Afară strada a luat foc

Te-ai ars la degete, Trash?

Hei, Trashcan Man, nu ştii că dacă te joci cu focul ai să faci pipi în pat?

I se păru că aude ceva şuierându-i pe la ureche, începu să plângă şi-şi ridică mâinile în sus, scăpând sandvişul în ţărână, şi-şi ascunse obrazul cu un gest umil, dar nu se întâmplase nimic, nu era nimeni în jur. Singurul lucru de interes dincolo de zidul Spălătoriei Auto Scrubba-Dubba era doar Indiana Highway 130, mergând spre Gary, nu înainte de a trece pe lângă imensele rezervoare ale lui Cheery Oil Company. Suspinând încă, ridică sandvişul, scutură de bine, de rău praful cenuşiu de pe pâinea albă şi începu iarăşi să molfăie.

Oare nu cumva visa? A existat o vreme când trăia şi taică-său, dar şeriful îl curăţase chiar în mijlocul străzii, lângă Biserica Mctodistă, scena aceasta urmărindu-l întreaga viaţă.

Hei, Trash, şeriful Greeley l-a doborât pe tac-tu ca pe un câine turbat, ce părere ai de chestia asta, împuţit nenorocit ce eşti?

Taică-său se dusese la crâşma lui O'Toole, unde se isease o ceartă de pomină, până la urmă Wendell Elbert scosese pistolul şi-l omorâse pe barman, apoi se întorsese acasă şi curmase zilele celor doi fraţi mai mari şi surorii lui Trashcan cu aceeaşi armă ― el, Wendell Elbert fusese un tip cam uşchit, cu un temperament fioros, şi începuse s-o ia razna cu multă vreme înainte de seara aceea, oricine din Powtanville ţi-ar zice chestia asta, şi ţi-ar mai zice şi că aşchia nu sare departe de trunchi ― şi ar fi omorât-o probabil şi pe mama lui Trashcan, dacă Sally Elbert n-ar fi fugit în noapte, ţipând cât o ţinea gura şi strângându-l în braţe pe micuţul Donald, în vârstă de doar cinci ani (cel care mai târziu avea să fie cunoscut drept Trashcan Man). Wendell Elbert se proptise pe treptele din faţa casei, încercând să-i doboare în fuga lor; gloanţele şuierau şi ricoşau pe suprafaţa drumului, iar la cel din urmă foc pornit din pistolul ieftin ― pe care Wendell îl cum­părase de la un negru într-un bar de pe State Street din Chicago ― arma îi explodase înmână. Schijele îi sfârtecaseră cea mai marc parte a feţei. O pornise pe stradă cu sângele şiroindu-i în ochi, urlând şi fluturând rămăşiţele pistolului în mână, cu ţeava care "înflorise" şi se spărsese ca o ţigară de foi cu surpriză şi, ajuns în preajma Bisericii Metodiste, şeriful Greeley îşi făcu apariţia în unica maşină de patrulă din Powtanville şi-i porunci să rămână pe loc şi să arunce arma din mână. Dar Wendell Elbert îndreptă ce mai rămăsese din arma lui ca de operetă în direcţia şerifului, însă Greeley probabil nu remarcase că pistolul era făcut zob ori se prefăcuse că nu bagă de seamă; singurul lucru de netăgăduit rămâne deznodământul. Omul legii descărcase în Wendell Elbert ambele ţevi ale puştii lui.

Hei, Trash, cum de nu ţi-ai ars şi PUŢA?

Privi în jur, ca să-l descopere pe cel care strigase chestia asta ― după voce, bănuia că ar fi Carley Yates, dacă nu cumva unul dintre puştii care ardeau gazul împreună cu el ― deşi Carley nu mai era de mult un copil, cum nu mai era, de altfel, nici el însuşi,

Poate că sosise în sfârşit momentul să devină iarăşi Don Elbert, şi nu Trashcan Man, aşa cum Carley Yates devenise Carl Yates, cel care vinde maşini la reprezentanţa Stout Chrysler-Plymouth din oraş. Dar Carl Yates dispăruse, de fapt toată lumea dispăruse, iar pentru el era probabil prea târziu să devină altcineva.

