Afară strada a luat foc

― Sunt în greva foamei! urlă el. Greva foamei, am zis! N-o să mai bag nimic în gură! Să-mi mănânci tu mie puţa dacă mai pun gura pe haleala asta, găoază surdomută şi retardată ce eşti! Ai să-mi...

Nick se răsuci pe călcâie şi liniştea se lăsă imediat asupra locului. Se întoarse în birou, speriat şi neştiind ce să facă. Dacă ar fi putut să conducă, i-ar fi dus el însuşi la Camden. Dar nu ştia. Mai trebuia să se gândească şi la Vince. Nu putea să-l lase pur şi simplu acolo, la cheremul muştelor.

Din birou se deschideau alte două uşi. Una dădea spre o debara de haine. Dincolo de cealaltă începea o scară. Nick coborî pe ea, iar la subsol descoperi o combinaţie de pivniţă şi magazie. Locul era răcoros. Pentru o vreme, cel puţin, spaţiul i se părea destul de bun.

Se întoarse sus. Mike stătea pe podea, culegea morocănos feliile storcite de măr, le ştergea puţin şi le mânca. Nu-şi ridică privirile către Nick. Nick apucă trupul celui mort şi încercă să-l ridice. Duhoarea scârboasă ce emana din cadavru făcu să i se întoarcă stomacul pe dos. Vince era prea greu pentru el. Îi cercetă trupul cu un aer neajutorat şi-n clipa aceea îşi dădu seama că amândoi ceilalţi arestaţi stăteau la uşile celulelor şi urmăreau scena cu groază şi fascinaţie. Nick bănuia ce le trecea prin minte. Vince fusese unul dintre ei, chiar dacă nu era, poate, decât un palavragiu plângăreţ, petrecuseră totuşi multă vreme împreună. Murise ca un şobolan în cursă, din cauza unei boli care te făcea să te umili teribil, pe care ei n-o înţelegeau. Nick se întrebă, nu pentru prima oară în ziua respectivă, când avea şi el să înceapă să strănute, să facă febră şi când o să-i apară tumefacţiile acelea ciudate la gât.

Prinse cu putere antebraţele cărnoase ale lui Vince şi-l trase din celulă. Capul lui Vince se aplecă spre el, din cauza greutăţii, şi părea să se uite la Nick, rugându-l pe muteşte să fie atent, să nu-l scuture prea tare.

Avu nevoie de aproape zece minute ca să coboare trupul masiv pe scările abrupte. Gâfâind, Nick îl întinse pe podeaua din beton, sub lumina lămpilor fluorescente, apoi îl acoperi repede cu o pătură militară uzată, de pe patul celulei în care dormea el.

După aceea se culcă şi încercă să adoarmă, dar aceasta nu se întâmplă decât târziu, spre dimineaţă, când 23 iunie se transformase deja în 24, adică ieri. Visele lui fuseseră întotdeauna foarte vii, uneori chiar îi era teamă de ele. Nu avea decât rareori coşmaruri, dar visele din ultima vreme erau tot mai adesea sinistre, lăsându-i senzaţia că nici unul dintre personaje nu era ceea ce părea a fi, iar lumea normală o lua razna, eşuând într-un loc unde bebeluşii erau sacrificaţi în spatele unor obloane trase, iar nişte maşinării negre, formidabile, urlau neîncetat în locaşuri subterane ferecate.

Desigur, se lupta şi cu o temere absolut personală ― anume că la trezire va constata că s-a îmbolnăvit şi el.

Dormi puţin, iar visul care îl vizită îl mai avusese, nu cu mult timp în urmă: lanul de porumb, mirosul unor lucruri calde, care creşteau, sentimentul prezenţei a ceva ― sau cineva ― foarte bun şi sigur în imediata apropiere. Sentimentul că este acasă. Pe măsură ce devenea tot mai conştient că în porumb stă ceva şi-l pândeşte, în locul liniştii se instală o imensă groază. Mamă, a intrat viezurele în coteţ! îi fulgeră prin minte şi se trezi în lumina zorilor, scăldat în sudori reci.

Puse de cafea şi se duse să vadă de cei doi arestaţi.

