Afară strada a luat foc

Apoi rămase nemişcată.

Nick o atinse timid pe o latură a gâtului, apoi la încheietură, apoi între sâni. Nimic. Murise. Ceasul de pe noptieră bătea plin de importanţă, dar ticăitul lui nu mai era acum auzit de nici unul dintre ei. Nick îşi lăsă capul pe genunchi şi plânse, în felul lui tăcut. Singurul lucru pe care-l poţi face, ca un soi de descărcare lentă, îi spusese odată Rudy, dar într-o lume de operetă îndoiel­nică, lucrul acesta se poate dovedi util.

Ştia ce trebuie să urmeze şi nu se simţea deloc dispus să înceapă. Nu este cinstit, se revolta o parte a lui. Nu era de datoria lui. Însă de vreme ce nu mai era nimeni prin preajmă ― şi poate nici pe o rază de mai mulţi kilometri în jur ― trebuia s-o facă. Ori o lăsa să putrezească, iar asta nu putea concepe. Ea îi arătase bunătate, iar în drumurile lui întâlnise mult prea mulţi oameni, bolnavi sau sănătoşi, care nu fuseseră în stare să-i ofere un asemenea dar. Sosise timpul să se apuce de treabă. Cu cât stătea mai mult pe loc, cu atât mai greu avea să-şi îndeplinească datoria. Ştia unde se află Curtis Mortuary ― trebuia să meargă până la a treia stradă şi apoi spre vest, până la prima intersecţie.

Se sili să se ridice în picioare şi să deschidă dulapul, sperând pe jumătate că rochia albă, rochia din luna de miere, se va dovedi a fi o părticică din delir. Dar se afla la locul ei. Puţin îngălbenită din cauza anilor, o recunoscu, totuşi, de la bun început. Din cauza dantelei. O scoase de pe umeraş şi-o întinse pe băncuţa de la capătul patului. Cercetă rochia, apoi se uită la trupul femeii şi se gândi: Acum nu-i va fi puţin mare, ci foarte mare. Boala a lăsat asupra ei urme mult mai grele decât şi-a dat seama... şi cu atât mai bine.

Se apropie de ea fără tragere de inimă şi începu s-o dezbrace de cămaşa de noapte. Dar de îndată ce rămase goală dinaintea lui, groaza îl părăsi nemairămânând decât mila ― o milă ce sălăşluia atât de adânc în el, încât îi provoca dureri ― şi începu să plângă din nou în timp ce-i spăla trupul, apoi o îmbrăcă aşa cum fusese îmbrăcată în drum spre Lacul Pontchartrain. Gătită ca în ziua aceea, în dantele, vai, în dantele, o luă în braţe şi o purtă până la casa de pompe funebre: o purtă ca un mire trecând un prag fără de sfârşit, ţinându-şi iubita în braţe.

CAPITOLUL 26

UN GRUP OARECARE din campus ― probabil Studenţii pentru o Societate Democratică sau poate Tinerii Maoişti ― a muncit intens la o maşină de copiat în noaptea de 25 spre 26 iunie.

Afişele realizate se puteau vedea a doua zi de dimineaţă peste tot în căminul de la Louisville al Universităţii Kentucky:

ATENŢIUNE! ATENŢIUNE! ATENŢIUNE! ATENŢIUNE!

SUNTEŢI MINŢIŢI! GUVERNUL VĂ MINTE! PRESA, CARE SE AFLĂ SUB CONTROLUL FORŢELOR PARA­MILITARE PORCEŞTI, VĂ MINTE! ADMINISTRAŢIA ACESTEI UNIVERSITĂŢI VĂ MINTE, LA FEL ŞI DOC­TORII CLINICII, CARE SE AFLĂ SUB ORDINELE ADMI­NISTRAŢIEI!

1. NU EXISTĂ UN VACCIN PENTRU SUPERGRIPĂ.

2. ŞUPERGRIPA NU ESTE O BOALĂ GRAVĂ, ESTE O BOALĂ MORTALĂ.

