarta cu căpşuni ascunsă în frigider. Dintr-o dată, i se păru că-şi dorea o felie din tartă mai mult decât orice altceva pe lumea asta. Prin urmare, se pregătise să mănânce din prăjitură, dar la un moment dat privirile ei fuseseră atrase de suportul pentru cuţite pe care tatăl ei îl făcuse pentru maică-sa (doamna Edmonton, soţia medicului, se arătase atât de încântată de suport, încât Peter îi meşterise şi ei unul, cu două Crăciunuri în urmă), după care mintea ei pur şi simplu... se scurtcircuitase. Paie... bârne... muşte...
― Vai, Doamne, se adresă ea curţii pustii din spatele casei şi grădinii pe care taică-său nu mai apucase s-o plivească.
Se aşeză, îşi îngropă faţa în şorţ şi plânse.
După ce lacrimile i se uscară, crezu că se simte ceva mai bine... dar teama nu-i dispăruse cu totul. Oare îmi pierd minţile? se întrebă ea. Oare aşa se întâmplă, oare aşa te simţi când suferi o criză nervoasă sau cum s-o chema ca?
Din momentul în care tatăl ei murise, cu o seară în urmă, la ora 8.30, capacitatea de concentrare mintală părea să-i fi scăzut considerabil. Uita ce făcuse, mintea i-o lua razna, spre cine ştie ce tărâmuri de vis, sau pur şi simplu cădea în amorţeală, fără să se mai gândească la absolut nimic, mai puţin conştientă de ceea ce se petrece în jurul ei decât o căpăţână de varză.
După ce tatăl ei se stinsese, rămăsese alături de el multă vreme. Apoi coborâse la parter şi deschisese televizorul.. Fără vreun motiv anume; după cum se spune, în clipa respectivă i se păruse o idee bună. Singurul post care emitea era WCSH din Portland, afiliat la NBC, care, din câte înţelesese ea, transmitea un spectacol absolut dement despre un fel de proces. Un negru, care părea întruchiparea celor mai sumbre coşmaruri ale membrilor din Ku Klux Klan despre vânători de capete africani, se prefăcea că execută nişte albi cu pistolul lui, în timp ce alţi oameni din public aplaudau. Desigur, era o simplă înscenare ― asemenea lucruri nu se prezentau la televizor, dacă erau reale ―, şi totuşi scenele păreau reale. Îi aduceau aminte de Alice în ţara Minunilor, cu osebire că de această dată nu Regina de Cupă urla "Tăiaţi-le capetele!", ci... cum? Cine? Prinţul Negru, din câte Presupusese ea. Cu toate că animalul acela încins la brâu nu aducea nici pe departe cu un Prinţ.
Ceva mai târziu (deşi n-ar fi fost în stare să precizeze după câtă vreme), în cursul aceluiaşi program, alţi bărbaţi au năvălit în studio şi a izbucnit un schimb de focuri, realizat încă şi mai realist decât execuţiile. A văzut oameni aproape decapitaţi de gloanţele de calibru mare, căzuţi la pământ cu sângele ţâşnind din gâtlejurile sfârtecate, ca din nişte, teribile pompe arteriale. Îşi aminti că gândise, în felul ei dezlânat, că ar fi trebuit să apară din când în când pe ecran unul dintre anunţurile acelea ale lor, avertizându-i pe părinţi să-i ducă pe copii la culcare sau să schimbe canalul. Îşi aminti că-i trecuse prin minte că WCSH şi-ar putea pierde licenţa de emisie; nu încape îndoială, programul era infernal de sângeros.
Închisese televizorul atunci când obiectivul aparatului de filmat se înălţase, prezentând doar reflectoarele din studio agăţate de plafon, şi se întinsese pe canapea, cu privirile aţintite în propriul ei tavan. Somnul o furase chiar acolo, iar dimineaţa, când se trezise, era convinsă pe trei sferturi că visase întregul program. De fapt, chiar asta era poanta: totul începuse să pară un coşmar străbătut de cele mai neaşteptate şi inexplicabile nelinişti. Un coşmar care începuse o dată cu moartea mamei: aceea a tatălui ei nu făcuse decât să amplifice nişte lucruri existente. La fel ca şi în Alice, evenimentele deveneau tot mai stranii.