Mike Childress era în lacrimi. În spatele lui, hamburgerul era în continuare lipit de perete prin pasta lipicioasă de condimente, pe cale să se întărească.

― Acum eşti mulţumit? Am luat şi eu boala. Nu asta ţi-ai dorit? Nu e asta cea mai bună răzbunare? Fii puţin atent, respir ca o nenorocită de locomotivă care urcă muntele cu o garnitură întreagă după ea!

Dar Nick îl cercetă mai întâi pe Billy Warner, care zăcea pe patul lui, în comă. Gâtul îi era umflat şi negru, iar pieptul i se ridica şi cobora cu mişcări bruşte şi neregulate.

Se grăbi să se întoarcă în birou, se uită la telefon şi, într-un acces de furie şi cu un puternic sentiment de vinovăţie, îl mătură de pe masă, iar aparatul rămase atârnând fără noimă, la capătul firului. Opri focul şi porni în fugă spre casa Baker. Apăsă pe butonul soneriei, un timp ce i se păru nesfârşit, până ce Jane co­borî, într-un târziu, învăluită în halat. Pe obrajii ei se vedea iarăşi transpiraţia aceea pe care ţi-o provoacă febra. Nu era în delir, dar cuvintele îi ieşeau cu greu şi încet, iar buzele îi erau crăpate.

― Nick. Intră. Ce s-a întâmplat?

"V. Hogan a murit azi-noapte. Warner se duce şi el, cred. E foarte bolnav. L-ai văzut pe doctorul Soames?"

Ea clătină din cap, tremură în briza uşoară, strănută şi apoi se clătină pe picioare. Nick o prinse de după umeri şi o conduse la un scaun. Apoi scrise: "Poţi să suni la cabinetul lui din partea mea?"

― Da, desigur. Adu-mi telefonul, Nick. Din câte se pare... boala mi-a revenit, peste noapte.

Tânărul aduse telefonul şi ea formă numărul lui Soames. Aşteptă cu telefonul la ureche mai mult de o jumătate de minut, iar el înţelese că nimeni nu avea să răspundă la telefon.

Jane încercă la Soames acasă, apoi acasă la asistenta lui. Nici un răspuns.

― Am să încerc să sun la sediul poliţiei, spuse ea, dar puse telefonul în furcă după ce formase un singur număr. Reţeaua interurbană n-a fost încă pusă la punct, cred. După ce formez 1, începe să-mi sune ocupat. Îi zâmbi stins, apoi nu mai reuşi să-şi stăvilească lacrimile. Sărmanul Nick, spuse ea. Biata de mine. Bieţii de noi, toţi. Ai putea să mă ajuţi să urc la etaj. Mă simt foarte slăbită şi de-abia respir. Cred că voi fi curând alături de John. El o privi, dorindu-şi imens să poată vorbi. Cred că vreau să mă întind pe pat, dacă poţi să mă ajuţi.

O ajută să ajungă în dormitor, apoi scrise: "Am să mă întorc."

― Îţi mulţumesc, Nick. Eşti un băiat de treabă...

Spunând acestea, adormise deja pe jumătate.

Nick ieşi din casă şi rămase pe trotuar, întrebându-se ce să facă. Dacă ar fi putut să conducă maşina, ar fi existat nişte soluţii. Dar aşa...

Văzu o bicicletă de copil pe peluza unei case de pe cealaltă parte a drumului. Se duse într-acolo, cercetă casa în apropierea căreia se afla, cu transperantele trase (atât de asemănătoare cu acele clădiri care i se arătau în visele lui încâlcite), apoi bătu la uşă. Nu primi nici un răspuns, deşi bătu de mai multe ori.

Se întoarse la bicicletă. Era mică, însă putea totuşi să meargă pe ea, dacă ignora faptul că atingea ghidonul cu genunchii. Arăta ridicol, fără îndoială, dar erau şanse mici să mai existe în Shoyo persoane în stare să observe acest lucru... iar dacă erau, nu avea cum să le ardă de râs, după părerea lui.