3. GRADUL DE CONTAMINARE POATE ATINGE 75%.

4. SUPERGRIPA A FOST REALIZATĂ DE FORŢELE PARAMILITARE PORCEŞTI ALE STATELOR UNITE ŞI RĂSPÂNDITĂ DIN GREŞEALĂ.

5. FORŢELE PARAMILITARE PORCEŞTI ALE STA­TELOR UNITE INTENŢIONEAZĂ SĂ ACOPERE EROAREA LOR CRIMINALĂ, CHIAR DACĂ EA ECHIVALEAZĂ CU MOARTEA A 75% DIN POPULAŢIE!

LE ADRESĂM UN SALUT TUTUROR REVOLUŢIO­NARILOR! A SOSIT CLIPA SĂ NE RIDICĂM LA LUPTĂ! PRIN UNIRE ŞI STRĂDANIE VOM IZBÂNDI!

ÎNTÂLNIREA ARE LOC ÎN SALA DE GIMNASTICĂ, LA ORA 19.00!

GREVĂ! GREVĂ! GREVĂ! GREVĂ! GREVĂ! GREVĂ!

Ceea ce s-a petrecut la postul de televiziune WBZ-TV din Boston fusese plănuit cu o seară înainte de trei crainici de la ştiri şi şase tehnicieni, lucrând cu toţii în Studioul 6. Cinci dintre ei jucau pocher cu regularitate, iar şase din nouă erau bolnavi. Ştiau că n-au nimic de pierdut. Au adunat aproape o duzină de pistoale.

Bob Palmer, care asigura coordonarea ştirilor de dimineaţă, le-a adus la etaj într-o geantă uşoară de voiaj, în care îşi ducea de obicei notele, creioanele şi câteva agende de dimensiuni mari.

Întreg spaţiul de emisie era păzit de membri ai Gărzii Naţionale, după cum li se spusese lor, deşi, aşa cum îi mărturisise Palmer lui George Dickerson cu o seară în urmă, era pentru prima oară când vedea soldaţi din regimente de gardă trecuţi de cincizeci de ani.

La ora 9.01 dimineaţa, imediat după ce Palmer începuse să citească ştirea liniştitoare pe care i-o înmânase cu zece minute în urmă un subofiţer de armată, avu loc o lovitură. Cei nouă au capturat staţia TV, în adevăratul înţeles al cuvântului. Soldaţii, care nu se aşteptaseră să aibă necazuri din partea unei cete de civili blajini, obişnuiţi să prezinte reportaje despre tot soiul de grozăvii petrecute la mare distanţă de ei, au fost luaţi prin surprindere şi dezarmaţi. Alte persoane din efectivul postului se alăturaseră micii rebeliuni, eliberaseră cu repeziciune etajul al şaselea şi blocaseră toate uşile. Lifturile au fost chemate la etajul şase înainte ca soldaţii de la parter să apuce să înţeleagă ce se întâmplase. Trei soldaţi au încercat să urce pe scara de incendiu dinspre est, dar un portar cu numele de Charles Yorkin, înarmat cu o carabină modelul armatei, trăsese un foc pe deasupra capetelor lor. A fost unicul foc tras în cursul evenimentelor.

Telespectatorii din zona de emisie a postului WBZ-TV îl văzură pe Bob Palmer oprindu-se în mijlocul unei propoziţii şi-l auziră spunând "Okay, chiar acum!". Se auziră zgomote ca de încăierare din afara razei de cuprindere a camerei de luat vederi. După terminarea zarvei, mii de telespectatori uimiţi constatară că Bob Palmer ţinea acum în mână un pistol cu ţeava scurtă.

― Am pus mâna pe ei, Bob! I-am înfrânt pe ticăloşii ăştia! N-a scăpat nici unul! se auzi un strigăt triumfător şi răguşit, la distanţă de microfon.