Avusese loc o întrunire specială a municipalităţii, la care tatăl ei participase, deşi în momentul respectiv era deja bolnav. Îl însoţise şi Frannie, care avea sentimentul că se mişcă într-o lume ireală, ca o drogată ― chiar dacă fizic se simţea la fel ca întotdeauna.
Primăria fusese aglomerată, se adunase mult mai multă lume decât la şedinţele municipalităţii de la sfârşitul lui februarie sau începutul lui martie. De peste tot se auzeau strănuturi, tuse şi suflatul nasului în batiste. Cei de faţă erau speriaţi şi gata să-şi dea drumul la nervi la cea mai mică provocare. Vorbeau tare, cu voci răguşite. Se ridicau în picioare. Făceau gesturi vehemente cu mâinile. Pronunţau sentinţe. Mulţi dintre ei ― şi nu numai femeile ― aveau chipul scăldat în lacrimi.
În cele din urmă, se luase decizia ca oraşul să fie închis. Nu se va mai permite accesul nimănui. Dacă oamenii doreau să plece, foarte bine, atât timp cât înţelegeau limpede că nu aveau cum să se mai întoarcă. Drumurile care legau oraşul de exterior ― şi mai ales US 1 ― urmau să fie baricadate cu automobile (după o aprigă dispută verbală, care durase o jumătate de oră, hotărâseră să se folosească de camioanele Serviciilor Comunale, proprietatea oraşului), iar voluntari înarmaţi cu puşti aveau să păzească aceste puncte de blocadă. Cei care doreau să se folosească de US 1 pentru a călători spre nord sau spre sud urmau să fie îndreptaţi către Wells, la miazănoapte, sau către York, la miazăzi, unde puteau intra pe Interstate 95, ocolind astfel Ogunquit. Iar cei care ar fi încercat totuşi să forţeze trecerea aveau să fie împuşcaţi. Şi omorâţi? se interesă cineva. Ba bine că nu, se repeziră alţi câţiva.
Un mic grup, format din circa douăzeci de persoane, susţinea să fie alungaţi din oraş cei care se molipsiseră deja. Votul împotriva lor a fost însă covârşitor, deoarece în acea scară de 24, când avea loc întrunirea, aproape toţi orăşenii sănătoşi aveau rude apropiate sau prieteni bolnavi. Majoritatea credeau ştirile potrivit cărora vaccinul urma să sosească în curând. Cum ar mai fi putut sa privească iarăşi unii în ochii altora, spuneau ei, dacă toată chestia se dovedea a fi o alarmă falsă, la care ei reacţionaseră exagerat, gonindu-i pe cei apropiaţi ca pe nişte câini de pripas?
Atunci, cineva a sugerat să fie alungaţi toţi vilegiaturiştii bolnavi.
Vilegiaturiştii, prezenţi în număr mare, au susţinut cu înverşunare că ei fuseseră cei care întreţinuseră ani întregi şcolile, drumurile, săracii şi plajele publice ale oraşului prin impozitele pe care le plăteau pentru vile. Afacerile care nu reuşeau să se menţină pe linia de plutire de la mijlocul lui septembrie şi până în iunie nu supravieţuiau decât datorită dolarilor pe care-i cheltuiau ei vara. Iar dacă aveau să fie trataţi într-o asemenea manieră nedemnă, locuitorii din Ogunquit să fie siguri că ei nu se vor întoarce niciodată. Şi atunci nu le rămânea decât să scurme din nou prin mâl după homari, scoici şi raci, ca să-şi câştige existenţa. Moţiunea izgonirii din oraş a vilegiaturiştilor bolnavi a căzut cu o majoritate confortabilă.