Şi nu mai stătea sprijinit de zidul de la Scrubba-Dubba; era la aproape doi kilometri spre nord-veştul oraşului, mergând pe marginea autostrăzii 130, iar oraşul Powtanvilie se întindea înaintea lui ea o reprezentare miniaturizată a unei localităţi de pe machetele de sisteme feroviare pentru copii. Până la rezervoare mai erau câteva sute de metri. Purta o trusă de scule într-o mână şi o canistră cu cinci litri de benzină în cealaltă.

Vai, era un lucru foarte urât, dar...

După ce-l înmormântaseră pe Wendell Elbert, Sally Elbert îşi luase o slujbă la Powtanville Cafe, iar la un moment dat unicul pui care-i mai rămăsese, Donald Merwin Elbert, ajuns în clasa întâi sau a doua, luase obiceiul să aprindă focuri în tomberoanele oamenilor şi apoi s-o rupă la fuga.

Păziţi-vă, fetelor, vine Trashcan Man, o să vă dea foc la rochii!

Nebunu', nebunu', trage cu tunu'!

Oamenii mari n-au aflat cine-i piromanul decât când puştiul ajunsese prin clasa a treia; atunci şi-a făcut apariţia la ei în casă şeriful, bunul şi bătrânul şerif Greeley, şi aşa se face, presupunea el, că bărbatul care-i ucisese părintele în faţa Bisericii Metodiste i-a devenit tată vitreg.

Hei, Carley, vreau să dezlegi o ghicitoare: cum poate taică-tău să-l omoare pe taică-tău?

Io nu ştiu, Petey, zi-mi tu!

Nici io nu ştiu, dar dacă Trashcan Man eşti chiar tu, poate reuşeşti!

Hihihahahahoho!

Acum se găsea la capătul aleii acoperite cu pietriş; umerii îl dureau de la căratul sculelor şi canistrei. Pe poartă se vedea următorul anunţ: CHEERY PETROLEUM COMPANY. INC. TOŢI VIZITATORII SUNT RUGAŢI SĂ SE PREZINTE LA BIROUL DE RECEPŢIE! VĂ MULŢUMIM!

În parcare erau doar câteva maşini. Majoritatea erau pe jantă. Trashcan Man străbătu aleea şi se strecură pe poarta deschisă. Ochii lui, de un albastru ciudat, se fixaseră asupra scărilor care se împleteau în spirală până la vârful celui mai apropiat rezer­vor, ca nişte pânze de păianjen. Accesul la scări era blocat cu un lanţ, de care atârna un alt însemn: ACCESUL INTERZIS! STAŢIA DE POMPARE ÎNCHISĂ. Păşi peste lanţ şi începu să urce scările.

Faptul că maică-sa îl luase de bărbat pe şeriful Greeley nu i se părea corect. Când ajunsese în clasa a patra, începuse să pună foc în cutiile de scrisori ― aşa arsese şi cecul de pensie al bătrânei doamne Semple ― şi fusese prins încă o dată. Sally Elbert Greeley a făcut o criză de isterie atunci când noul ei soţ i-a propus ― o singură dată ― să-l trimită pe băiat în locul acela din Terre Haute (Crezi că e smintit? Cum poate să fie smintit un băiat de zece ani? Eu cred că tu vrei de fapt să scapi de el! Ai scăpat de taică-său, iar acum vrei să scapi şi de el!) Singura variantă care i-ar fi rămas lui Greeley ar fi fost să-i intenteze o acţiune penală, însă nu poţi trimite un copil de doar zece ani într-o şcoală de corecţie decât dacă ţii neapărat să iasă de acolo cu curul harcea-parcea şi să te vezi părăsit de noua ta soţie.

Pe scări, sus, tot mai sus. Picioarele lui produceau un uşor zgomot metalic pe treptele din oţel. Vocile rămăseseră undeva, la poale, şi nimeni nu putea azvârli cu pietre la o asemenea înălţime; automobilele din parcare păreau nişte jucării Corgi scânteietoare. Nu se mai auzea decât vocea vântului, şoptindu-i în ureche şi tânguindu-se într-o gură de aerisire, cine ştie unde, şi chemarea îndepărtată a unei păsări. Copacii şi câmpurile nesfârşite se întindeau jur-împrejur, în diferite nuanţe de verde, doar uşor învăluite de ceaţa albăstruie, subţire, a dimineţii. Zâmbea fericit, urmând spirala din oţel ce-l purta în cerc, tot mai sus.