― Okay, am făcut o treabă bună, zise Palmer. Se întoarse apoi din nou către cameră. Stimaţi concetăţeni din Boston şi americani din zona noastră de emisie! Tocmai s-a petrecut un lucru atât grav, cât şi teribil de important în acest studio şi sunt foarte bucuros pentru că s-a întâmplat pentru prima oară aici, la Boston, leagănul independenţei americane. De şapte zile încoace, acest post de televiziune a fost păzit de soldaţi care pretindeau că fac parte din Garda Naţională. Bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme kaki, militare, înarmaţi, au stat de veghe lângă operatorii noştri, în camerele noastre de control, în apropierea teleimprimatoarelor noastre. Au fost cumva ştirile cenzurate? Cu părere de rău, trebuie să vă mărturisesc că acesta este adevărul. Mi se aduceau foile de hârtie şi eram silit să le citesc, aş zice chiar aşa, cu arma la tâmplă. Ştirea pe care tocmai o relatam se referea la aşa-numita "epide­mie de supergripă" şi întregul ei conţinut este cât se poate de fals. Luminiţele începură să se aprindă pe tabloul de comandă. În cincisprezece secunde, se aprinseră toate, până la ultima.

― Operatorii noştri au înregistrat multă peliculă, care ne-a fost confiscată sau expusă la lumină cu bună ştiinţă. Reportajele au dispărut. Cu toate acestea, doamnelor şi domnilor, dispunem de imagini şi avem corespondenţi chiar aici, în studio ― nu reporteri profesionişti, dar persoane care au fost martori oculari la ceea ce s-ar putea dovedi a fi cel mai mare dezastru din istoria ţării noastre... şi, credeţi-mă, nu mă folosesc de aceste cuvinte cu uşurinţă. Acum veţi avea ocazia să vedeţi o parte din filmele noastre. Toate înregistrările au fost făcute clandestin, iar unele sunt de proastă calitate. Totuşi, noi, cei de aici, care tocmai ne-am eliberat postul de televiziune, considerăm că veţi vedea suficient. Mai mult chiar decât v-aţi fi dorit.

Îşi ridică privirile, scoase o batistă din buzunarul sacoului sport şi-şi suflă nasul. Posesorii de televizoare color de calitate au putut observa că era roşu în obraji şi cuprins de febră.

― Dacă totul e gata, George, poţi să-i dai drumul.

Pe ecran, chipul lui Palmer fu înlocuit de aspecte filmate în Boston General Hospital. Saloanele erau supraaglomerate. Pacienţii zăceau pe podele. Culoarele erau pline; asistentele, multe din ele evident bolnave, la rândul lor, se agitau în toate părţile. Unele plângeau isteric. Altele păreau atât de şocate, încât te-ai fi aşteptat să leşine la primul pas.

Imagini ale gardienilor stând la colţuri de stradă, cu armele pregătite. Imagini ale clădirilor care fuseseră sparte.

Bob Palmer apăru din nou.

― Daca aveţi copii, doamnelor şi domnilor, v-am sfătui să le cereţi să iasă din cameră.

Un instantaneu plin de purici cu un camion coborând cu spatele spre un chei ieşind în afară deasupra Portului Boston, unul dintre camioanele acelea mari, kaki, ale armatei. Dedesubt se vedea o barjă acoperită cu prelate din pânză impregnată cu smoală, legănându-se pe valuri. Doi soldaţi zbârciţi la faţă, cu aer de extratereştri, din pricina măştilor de gaz, săriră din cabină. Imaginea se mişcă şi dansă, apoi se stabiliză din nou când trăgeau prelata care acoperea partea din spate, deschisă, a camionului. Apoi se căţărară înăuntru şi o cascadă de trupuri începu să cadă în barjă: femei, bătrâni, copii, poliţişti, asistente medicale; cădeau într-un şuvoi rapid şi aparent fără sfârşit. Dintr-o anumită secvenţă rezulta limpede că soldaţii se ajutau de nişte furci ca să coboare cadavrele.

Palmer îşi susţinu emisiunea timp de două ore, timp în care citi, cu voce tot mai răguşită, note şi buletine de ştiri şi le luă interviuri altor membri ai echipei. Totul continuă până în clipa când cineva de la parter ajunse la concluzia că nu era nevoie să recucerească etajul al şaselea pentru ca să-i pună capăt. La 11.16, emiţătoarele postului WBZ amuţiră pentru totdeauna, cu ajutorul câtorva kilograme de explozibil din plastic.

Palmer şi ceilalţi de la etajul şase au fost executaţi pe loc, sub acuzaţia de trădare faţă de guvernul lor, adică faţă de Statele Unite ale Americii.