Încă înainte de miezul nopţii, baricadele fuseseră ridicate, iar până a doua zi, în zorii zilei de 25, mai mulţi oameni fuseseră împuşcaţi în preajma barajelor, majoritatea fiind doar răniţi, dar trei sau patru fuseseră ucişi. Aproape toţi erau locuitori ai Bostonului, care se refugiau în masă spre nord, cuprinşi de groază şi prostiţi din cauza panicii. Unii consimţiseră de bunăvoie să se întoarcă la York şi ocoliseră oraşul, dar alţii erau prea înnebuniţi ca să mai fie în stare să priceapă şi încercaseră fie să pătrundă frontal prin bariere, fie să le ocolească prin şanţul domol de la marginea drumului. Fuseseră trataţi cum se cuvine.
Însă până către seară, cei mai mulţi dintre cei care păzeau barierele erau şi ei foarte bolnavi, roşii la faţă din cauza febrei, proptindu-şi mereu puştile între picioare, ca să-şi poată şterge nasul. Câţiva dintre băieţi, ca Freddy Delancey sau Curtis Beauchamp, îşi pierduseră pur şi simplu cunoştinţa şi căzuseră la pământ; mai târziu fuseseră duşi înapoi, la clinica improvizată deasupra primăriei, unde-şi găsiseră sfârşitul.
Ieri de dimineaţă însă, tatăl lui Frannie, care fusese împotriva ideii cu blocarea drumurilor, căzuse la pat, iar ea rămăsese lângă el ca să-l îngrijească. N-a acceptat să fie dus la spital. Dacă tot avea să moară, îi spusese el lui Frannie, prefera să se întâmple chiar aici, acasă, decent, într-un loc cât mai izolat cu putinţă.
La începutul după-amiezei, traficul încetase aproape cu desăvârşire. Gus Dinsmore, paznicul parcării de la plaja publică, zisese că, după părerea lui, atâtea maşini rămăseseră nemişcate de-a lungul drumurilor, încât chiar şi cele la volanul cărora se mai aflau încă şoferi (sau şoferiţe) în stare să conducă nu aveau cum să mai înainteze. Cu atât mai bine, pentru că în după-amiaza zilei de 25 nu mai rămăseseră decât vreo treizeci de bărbaţi capabili să stea de strajă. Chiar şi Gus, care se simţise perfect până ieri, fusese doborât de răceală. De fapt, singura persoană care părea să fi rămas sănătoasă în întregul oraş, în afară de ea, era Harold, fratele lui Amy Lauder, în vârstă de şaisprezece ani. Amy murise chiar înainte de acea primă întrunire a orăşenilor; rochia ei de mireasă rămăsese nepurtată, atârnată în şifonier.
Fran nu ieşise astăzi din casă şi nu văzuse pe nimeni de când trecuse pe la ea Gus, ieri după-amiază, ca să vadă ce face. Auzise în câteva rânduri zgomot de motoare de dimineaţă şi detunătura a două focuri de armă, de undeva, din apropiere, în rest nimic. Liniştea perfectă, netulburată de nimic, îi întărea şi mai mult senzaţia de ireal.
Iar acum existau câteva lucruri asupra cărora trebuia să se concentreze. Muşte... ochi... plăcinte. Frannie se surprinse ascultând frigiderul. Acesta era dotat cu un dispozitiv automat de producere a gheţii; cam la fiecare douăzeci de secunde se auzea un zgomot înfundat, venind din măruntaiele maşinăriei, de câte ori se mai forma un cub.
Rămase acolo aproape o oră întreagă, cu farfuria în faţă, cu o mină posomorâtă, pe jumătate întrebătoare. Încetul cu încetul, un nou gând începu să se ridice din adâncuri ― de fapt, două gânduri, ce i se păreau legate între ele şi, în acelaşi timp, total străine unul de celălalt. Erau ele oare părticele ale unui gând mai mare? Începu să le examineze mai atent, urmărind în continuare, cu o ureche, căderea cuburilor de gheaţă în dispozitivul din interiorul frigiderului. Cel dintâi gând era acela că tatăl ei murise: murise acasă, ceea ce fusese probabil o mulţumire pentru el.
Dostları ilə paylaş: |