Când ajunse pe plafonul plat şi circular al rezervorului, avu sentimentul că stătea chiar sub acoperişul lumii şi că dacă s-ar ridica puţin pe vârfuri ar putea să zgârie cu unghiile creta albastră de pe cer. Lăsă jos canistra şi trusa şi contemplă priveliştea. De aici puteai să vezi chiar şi Gary, pentru că fumul industrial ce se revărsa de obicei din coşurile fabricilor de acolo lipsea acum, iar aerul era la fel de curat în direcţia aceea ca şi aici. Chicago părea un vis învăluit în ceaţa verii, iar o licărire albastră abia ghicită departe, spre nord, era fie lacul Michigan, fie o simplă nălucire stârnită de speranţă. În aer plutea o aromă blândă, aurie, care-l ducea cu gândul la un mic dejun liniştit, într-o bucătărie inundată de lumină. Curând, ziua avea să fie mistuită de foc.

Lăsând canistra la locul ei, luă cu sine doar trusa de scule şi merse la sistemul de pompare, a cărui funcţionare încercă s-o priceapă. Era înzestrat cu o capacitate specială de a intui secretele mecanismelor; reuşea să se descurce la fel ca şi acei idiots savants, capabili să înmulţească şi să împartă în gând numere de câte şapte cifre. Nu exista nimic raţional sau cognitiv în demersul lui; pur şi simplu cerceta obiectul respectiv din priviri, nu mai mult de câteva secunde, apoi mâinile intrau în acţiune, mişcân­du-se repede şi sigur, aparent fără a depune vreun efort.

Hei, Trashcan, ce ţi-a venit să dai foc la biserică? De ce naiba n-ai aprins ŞCOALA ?

Pe când era în clasa a cincea, pusese foc în salonul unei case părăsite din oraşul învecinat, Sedley, iar clădirea respectivă arsese până-n temelii. Tatăl lui vitreg, şeriful Greeley, îl băgase la pârnaie, pentru că, după ce fusese batjocorit de o bandă de puştani, acum i se ridicaseră în cap şi cei mari. (Păi, dacă nu dădea ploaia, n-ar fi fost de mirare să se fi pierdut jumătate de oraş, din cauza afurisitului ăla de copil descreierat!) Greeley îi spusese lui Sally că Donald trebuia să fie dus la instituţia aceea din Terre Haute, ca să i se facă analize. Sally îl ameninţase că-l părăseşte dacă-i face aşa ceva copilului ei, singurul ei pui şi odor, dar Greeley nu ţinuse cont şi-l convinsese pe judecător să semneze ordinul; prin urmare Trashcan Man a lipsit din oraş o vreme, doi ani, iar maică-sa a divorţat. Ceva mai târziu, în acelaşi an, alegătorii i-au retras calitatea de şerif lui Greeley, care până la urmă s-a mutat la Gary şi a lucrat acolo ca muncitor pe o linie de asamblare a automobilelor. Sally îl vizita pe Trash în fiecare săptămână şi plângea de fiecare dată.

Trashcan şopti: "Ţi-am dat de cap, futu-ţi mama mă-tii", apoi se uită în jur pe furiş, ca să vadă dacă nu cumva îl auzise cineva înjurând în halul ăsta. E de la sine înţeles că nu-l auzise nimeni, pentru că se afla în vârful rezervorului numărul 1 de la Cheery Oil şi, chiar dac-ar fi fost jos, tot nu mai era nimeni în jur. Cu excepţia fantomelor. Nori albi şi graşi treceau în zbor pe deasupra lui.