Call-Clarion nu era decât un săptămânal din Durbin, un orăşel din West Virginia, scos de James D. Hogliss, avocat la pensie, dar tirajul lui fusese întotdeauna bun, deoarece Hogliss fusese la sfârşitul anilor patruzeci şi în deceniul următor un susţinător înfocat al drepturilor minerilor; de asemenea, edito­rialele anti-establishment pe care le scria erau întotdeauna pline de foc şi pară, de proiectile încărcate cu pucioasă la adresa funcţionarilor guvernamentali de la toate nivelurile, de la administraţia orăşenească până la cea federală.

Hogliss dispunea de propria lui ceată de vânzători de ziare, dar, în această dimineaţă limpede de vară, prefera să difuzeze singur numărul în maşina lui, un Cadillac model 1948, fâşâind cu roţile albe pe străzile oraşului... străzi dureros de pustii. Jurnalele erau îngrămădite pe scaunele automobilului şi-n port­bagaj. Call-Clarion, care n-ar fi trebuit să apară în ziua respectivă, în mod normal, consta dintr-o singjiră pagină tipărită cu litere mari, în interiorul unui chenar negru. Cuvintele din partea de sus declarau că este vorba de o EDIŢIE SPECIALA, cea dintâi scoasă de Hogliss din 1980, când avusese loc explozia de la mina Ladybird, care îngropase pe veci patruzeci de mineri.

Titlul suna astfel: FORŢELE GUVERNAMENTALE ÎNCEARCĂ SĂ ASCUNDĂ IZBUCNIREA EPIDEMIEI!

Dedesubt: "Număr special al lui Call-Clarion de James D. Hogliss"

Şi mai jos: "Reporterul a aflat dintr-o sursă demnă de încre­dere că epidemia de gripă (supranumită de unii Boala-Sufocantă sau Gât-Gros la noi, în West Virginia) este provocată în realitate de o variantă mutagenă mortală a virusului gripei obişnuite, creată de guvernul nostru, în scopuri militare ― încălcând astfel în mod flagrant Acordurile Revizuite de la Geneva referitoare la armele biologice şi chimice, acorduri pe care reprezentanţii Statelor Unite le-au semnat cu şapte ani în urmă. Aceeaşi sursă, un funcţionar al armatei care se află în prezent la baza Wheeling, a mai declarat că promisiunea apariţiei în curând a unui vaccin este «o minciună or­dinară». Potrivit sursei, încă nu a fost realizat nici un fel de vaccin.

Cetăţeni, acest fapt este mai mult decât un dezastru sau o tragedie; el reprezintă sfârşitul speranţelor în guvernul nostru. Dacă am reuşit cu adevărat să ne facem un asemenea rău nouă înşine, atunci..."

Hogliss era bolnav şi foarte slăbit. Scrierea editorialului părea să-l fi stors de cele din urmă puteri. Energia i se transfor­mase în cuvinte, fără să-i mai fie redată dintr-o altă sursă. Pieptul îi era plin de secreţii, iar respiraţia lui avea un ritm drăcesc, chiar şi în stare de repaus. Cu toate acestea, mergea metodic, din casă în casă, lăsând peste tot foile lui volante, fără ca măcar să ştie dacă locuinţele respective mai erau ocupate de cineva sau, în caz că mai existau supravieţuitori, mai aveau suficientă forţă să meargă până la poartă şi să culeagă ceea ce le lăsase el.

În cele din urmă ajunse în partea de vest a oraşului, Poverty Row, cartierul săracilor, cu barăci şi rulote, mirosind puternic a conteinere de gunoi. Nu mai rămăseseră decât jurnalele din port­bagaj, pe care nu se mai osteni să-l închidă, capacul lui clătinân­du-se încet în sus şi în jos ori de câte ori trecea peste hopurile de pe drum. Se războia cu o durere cruntă de cap şi încerca să se concentreze, ca să nu mai vadă dublu.