Se urcă pe bicicletă şi pedală stângaci pe Main Street, trecu de închisoare, apoi o luă la est, pe US 63, spre locul unde Joe Rackman îi văzuse pe soldaţii care pozau în echipă de reparaţie a drumului. Dacă se mai aflau acolo şi dacă erau cu adevărat soldaţi, Nick avea să-i convingă să se îngrijească de Billy Warner şi de Mike Childress. Adică, în cazul când Billy mai era în viaţă. Dacă tipii aceia puseseră Shoyo sub carantină, atunci desigur că de bolnavii din Shoyo se ocupau chiar ei.

Îi luă o oră să pedaleze până la şantier, oscilând dement cu bicicleta de o parte şi de alta a benzii de la centrul şoselei, lovind ritmic şi monoton cu genunchii ghidonul. Dar când ajunse la locul cu pricina, soldaţii sau echipa de reparaţii, ce-or fi fost ei, dispă­ruseră. Existau mai multe lumini de semnalizare, dintre care una mai clipea încă. Mai văzu şi două capre. Iar drumul fusese săpat, deşi, după părerea lui Nick, locul respectiv putea fi încă traversat, dacă nu-ţi păsa prea mult de suspensia maşinii.

Surprinse cu coada ochiului o masă întunecată, executând un soi de mişcare pulsatorie şi, în acelaşi moment, se stârni puţin şi vântul, o simplă boare de vară, suficient însă pentru a-i aduce în nări o duhoare puternică şi greţoasă de putreziciune. Masa întu­necată se dovedi a fi un roi de muşte, aflat într-o perpetuă forfotă. Lăsând bicicleta, se apropie de şanţul de pe partea opusă a drumului. Acolo, alături de o bucată de ţeavă gofrată, nouă şi strălucitoare, zăceau trupurile a patru bărbaţi, cu gâturile şi feţele umflate, de culoare neagră. Nick nu-şi dădu scama dacă erau sau nu soldaţi şi nici nu se apropie mai mult. Îşi zise că putea să se întoarcă liniştit la bicicletă, în locul acela nu exista nimic de temut, doar nişte oameni morţi, iar morţii nu pot să-ţi facă rău. Dar când ajunsese la câţiva metri de şanţ, o luă la fugă, încalecă pe bicicletă şi porni spre Shoyo într-o stare de cumplită agitaţie. La marginea oraşului se izbi de o piatră şi zdrobi bicicleta. El însuşi zbură peste coarne, se lovi la cap şi-şi zgârie mâinile. Nu rămase decât o secundă în mijlocul drumului, se ridică şi porni, tremurând din toate încheieturile.

Nick îşi petrecuse următoarea oră şi jumătate a dimineţii zilei de ieri bătând la uşi şi sunând la sonerii. Nu se poate să nu descopăr pe cineva sănătos, îşi spunea. El însuşi se simţea foarte bine şi i se părea imposibil să fie chiar singurul.. Se va găsi cineva, un bărbat, o femeie, măcar un adolescent cu permis de conducere de începător, care va spune: Ei, sigur că da. Hai să-i ducem la Camden. Luăm un automobil station. Sau ceva de genul acesta.

Dar de-abia dacă i se răspunsese de vreo zece ori la apeluri. Adică uşa se deschidea atât cât îi permitea lanţul de siguranţă şi se ivea o faţă bolnavă, dar plină de speranţă, dădea cu ochii de el şi licărul de speranţă murea. Apoi faţa respectivă făcea un semn de refuz şi uşa se închidea la loc. Dacă Nick ar fi putut să le vorbească, ar fi argumentat că, dacă erau încă în stare să meargă, puteau la fel de bine şi să conducă. Că dacă îi duceau pe arestaţi până la Camden, puteau profita să se prezinte la spitalul de acolo. Unde aveau să se însănătoşească. Dar nu putea vorbi.

Câţiva îl întrebaseră dacă-l văzuse pe doctorul Soames. Un bărbat, cuprins de un delir furios, dăduse de perete uşa micii lui case gen fermă, ieşise în pridvor, doar în izmene, şi încercase să-l înhaţe pe Nick. Îi spusese că avea să-i facă "ceea ce ar fi trebuit să-ţi fac atunci, la Houston". Din câte înţelesese Nick, îl confunda cu un tip numit Jenner. Îl urmărise pe Nick clătinându-se, ca un zombie dintr-un film de groază, din cele de mâna a treia. Partea de jos a pântecelui i se umflase teribil şi arăta de parcă i-ar fi vârât cineva acolo un pepene roşu. În cele din urmă se prăvălise în mijlocul pridvorului, iar Nick, cu inima bătându-i de zor, îi urmă­rise mişcările de jos, din curtea acoperită cu gazon. Bărbatul îşi fluturase pumnul fără putere, apoi se târâse anevoie înăuntru, fără a se mai osteni să închidă uşa.