Din încâlceala utilajelor de pompare ieşea la iveală o ţeavă cu un diametru foarte mare, de peste şaizeci de centimetri, filetată la capăt, în aşa fel încât să se poată fixa pe ea ceea ce tehnicienii numesc un racord filetat. Ţeava se folosea exclusiv pentru scurgeri sau pentru situaţiile când rezervorul era prea plin; în acest moment, rezervorul se umpluse cu benzină fără plumb şi o mică parte din ea, nu mai mult de o jumătate de litru, cursese; lăsând dâre strălucitoare pe suprafaţa acoperită cu un strat subţire de praf a rezervorului. Trashcan se retrase un pas, cu ochii strălucitori, strângând o cheie mare într-o mână şi un ciocan în cealaltă. Le lăsă apoi să cadă, zăngănind.

Până la urmă se dovedea că nu avea nevoie de benzina pe care o cărase până aici. Luă canistra de jos, strigă "Vine bomba!" şi-o aruncă în gol. Îi urmări cu mare interes căderea, ajutat de sclipirile reflectate de tablă. După ce străbătuse o treime din drum se izbi de trepte, ricoşă şi parcurse tot restul prăbuşirii răsucindu-se de nenumărate ori şi risipind un nor fin de particule chihlimbarii prin locul unde fusese găurită, în urma impactului cu scara.

Se întoarse la ţeava de preaplin şi se uită la micile băltoace strălucitoare de benzină. Scoase un pachet de chibrituri de carton din buzunarul de la piept şi îl contemplă, simţindu-se vinovat, fascinat şi tulburat, în acelaşi timp. Pe capac era un anunţ, informând că te puteai pregăti, practic în orice domeniu doreai, prin cursurile fără frecvenţă de la La Salle Correspondence School din Chicago. Eu stau pe o bombă, îi trecu prin minte. Îşi închise ochii, tremurând de teamă şi de extaz, simţindu-se cuprins de acea ştiută stare de emoţie rece, de amorţeala ce i se strecura în degetele de la mâini şi picioare.

Hei, Trash, piroman afurisit ce eşti!

De la Terre Haute i-au dat drumul când împlinise treispre­zece ani. Nu ştiau dacă se vindecase sau nu, dar l-au declarat sănătos. Aveau nevoie de camera lui ca să găzduiască un alt copil nebun, timp de câţiva ani. Trashcan se întoarse acasă. Rămăsese mult în urmă cu şcoala şi nu dădea semne că ar fi în stare să intre în ritm. La Terre Haute îl trataseră cu şocuri electrice, iar după ce se întorsese la Powtanville nu mai era în stare să memoreze. Punea mâna şi învăţa pe rupte înaintea unui examen, pentru ca apoi să uite jumătate din materie şi să cadă cu brio.

O vreme nu mai aprinsese nici un foc, totuşi; măcar la atât îi servise şederea acolo. Toate reintraseră pe făgaşul lor normal, sau cel puţin aşa s-ar fi părut. Şeriful care-i ucisese tatăl plecase; se afla la Gary, unde monta faruri pe maşini Dodge ("nu mai pune pe roate, acum pune pe roţi", zicea uneori maică-sa). Mama lui se întorsese la vechea slujbă de la Powtanville Cafe. Totul mergea bine. Desigur, exista şi CHEERY OIL, ale cărui rezervoare albe se profilau la orizont ca nişte imense cutii de conserve spoite în alb, iar din spatele lor se ivea fumul industriilor de la Gary ― acolo unde se afla şi şeriful care-i ucisese tatăl ― ca şi cum Gary s-ar fi aflat deja în flăcări. De multe ori se întreba cum s-ar desfăşura un incendiu la rezervoarele de la Cheery Oil. Trei explozii separate, suficient de sonore ca să-ţi facă timpanul franjuri şi destul de luminoase să-ţi frigă ochii din cap? Trei stâlpi de foc (tatăl, fiul şi sfântul şerif ucigaş de tată) ce aveau să ardă trei luni de zile încheiate, zi şi noapte? Sau poate nu aveau să ardă deloc?