După ce se ocupase şi de cea din urmă casă, o cocioabă pe jumătate dărâmată din apropierea barierei de la linia de centură a oraşului, îi mai rămăsese un teanc cam de douăzeci şi cinci de ziare. Tăie cu vechiul lui briceag sfoara ce le ţinea legate şi apoi le lăsă în voia vântului, să fie purtate oriunde; se gândea la sursa lui de informaţii, un maior cu ochi întunecaţi şi neliniştiţi, care fusese transferat de la o misiune "top secret" din California, purtând numele de Project Blue, cu doar trei luni în urmă. Maiorul avusese acolo misiunea de a asigura securitatea externă. Acum, în timp ce-i povestea lui Hogliss tot ce ştia, îşi pipăia mereu pistolul de la şold. Hogliss se gândea că maiorul se va folosi de arma aceea peste foarte puţin timp, dacă nu cumva o şi făcuse.

Se sui iarăşi la volanul Cadillacului, singura lui maşină de când împlinise vârsta de douăzeci şi şapte de ani, şi descoperi că era mult prea obosit ca să mai conducă până în centrul oraşului. Se lăsă pe spate, somnoros, ascultă zgomotele înăbuşite ce-i ieşeau din piept şi urmări cu privirea exemplarele din ediţia lui specială, măturate leneş de vânt spre bariera de cale ferată. O parte dintre ele se prinseseră în ramurile copacilor, atârnând ca nişte fructe stranii. Din apropiere se auzea susurul zglobiu al râului Durbin, în care pescuise, pe când era copil. Bineînţeles, acum nu mai exista nici un peşte în aceste ape -― de asta avuseseră grijă firmele de exploatare a zăcămintelor de cărbuni ―, dar sunetul avea încă un efect calmant şi binefăcător. Închise ochii, adormi şi muri peste o oră şi jumătate.

Los Angeles Times nu reuşi să tipărească decât 26000 de exemplare din ediţia specială de o pagină, înainte ca ofiţerii puşi de pază să descopere că nu era vorba de un prospect de reclamă, aşa cum li se spusese. Represaliile ce-au urmat fără întârziere au fost sângeroase. Versiunea oficială a FBI-ului a fost că "revolu­ţionarii radicali" ― vechea sperietoare ― dinamitaseră tipografia lui L.A. Times, provocând moartea a douăzeci şi opt de munci­tori. FBI-ul nu a fost pus în situaţia să explice cum se făcuse că explozia înfipsese gloanţe în capul fiecăreia dintre cele douăzeci şi opt de persoane, deoarece trupurile respective fuseseră amestecate cu mii de alte cadavre, victime ale epidemiei, care erau înmormântate în mare.

Cu toate acestea, 10000 de exemplare ieşiseră pe piaţă, ceea ce era suficient. Iată titlul ţipător, tipărit cu litere de-o şchioapă:

COASTA DE VEST SE AFLĂ ÎN GHEARELE UNEI EPIDEMII TERIBILE

Mii de persoane se refugiază din calea supergripei ucigătoare. Este indubitabil că guvernul ascunde adevărul
"LOS ANGELES ― Unii dintre soldaţii care afirmă că sunt membri ai Gărzii Naţionale, chemaţi să dea o mână de ajutor în tragedia ce bântuie împrejurul nostru în momentul de faţă, sunt de fapt militari de carieră, purtând la mâneci chiar şi patru trese a câte zece ani. O parte a misiunii lor constă în asigurarea cetăţenilor îngroziţi din Los Angeles că supergripa, cunoscută sub denumirea de Captain Trips de tinerii din cele mai multe regiuni, nu este «decât cu foarte puţin mai virulentă» decât forma Londra sau Hong Kong... asigurări pe care ei le dau însă prin aparate portabile de respiraţie. Preşedintele urmează să vorbească în această seară, la 6.00 ora Pacificului, iar secretarul său de presă, Hubert Ross, a calificat ştirile potrivit cărora preşedintele va vorbi dintr-un loc care, deşi special decorat să semene cu Biroul Oval, este adânc îngropat în buncărul Casei Albe, drept «isterice, răuvoi­toare şi absolut nefondate». Aşa cum rezultă din copiile discursu­lui prezidenţial puse deja în circulaţie, el va «mustra» poporul american pentru reacţia atât de exagerată şi va compara panica stârnită recent cu efectul pe care l-a avut transmisiunea radiofonică a Războiului lumilor făcută de Orson Welles la începutul anilor treizeci.