Dar cele mai multe case rămâneau tăcute şi misterioase şi, în cele din urmă, nu mai suportă. Sentimentul acela de rău augur şi ameninţare din vis îl copleşea acum iarăşi şi-i venea din ce în ce mai greu să-şi alunge gândul că bătea la uşile unor morminte, tulburând somnul morţilor, care mai devreme sau mai târziu puteau să se scoale şi să-i răspundă. Nu-l ajuta preajmult să-şi spună că majoritatea caselor erau pustii, locatarii lor fiind de mult refugiaţi la Camden, El Dorado sau Texarkana.

Se înapoie la casa Baker. Jane Baker dormea profund, iar fruntea ei avea temperatură normală. Dar de această dată speran­ţele lui erau mici.

Era ora prânzului. Nick se întoarse la bufet, începând să simtă oboseala din urma nopţii în care nu dormise decât atât de puţin. De la căderea de pe bicicletă, avea dureri în tot corpul. Pistolul calibru 45 al lui Baker îl izbea peste şold. Încălzi două conserve de supă în bucătăria bufetului şi le turnă în două căni cu termoizolaţie. Laptele din frigider părea încă bun, aşa că luă o sticlă cu el.

Billy Warner era mort, iar când Mike dădu cu ochii de Nick, începu să chicotească isteric şi să arate cu degetul.

― Doi au ieşit din joc, n-a mai rămas decât unul! Doi la pă­mânt şi unul în joc! Ai reuşit să te răzbuni! Aşa-i? Aşa-i?

Nick împinse cu grijă termosul cu supă prin fantă, apoi procedă la fel cu un pahar mare de lapte. Mike începu să bea supa direct din termos, cu înghiţituri mici. Nick îşi luă şi el termosul şi se aşeză pe coridor. Avea de gând să-l ducă pe Billy la subsol, dar mai întâi dorea să mănânce. Îi era foame. În timp ce-şi bea supa, se uita gânditor la Mike.

― Te întrebi cum mă simt? se interesă Mike.

Nick îi făcu semn că da.

― La fel ca azi-dimineaţă, când ai plecat. Cred c-am scos din mine un kil de muci. Îl măsură pe Nick plin de speranţă. Maică-mea spunea întotdeauna că înseamnă că mergi spre bine, dacă scoţi flegmă. Poate că eu am o formă mai uşoară, hm? Crezi că e posibil?

Nick ridică din umeri. Orice era posibil.

― Sunt puternic ca un taur, pledă Mike. Cred că nu e mare lucru, am să reuşesc să mă fac bine. Ascultă, omule, lasă-mă să plec. Te rog. Sunt gata să-ţi cad în genunchi, fir-ar să fie.

Nick reflectă, rămânând în expectativă.

― Ce naiba, ai un pistol. Oricum, n-am nimic cu tine. Nu vreau decât să plec din oraş. Mai întâi mă duc să văd ce face nevastă-mea...

Nick făcu semn spre mâna stângă a lui Mike, pe care nu se vedea verighetă.

― Mda, suntem divorţaţi, dar ea mai locuieşte încă aici, toc­mai pe Ridge Road. Aş vrea să-i fac o vizită. Ce părere ai, omule? Mike începuse să plângă. Dă-mi o şansă. Nu mă ţine închis în cursa asta de şobolani.

Nick se ridică încet, se duse în birou şi trase sertarul mesei. Cheile erau acolo. Logica lui Mike era fără fisură; n-avea nici un sens să-ţi închipui că în toată harababura asta avea să apară cineva care să-l scoată pe cauţiune. Luă cheile şi se întoarse. Ridică în sus cheia pe care i-o arătase Big John Baker, cu o bucată de bandă albă lipită pe ea, şi-i aruncă lui Mike Childress tot mănunchiul, printre zăbrele.