Avea să afle acum. Adierea slabă a verii stinse primele două chibrituri; aruncă resturile lor înnegrite pe oţelul prins în nituri. La dreapta lui, în apropierea rampei metalice, înaltă până la genunchi, ridicată de jur-împrejurul marginii rezervorului, văzu un gândac luptându-se cu ultimele puteri într-o băltoacă de benzină. Sunt exact ca gândacul ăla, gândi el iritat şi se întrebă ce fel de lume mai e şi asta, în care Dumnezeu nu numai că te lasă să intri în mocirlă până la gât, ca acel gândac în pata de benzină, dar te mai şi lasă să te zbaţi ore, poate zile întregi... sau ani, aşa cum i se întâmplase lui. Era o lume care merita să ardă, hotărât lucru. Stătea cu capul plecat, cu cel de-al treilea chibrit pregătit în mână, când vântul muri.

După întoarcere, i se spusese o vreme lunaticul, cretinul sau căpiatul, dar Carley Yates, care între timp ajunsese cu trei clase înainte, îşi adusese aminte de tomberoane şi născocise porecla, de care nu mai scăpase de atunci. La şaisprezece ani, părăsise şcoala cu consimţământul maică-sii (La ce te poţi aştepta? L-au distrus acolo, la Terre Haute. Dac-aş avea destui bani, i-aş da în judecată. Tratament cu şocuri, aşa-l numesc ei. După părerea mea, mai bine i-ar zice scaun electric!) şi începuse să muncească la Scrubba-Dubba Car Wash: şampon pe faruri/şampon pe capotă/ridică ştergătoarele/freacă oglinzile/hei, domnule, să dau şi cu spray? Lucrurile urmară o traiectorie normală încă o scurtă vreme. Oamenii strigau în continuare după el, de la colţ de stradă sau din maşini, se interesau ce zisese bătrâna doamnă Semple (care, de altfel, se afla de patru ani în mormânt) când îi arsese cecul de pensie, sau dacă făcuse pipi în pat după ce aprinsese casa aia din Sedley; trândăvind în faţa magazinului de dulciuri sau la O'Toole, îşi fluierau unii altora în chip de semnal, îşi strigau să ascundă chibriturile şi să-şi palmeze ţigările, pentru că trecea Trashcan Man. Toate vocile se puteau transforma în glasuri fantomatice, dar bolovanii nu aveai cum să-i ignori, când te trezeai că vin vâjâind din străduţele întunecate sau de pe partea opusă a străzii. Odată, cineva azvârlise spre el o cutie pe jumătate plină cu bere, dintr-o maşină care trecea; cutia îl lovise în frunte, făcându-l să cadă în genunchi.

Aşa îşi petrecea el viaţa: vocile, din când în când zborul unei pietre, Scrubba-Dubba. Iar în timpul pauzei de prânz obişnuia să stea pe locul unde zăbovise şi astăzi, mâncând din pacheţelul pregătit de mama lui, privind spre rezervoarele firmei Cheery Oil şi întrebându-se cum ar arăta dacă...

Cam în stilul acesta a curs viaţa lui până ce, într-o seară, s-a trezit în vestibulul Bisericii Metodiste cu o canistră de douăzeci de litri, împrăştiind din ea benzină peste tot ― şi mai cu seamă peste teancurile de cărţi cu imnuri, din colţ ― apoi se oprise în loc şi gândise: Ceea ce fac eu este rău, mai mult, poate chiar de-a dreptul STUPID, vor şti imediat cine a fost, vor fi convinşi că eu am făcut-o, chiar dacă făptaşul ar fi altul, şi au să mă "pună la loc sigur"; cugetă la toate aceste lucruri mirosind aburii de benzină, în timp ce vocile fâlfâiau şi dădeau roată prin mintea lui, ca nişte lilieci într-un turn bântuit de spirite. Un zâmbet i se aşternuse apoi încet peste toată faţa, răsturnase canistra cu fundul în sus şi o luase la fugă cu ea din vestibul drept prin strana din mijloc, împroşcând benzină până la altar, ca un mire întârziat la propria lui căsătorie şi cu dorinţa atât de aprinsă, încât începe să risipească fluidul fierbinte, din neputinţa de a mai aştepta să ajungă în patul nupţial.