Times doreşte să pună cinci întrebări la care preşedintele să răspundă în discursul său.
1. De ce ziarul Times a fost împiedicat de gangsteri în uni­forme militare să dea publicităţii ştirile, violând astfel flagrant dreptul lui constituţional de a face acest lucru?

2. De ce au fost blocate autostrăzile US 5, US 10 şi US 15 cu autovehicule blindate şi transportoare de trupe?

3. Dacă avem de-a face doar cu «o epidemie minoră de gripă», de ce a fost nevoie să fie decretată legea marţială în Los Angelcs şi zona înconjurătoare?

4. Dacă avem de-a face doar cu «o epidemie minoră de gripă», atunci de ce sunt trase trenuri de barje până în largul Pacificului şi apoi scufundate? Nu cumva aceste barje conţin ceea ce noi ne temem că ar putea conţine ― şi anume cadavrele victimelor epidemiei ―, după cum am fost asiguraţi şi de surse bine informate?

5. În încheiere, dacă urmează cu adevărat să se distribuie un vaccin doctorilor şi spitalelor la începutul săptămânii viitoare, atunci de ce n-a auzit de vreun plan oarecare de livrare nici măcar unul dintre cei patruzeci şi şase de medici cu care ziarul nostru a luat legătura pentru informaţii suplimentare? De ce nici măcar o clinică n-a fost pregătită în vederea vaccinării antigripale? De ce nici măcar o farmacie, din cele zece la care am sunat, n-a primit înştiinţări de primire a unor mărfuri sau circulare guverna­mentale în legătură cu un asemenea vaccin?
Facem apel la preşedinte să răspundă la aceste întrebări în discursul lui şi, mai presus de orice, facem apel la el să pună capăt acestor tactici de stat poliţienesc şi acestor eforturi nesăbuite de a ascunde adevărul..."

Un bărbat în pantaloni scurţi de culoare kaki şi sandale se plimba încolo şi încoace pe Piedmint Avenue din Duluth cu un semn mare, pictat cu funingine, pe frunte, şi un afiş-sandviş cu litere de mână atârnându-i pe umerii slabi.

În partea din faţă se putea citi:
A SOSIT CEASUL PIEIRII

ISUS CRISTOS SE VA POGORI CURÂND

PREGĂTIŢI-VĂ SĂ DAŢI OCHII CU DUMNEZEUL VOSTRU!
Iar pe spate:
IATĂ, INIMILE PĂCĂTOŞILOR AU FOST ZDROBITE

CEI MARI VOR FI UMILIŢI ŞI CEI UMILI VOR FI PREAMĂRIŢI

VIN ZILELE CELE NEGRE

VAI, ŢIE, O, SIONULE

Patru tineri înţoliţi în jachete de motociclist, toţi patru tuşind rău şi având nasul înfundat, se năpustiră asupra bărbatului în pantaloni scurţi şi-l bătură cu scândurile pe care se sprijineau afişele până ce-l lăsară lat. Apoi fugiră, iar unul dintre ei strigă peste umăr: "Ca să te-nveţi minte să-i mai sperii pe oameni! Ca să te-nveţi minte să-i mai sperii pe oameni, idiot cu mintea prăjită de droguri ce eşti!"

Cel mai popular program de dimineaţă din Springfield, Missouri, era emisiunea în direct cu ascultătorii "Spune ce-ai pe suflet", a postului de radio KLFT, moderată de Ray Flowers. Avea în cabina de emisie şase linii telefonice, iar în dimineaţa respectivă, de 26 iunie, era unicul salariat al KLFT-ului care se prezentase la lucru. Era conştient de ceea ce se petrecea în jurul lui şi se temea. Cam de o săptămână, Ray avea senzaţia că toate cunoştinţele lui se îmbolnăviseră. În Springfield nu exista armată, auzise, în schimb, că trupele Gărzii Naţionale fuseseră chemate la Kansas City şi St. Louis pentru a "stopa răspândirea panicii" şi pentru a "preveni jaful". Ray Flowers se simţea bine. Se uită gânditor la echipamentul din jur ― telefoane, aparatura pentru temporizare, menită a-i permite să intervină atunci când se întâmpla ca unul dintre interlocutorii lui să recurgă la un limbaj neortodox, rafturi întregi de reclame înregistrate pe casete (Dacă toaleta se revarsă/Şi nu mai ştii ce să te faci/Cheamă-i pe specialiştii-n ţeavă/Cheamă-i pe-ai lui Kleen-Owt vraci) şi, desigur, microfonul.