― Mulţumesc, bolborosi Mike. Vai, îţi mulţumesc. Îmi pare rău că te-am bătut, îţi jur pe Dumnezeul meu. A fost ideea lui Ray, eu şi Vince am încercat să-l oprim, dar când se pune pe băut îl apucă nebunia...

Introduse cheia în broască, zornăind. Nick se trase înapoi, strângând în mână patul pistolului.

Uşa celulei se deschise şi Mike ieşi afară.

― Vorbesc foarte serios. Nu vreau decât să plec din oraş.

Se strecură pe lângă Nick, cu o undă de rânjet jucându-i pe buze. Apoi ţâşni prin uşa dintre micul bloc de celule şi birou. Nick îl urmă, însă nu mai apucă să vadă decât cum se închide uşa de afară în urma lui.

Nick ieşi şi el în faţa clădirii. Mike rămăsese la marginea trotuarului, sprijinit cu o mână de aparatul automat de parcare, căutând de-a lungul străzii pustii.

― Dumnezeule, şopti el şi se întoarse buimac spre Nick. Ce se întâmplă? Ce-i cu asta?

Nick înclină din cap, ţinându-şi în continuare mâna pe armă.

Mike încercă să spună ceva, dar fu cuprins de un acces de tuse. Se acoperi la gură, apoi îşi şterse buzele.

― Plec naibii de-aici, zise el. Dacă eşti băiat deştept, faci la fel ca mine, mutule. Chestia aste e un soi de ciumă sau ceva de genul ăsta.

Nick ridică din umeri, iar Mike se îndepărtă, mergând pe trotuar. Se mişca din ce în ce mai repede, până ce aproape o luă la fugă. Nick îl urmări până ce dispăru din raza lui vizuală, apoi intră în birou. Nu l-a revăzut niciodată pe Mike. Avea un senti­ment de uşurare şi înţelese, deodată, că făcuse lucrul cel mai potrivit. Se întinse în pat şi adormi aproape instantaneu.

Dormi toată după-amiaza pe canapeaua fără pături şi se trezi scăldat în transpiraţie, dar simţindu-se ceva mai bine. O furtună cu tunete bătea coastele munţilor ― el nu putea auzi bubuiturile, în schimb vedea zigzagurile alb-albăstrui ale fulgerelor împlântându-se în pământ, ocolind Shoyo în seara respectivă.

La amurg, porni pe Main Street până la magazinul Paulie's Radio & TV, unde comise încă una dintre spargerile lui însoţite de scuze şi explicaţii. Lăsă o notă lângă casa de bani şi luă în schimb un televizor Sony portabil. Ajuns la închisoare, îi dădu drumul şi începu să caute diversele canale. Postul afiliat la CBS transmitea un anunţ pe care se putea citi DEFECŢIUNE ÎN SISTEMUL DE TRANSMISIE A UNDELOR ULTRASCURTE VĂ RUGAM SĂ RĂMÂNEŢI PE RECEPŢIE. Staţia ABC prezenta filmul I Love Lucy, iar pe NBC se retransmitea un episod dintr-un serial despre o tânără impertinentă care încearcă să devină mecanic pe un circuit de curse pentru maşini de serie. Postul independent din Texarkana, specializat mai ales în filme vechi, jocuri televizate şi tot felul de măscărici religioşi, de soiul lui Jack Van Impe, nu emitea nimic.

Nick închise aparatul, se duse la bufet şi pregăti două porţii de supă şi de sandvişuri. I se părea lugubru felul în care toate felinarele continuau să se aprindă, marcând pe ambele trotuare de pe Main Street un şir de spoturi de lumină albă. Puse mâncarea într-un coş şi porni spre casa Janei Baker. Trei sau patru câini foarte flămânzi şi puşi pe prădăciune, se vedea bine, se apropiară de el în haită, atraşi de mirosul hranei. Nick scoase pistolul, dar nu avu inima să se folosească de el până ce unul dintre câini nu se pregăti să-l muşte. Atunci apăsă pe trăgaci, iar glonţul ricoşă de ciment la doi metri în faţa lui, lăsând o urmă argintie de plumb. Sunetul exploziei nu ajunse până la el, în schimb simţi şocul surd al vibraţiilor. Câinii se răspândiră în fugă.