Apoi se întorsese în vestibul, scosese un chibrit de lemn din buzunarul de la piept, îl frecase de fermoarul jeanşilor, aruncase băţul aprins pe grămada de cărţi religioase, punct ochit, punct lovit, vuuum! A doua zi, în drum către Northern Indiana Correctional Center for Boys, trecu pe lângă zidurile înnegrite, arzând încă mocnit, ale Bisericii Metodiste.

Iar Carley Yates, stând rezemat de micul pavilion construit vizavi de Scrubba-Dubba, cu un Lucky Strike lipit în colţul gurii, îi strigase câteva cuvinte ce constituiau în acelaşi timp un adio şi un epitaf, salutul şi mesajul lui de despărţire: Hei, Trashcan, ce ţi-a venit să dai foc la biserică? De ce naiba n-ai aprins ŞCOALA?

Avea şaptesprezece ani când intrase în închisoarea pentru minori, iar după ce împlinise optsprezece ani îl transferaseră la penitenciarul statului; cât timp a stat acolo? Cine mai ştie? În nici un caz Trashcan Man, asta-i sigur. Nimănui din puşcărie nu-i păsa că pusese foc la Biserica Metodistă. Multă lume din pârnaie făcuse lucruri cu mult mai grave. Crime. Violuri. Bătrâne doamne bibliotecare cu ţestele crăpate. Unii dintre deţinuţi voiau să-i facă ceva lui, iar alţii îşi doreau ca el să le facă ceva. Nu-l deranja. Se întâmpla după stingere. Un bărbat chel îi zisese că-l iubeşte ― te iubesc, Donald ― iar asta i se părea cu mult mai acceptabil decât aruncatul cu pietre. Uneori gândea că n-ar fi rău să rămână acolo pentru totdeauna. Dar alteori, noaptea, visa CHEERY OIL: se auzea întâi o singură explozie cutremurătoare, ca un tunet, urmau apoi alte două detonaţii, BUM!... ...BUM! BUM! Explozii enorme, izbucnind pe neaşteptate în lumina strălucitoare a zilei şi dând o nouă formă acestei lumini, aşa cum loviturile de ciocan modelează foaia subţire de cupru. Atunci toată lumea din oraş lăsa treaba din clipa aceea şi privea spre nord, către Gary, acolo unde cele trei rezervoare se profilau pe cer ca nişte cutii uriaşe din tablă spoită. Carley Yates tocmai încerca să vândă un Plymouth vechi de doi ani unui tânăr cuplu cu un copil mic şi se oprea în mijlocul piruetelor actoriceşti, ca să se uite. Toţi pierde-vară din crâşma lui O'Toole şi din cofetărie ieşeau afară, lăsându-şi berile şi îngheţatele de ciocolată pe mese. La cafenea, maică-sa rămânea nemişcată în spatele casei. Băiatul cel nou de la Scrubba-Dubba îşi îndrepta spatele, renunţând la spălatul farurilor şi, purtând încă mănuşile cu burete, privea spre nord, în timp ce sunetul acela copleşitor şi monstruos distrugea ca pe un fleac stratul subţire, ca o folie de cupru, a rânduielii acelei zile: BUMM! Acesta era visul lui.

La un moment dat, devenise unul dintre deţinuţii consideraţi persoane de încredere; când se răspândise boala aceea ciudată, l-au trimis la infirmerie, unde, acum câteva zile, nu mai rămăsese nici un bolnav, pentru că toţi muriseră. Toată lumea murise sau fugise, cu excepţia unui tânăr gardian, numit Jason Debbins; el se aşezase la volanul camionului închisorii care transporta rufele la spălătorie şi se împuşcase.

Şi unde s-ar fi putut întoarce atunci, dacă nu acasă?

Vântul îi mângâie blând obrazul, pe urmă amorţi.

Aprinse încă un chibrit şi-l lăsă să cadă. Ateriză într-o mică băltoacă de benzină, care se aprinse. Flăcările erau albastre. Se răspândiră cu delicateţe, ca un fel de coroană cu un ciot de chibrit ars în centru. Trashcan contemplă timp de o secundă, paralizat de fascinaţie, apoi se grăbi să ajungă la scara ce cobora în spirală până la pământ, privind peste umăr. Vedea acum utilajul de pompare printr-o pânză de aer fierbinte, mişcându-se încolo şi încoace, ca un miraj. Flăcările albastre, nu mai înalte de câţiva centimetri, se întindeau în direcţia maşinăriilor şi a ţevii deschise, într-un semicerc tot mai cuprinzător. Chinurile gândacului se sfârşiseră. Din el nu mai rămăsese decât o coajă înnegrită.