Îşi aprinse o ţigară, se duse la uşa studioului şi o încuie. Intră la el în cabină şi blocă şi această intrare. Opri bobina de pe care se transmitea automat muzică în eter, o înlocui cu tema muzicală a emisiunii sale şi apoi se aşeză în faţa microfonului.

― Bună dimineaţa tuturor, începu el, aici Ray Flowers şi emisiunea "Spune ce-ai pe suflet". Cred că-n această dimineaţă nu poate exista decât un singur motiv care să te împingă să pui mâna pe telefon, nu? Puteţi să-i spuneţi oricum, Gât-Gros, supergripă sau Captain Trips, toate însemnând unul şi acelaşi lucru. Am auzit nişte poveşti oribile despre restricţiile pe care le pune peste tot armata şi, dacă vreţi să-mi vorbiţi despre asta, cu sunt gata să vă ascult. Încă trăim într-o ţară liberă, corect? Şi, dacă tot sunt singur pe aici, vom proceda puţin altfel de această dată. Am închis aparatul de temporizare, iar de reclame cred că ne putem lipsi. Dacă şi de la voi se vede Springfield la fel ca de la ferestrele postului KLFT, oricum nu prea-i arde nimănui de făcut cumpărături. Okay... dacă sunteţi pe picioare, cum zicea mai­că-mea, hai să pornim la treabă. Numerele noastre de telefon, la care sunaţi gratis, sunt 555-8600 şi 555-8601. Dacă sună ocupat, aveţi răbdare. Nu uitaţi, trebuie să mă descurc singur cu toate.

La şaptezeci şi cinci de kilometri de Springfield, în Carthage, o patrulă formată din douăzeci de soldaţi ai unităţii de acolo primi misiunea să se ocupe de Ray Flowers. Doi oameni refuzară să se execute, şi fură împuşcaţi pe loc.

În timpul orei cât dură deplasarea patrulei la Springfield, Ray Flowers primi mai multe telefoane: un doctor îi spuse că oamenii mureau ca muştele şi că, după părerea lui, vestea cu vaccinul era o minciună ordinară a guvernului; o asistentă de spital, care confirmă că trupurile erau ridicate cu camioanele de la spitalele din Kansas; o femeie cuprinsă de delir, susţinând sus şi tare că erau farfurii zburătoare, venite din spaţiul extraterestru; un fermier, care relată cum un pluton al armatei terminase de săpat, cu două utilaje, un şanţ nemaipomenit de lung într-un teren de lângă US 71, la sud de Kansas City; şi încă vreo duzină, fiecare dintre ei cu o poveste.

Apoi se auzi zgomotul ce însoţea sfărâmarea uşii exterioare a studioului.

― Deschide! se auzi o voce estompată. Deschide, în numele Statelor Unite!

Ray se uită la ceas: 11.45.

― Ei bine, spuse el, se pare că au sosit cei din infanteria marină. Dar noi vom continua să stăm de vorbă, ca şi cum...

Fu întrerupt de o rafală trasă cu o armă automată, iar butonul uşii studioului se rostogoli pe covor. Prin gaura căscată în lemn se prelinse un fum albăstrui. Uşa fu împinsă cu putere şi năvăliră vreo şase soldaţi cu echipament complet de luptă, purtând măşti de gaze.

― Mai mulţi militari au pătruns chiar acum în biroul exte­rior, anunţă Ray. Sunt înarmaţi până-n dinţi... arată ca şi cum s-ar lansa într-o operaţie de curăţare a terenului în Franţa, acum vreo cincizeci de ani. Diferenţa este că poartă măştile pe figură...

― Închide emisiunea! urlă un tip solid, cu trese de sergent pe mâneci; îl vedea bine prin pereţii din sticlă groasă ai cabinei, gesticulând cu arma.