Jane dormea, cu fruntea şi obrajii fierbinţi, respirând încet şi cu greutate. Lui Nick i se păru că era teribil de trasă la faţă. Făcu rost de o bucată de cârpă şi-i şterse obrazul. Îi lăsă porţia de mâncare pe noptieră, apoi coborî în salon şi aprinse televizorul familiei, un aparat mare, color.

CBS nu apăru toată noaptea. NBC îşi respectă programul obişnuit de emisiuni, în schimb imaginea de pe postul afiliat la ABC se înceţoşă în mai multe rânduri, uneori ecranul albindu-se complet, pentru ca apoi să-şi revină brusc. Acest canal nu pre­zenta decât emisiuni vechi, ale sindicatelor de creatori, ca şi cum legătura lui cu reţeaua ABC principală ar fi fost întreruptă. Nu conta prea mult. Nick aştepta de fapt ştirile.

Când în sfârşit începu programul respectiv, Nick rămase cu gura căscată. "Epidemia de supergripă", după cum era ea acum numită, era ştirea cea mai importantă, dar crainicii de pe ambele posturi declarau că era pe cale să fie adusă sub control. Un vaccin de gripă a fost realizat la Centrul pentru Control Epidemiologic de la Atlanta, iar la începutul săptămânii viitoare doctorii aveau să fie în măsură să-l injecteze populaţiei. Potrivit rapoartelor oficiale, epidemia avusese efecte serioase la New York, San Francisco, Los Angeles şi Londra, dar peste tot ea fusese stăpâ­nită. În anumite zone, continua crainicul, întrunirile publice fuseseră temporar suprimate.

La Shoyo, se gândi Nick, întreg oraşul a fost suprimat. Cine îşi bătea joc de cine?

Prezentatorul încheie spunând că existau încă restricţii în ceea ce priveşte călătoriile spre majoritatea marilor aglomerări urbane, dar aceste interdicţii urmează să fie ridicate de îndată ce vaccinul va putea fi distribuit pe scară largă. Apoi trecu la prăbu­şirea unui avion în Michigan şi la unele reacţii ale Congresului faţă de ultimele decizii ale Curţii Supreme referitoare la drepturile homosexualilor.

Nick închise televizorul şi ieşi în pridvorul casei. Se aşeză în balansoar. Mişcarea înainte şi înapoi avea darul să-l calmeze, mai cu seamă că el nu putea auzi scârţâitul unui bolţ ruginit pe care John Baker uitase să-l ungă. Urmărea cu privirea insectele fosforescente, descriind în întuneric spirale neregulate. Fulgerele izbucneau surd în interiorul norilor de la orizont, lăsându-te să bănuieşti că aveau şi ei propriile lor insecte fosforescente, de dimensiunea unor dinozauri monstruoşi. Aerul nopţii părea vâscos şi sufocant.

Deoarece televiziunea era pentru Nick un mijloc de infor­mare exclusiv vizual, remarcase în timpul jurnalului de ştiri un fapt pe care cei mai mulţi l-ar fi trecut probabil cu vederea. Nu existase nici un reportaj filmat, absolut nici unul. Nu existaseră scoruri de baseball, poate din cauză că nu se disputaseră meciuri. Un buletin meteo vag şi fără harta vremii, arătând zonele de presiune maximă şi minimă ― ca şi cum Biroul de Meteorologic al Statelor Unite şi-ar fi tras obloanele. Indiferent cât de absurd i s-ar fi putut părea lui Nick, acest lucru se petrecuse cu adevărat.

Ambii prezentatori i se păruseră nervoşi şi supăraţi. Unul dintre ei era răcit; o dată i se întâmplase să tuşească în microfon şi-şi ceruse scuze. Ambii spicheri aruncaseră mereu priviri spre stânga şi spre dreapta camerelor înaintea cărora stăteau... ca şi cum s-ar mai fi aflat cineva alături de ei, în studio, cineva care avea grijă ca ei să nu se abată de la conduita cuvenită.

Asta se întâmplase în seara de 24 iunie, când Nick dormise chinuit în pridvorul din faţa casei, visând nişte lucruri foarte rele. Iar acum, în după-amiaza zilei următoare, veghea la moartea Janei Baker, această femeie minunată... şi nu era în stare să pronunţe un singur cuvânt de mângâiere.