Aş putea să fac în aşa fel încât să mi se întâmple şi mie.

Ideea respectivă nu-i surâdea prea mult în acel moment. I se părea, vag, că în viaţa lui ar putea exista acum şi un alt scop, ceva măreţ, grandios. Simţi o undă de teamă şi începu să coboare scările în fugă, boncăind, mâna alunecându-i repede pe suprafaţa stricată de rugină a balustradei abrupte.

Jos, tot mai jos, în nesfârşite ocoluri, întrebându-se cât va mai dura până ce vaporii concentraţi în jurul gurii ţevii de preaplin vor lua foc, cât va mai dura până ce se va fi acumulat suficientă căldură pentru ca frontul de foc să pornească în jos, pe această ţeavă, către măruntaiele rezervorului.

Cu părul fluturându-i pe frunte, cu un rânjet înspăimântat încremenit pe faţă, cu vântul şuierându-i în urechi, cobora în cea mai mare grabă. Depăşise jumătatea drumului, trecând de sigla CH, scrisă cu litere de şase metri înălţime, de culoare verde ca lămâia pe fondul alb al rezervorului. Jos, tot mai jos, conştient că dacă picioarele lui se împleticeau sau se împiedicau de ceva, s-ar fi prăbuşit ca şi canistra, iar oasele i s-ar fi frânt ea nişte vreascuri uscate.

Pământul se vedea din ce în ce mai aproape, se vedeau bine cercurile albe de pietriş din jurul rezervoarelor şi iarba verde de dincolo de pietriş. Maşinile din parcare aveau tendinţa să-şi recapete dimensiunile normale. Cu toate acestea, i se părea că încă pluteşte, ca într-un vis, şi că nu va ajunge niciodată până jos, va fugi în cere zadarnic, la nesfârşit. Era chiar lângă bomba al cărei fitil fusese aprins.

De deasupra capului său, de la mare înălţime, se auzi deodată un zgomot, care amintea de petardele lansate de 4 Iulie. Urmă un zăngănit slab, apoi ceva trecu zbârnâind pe lângă el. După cum constată, cu un fior de teamă ascuţit, aproape încântător, era o bucată din ţeava de preaplin. Din cauza temperaturii, se înnegrise toată şi se contorsionase într-o formă nouă, de o incoerenţă tulburătoare.

Se sprijini cu o mână de balustradă şi-şi făcu vânt pe deasupra ei, auzind cum îi trosneşte ceva la încheietură. O durere oribilă i se răspândi în braţ, până la cot. Căzu de la înălţimea celor câţiva metri rămaşi, ateriză pe pietriş şi se prăbuşi. Cu braţele zgâriate rău, dar fără să ia în seamă durerea ascuţită, gemea şi rânjea în acelaşi timp, cuprins de panică, iar ziua i se părea deodată teribil de luminoasă.

Trashcan Man se adună de pe jos întinzând gâtul în toate direcţiile şi o rupse la fugă, privind întruna spre înălţimi. Pe vârful rezervorului din mijloc, lângă care se afla, apăruse ceva, ca o chică blondă, care creştea cu o viteză nemaipomenită. Toată drăcia putea sări în aer în orice clipă.

O luă la fugă, cu mâna dreaptă bălăbănindu-i-se în încheie­tura ruptă. Sări peste bordura parcării şi simţi sub picioare asfaltul. Străbătu parcarea, cu umbra încurcându-i-se printre picioare, parcurse drumul de acces, acoperit cu pietriş, se năpusti prin poarta pe jumătate deschisă, ieşind din nou la Highway 130. O traversă de îndată şi se aruncă în şanţul de pe cealaltă parte, căptuşit cu un pat de frunze moarte şi muşchi moale, prinzându-şi capul în mâini. La fiecare respiraţie, simţea cum i se împlântă nişte cuţite în piept.