Ea-l trăgea cu putere de mână. Nick îi privea faţa palidă şi trasă. Pielea ei era acum uscată, transpiraţia se evaporase. Dar asta nu-i dădea lui Nick speranţă sau linişte. Era pe cale să se stingă. De acum ştia prea bine cum arată momentul acela.

― Nick, spuse ea, zâmbind. Îi prinse una din palme între ambele mâini. Am vrut să-ţi mulţumesc încă o dată. Nimeni nu vrea să moară singur, aşa-i?

El clătină din cap cu toată vehemenţa şi tăria, iar femeia înţelese din gestul lui că nu-i contrazice afirmaţia în sine, ci doar premisa.

― Ba da, insistă ea. Dar nu contează. În dulapul de acolo am o rochie, Nick. Una albă. Ai s-o recunoşti după... O criză de tuse o obligă să se întrerupă. Când reuşi să vorbească din nou, îşi continuă propoziţia: ... după dantelă. Am purtat-o în tren, când am plecat în luna de miere. Încă îmi vine... sau aşa cred, cel puţin. Cred că acum o să-mi fie puţin mare... am mai slăbit... dar asta nu mai are importanţă. Întotdeauna mi-a plăcut foarte mult rochia asta. John şi cu mine am fost la Lacul Pontchartrain. Acele două săptămâni au fost cele mai minunate din viaţa mea. John a ştiut întotdeauna să mă facă fericită. Ai să-ţi aduci aminte de rochie, Nick? În ea vreau să fiu îngropată. N-o să-ţi vină prea greu să... să mă îmbraci, nu'?

Nick înghiţi un nod şi clătină din cap, privind fix spre pătură. Ea simţise probabil amestecul lui de tristeţe şi de jenă, pentru că nu mai pomeni despre rochie. Îi istorisi, în schimb, alte lucruri ― graţios, aproape cochet. Cum câştigase un concurs de recitări în liceu, cum mersese în etapa finală a statului Arkansas, şi cum îi căzuse juponul şi i se încurcase în pantofi chiar în momentul când ajunsese la răsunătorul punct culminant din "The Daemon Lover" de Shirley Jackson. Despre sora ei, care plecase în Vietnam ca membră a unui grup de misionari baptişti, de unde se întorsese nu cu unul sau doi, ci cu trei copii adoptaţi. Despre o drumeţie pe care ea şi John o făcuseră cu trei ani în urmă, şi cum un elan în călduri şi prost dispus îi silise să se caţere într-un copac şi-i ţinuse acolo o zi întreagă.

― Prin urmare am rămas cocoţaţi, strâns lipiţi unul de celălalt, îi povesti ea, pe jumătate adormită, ca nişte elevi de liceu la cinematograf. Dumnezeule, să-l fi văzut când am coborât din copac... Era... eram... îndrăgostiţi... foarte îndrăgostiţi... dragostea este aceea care pune lumea în mişcare, întotdeauna am crezut asta... este singurul lucru care le dă bărbaţilor şi femeilor puterea să rămână în picioare într-un univers în care gravitaţia pare a vrea să-i tragă în jos... să-i doboare... şi să-i oblige să se târască... eram... atât de îndrăgostiţi...

Căzu în amorţeală, iar când se trezi ― poate fiindcă el mişcase o perdea sau făcuse podeaua să scârţâie ― delira din nou.

― John! ţipă ca, cu vocea sugrumată de secreţii. Vai, John, n-am să reuşesc niciodată să pricep cum naiba să umblu cu schimbătorul ăsta de viteze! John, trebuie să mă ajuţi! Trebuie să mă ajuţi...

Şirul vorbelor ei se pierdu într-o expiraţie lungă, însoţită de un horcăit, pe care el îl simţi, chiar dacă nu-l auzea. O dâră subţire de sânge închis la culoare i se prelinse dintr-o nară. Se prăbuşi înapoi, pe pernă, iar capul i se zgâlţâi violent o dată, de două ori, de trei ori, ca şi cum tocmai ar fi luat o hotărâre decisivă, iar răspunsul era negativ.