Afară strada a luat foc

― Cred că nu! îi răspunse Ray. I se făcuse foarte frig, iar când îşi ridică ţigara din scrumieră, constată că degetele-i tre­murau. Acest post a primit licenţă din partea Comisiei Federale pentru Comunicaţii şi eu sunt...

― Ţi-am revocat afurisita aia de licenţă! Şi acum închide emisiunea!

― Cred că nu, repetă Ray, întorcându-se la microfon. Doam­nelor şi domnilor, mi s-a ordonat să închid emisiunea postului KLFT, iar eu am refuzat să execut ordinul... pe bună dreptate, consider eu. Oamenii ăştia se poartă ca nişte nazişti, nu ca nişte soldaţi americani. Eu nu sunt...

― Asta e ultima ta şansă! zise sergentul, ridicând arma.

― Domnule sergent, interveni unul dintre soldaţii de lângă uşă. Nu cred că poţi să...

― Dacă omul acela mai scoate un cuvânt, lichidează-l, spuse sergentul.

― Cred că au de gând să mă împuşte, mai reuşi să zică Ray Flowers.

În secunda următoare, sticla cabinei lui de transmisie se făcu ţăndări, iar el se prăbuşi peste tabloul de comandă. De undeva veni un teribil şuier de microfonie, a cărui intensitate sporea tot mai mult. Sergentul îşi goli întregul încărcător în panoul cu butoane şi efectul de microfonie încetă. Luminile de pe consolă continuau să clipească.

― Okay, zise sergentul, întorcându-se către soldaţii lui. Vreau să ajungem la Carthage înainte de ora 1 şi nu care cumva...

Trei soldaţi deschiseră simultan focul; unul dintre ei cu o puşcă fără recul în stare să scuipe şaptezeci de gloanţe pe se­cundă. Sergentul execută un dans al morţii, apoi se poticni şi se prăbuşi pe spate, printre cioburile peretelui din sticlă al cabinei de transmisie. Un picior îi zvâcni într-un ultim spasm, izbind cu bocancul de luptă câteva bucăţi de sticlă agăţate în cadru.

Un fruntaş, ale cărui coşuri ieşeau puternic în evidenţă pe obrajii albi ca varul, izbucni în plâns. Ceilalţi rămaseră încre­meniţi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor. Mirosul scârbos al corditei plutea greu în aer.

― L-am omorât! ţipă fruntaşul isteric. Sfinte Dumnezeule, l-am omorât pe sergentul Peters!

Nu-i răspunse nimeni. Pe feţele lor se citea în continuare uimirea şi zăpăceala, deşi ceva mai târziu singurul lor regret avea să fie că nu o făcuseră mai devreme. Tot ce se petrecea în jur li se părea un fel de horă a morţii, în care ei nu aveau ce căuta.

Telefonul, pe care Ray Flowers îl aşezase în furca ampli­ficatorului chiar înainte de a muri, scoase un şir de cârâituri.

― Ray? Eşti acolo, Ray? Vocea era obosită şi nazală. Îţi ascultăm mereu programul, amândoi, cu şi cu bărbatu-meu, iar acum nu voiam să-ţi spunem decât atât, să o ţii tot aşa mai departe, pentru că faci o treabă bună, şi să nu-i laşi să te intimi­deze. Bine, Ray? Ray?... Ray?...

COMUNICARE 234 ZONA 2 MESAJ CIFRAT DE LA: LANDON ZONA 2 NEW YORK

CĂTRE: COMANDANTUL CREIGHTON

REFERITOR LA: OPERAŢIUNEA CARNIVAL

URMARE: CORDONUL DE LA NEW YORK ESTE ÎN CONTINUARE OPERATIV OPERAŢIUNEA DE ÎNDEPĂR­TARE A TRUPURILOR CONTINUA ORAŞUL ESTE RELA­TIV CALM X DEZVĂLUIRILE DE PRIMA PAGINĂ EVO­LUEAZĂ MAI REPEDE DECÂT ANTICIPAM DAR PÂNĂ ÎN PREZENT MENŢINEM SITUAŢIA SUB CONTROL ORICUM SUPERGRIPA ÎI OBLIGĂ PE MAJORITATEA ORĂŞENILOR SĂ STEA ACASĂ XX CONFORM ESTIMĂRILOR AC­TUALE 50% DIN MILITARII DE LA BARICADELE DIN PUNCTELE DE IEŞIRE/INTRARE ― PODUL GEORGE WASH PODUL TRIBOROUGH PODUL BROOKLYN TUNELELE LINCOLN ŞI HOLLAND PLUS ŞOSELELE CU ACCES LIMITAT DIN ORAŞELE SATELIT ― SUNT BOL­NAVI DE GRIPĂ MAJORITATEA SOLDAŢILOR ÎNCĂ SUNT CAPABILI DE SERVICIU ACTIV ŞI SE DESCURCĂ BINE XXX ÎN ORAŞ EXISTĂ TREI INCENDII SCĂPATE DE SUB CONTROL ÎN HARLEM 7TH AVENUE SHEA STADIUM XXXX DEZERTĂRILE DEVIN O PROBLEMĂ TOT MAI IMPORTANTĂ DEZERTORII SUNT ACUM EXECUTAŢI PE LOC XXXXX PĂREREA PERSONALĂ ESTE CĂ SITUAŢIA ESTE ÎNCĂ STABILĂ DAR SE AGRAVEAZĂ LENT XXXXXX SFÂRŞITUL COMUNICĂRII

LANDON ZONA 2 NEW YORK

La Boulder, Colorado, începu să se răspândească vorba că, în realitate, Centrul Meteorologic de Testare Atmosferică al Statelor Unite era o instalaţie de producere a armelor biologice. Zvonul respectiv fu reluat într-o emisiune radio de un disc-jockey din Denver, care se afla în stare de semidelir. Pe la ora 11, în seara de 26 iunie, la Boulder se declanşase un adevărat exod, ca al unor lemingi. O companie de soldaţi de la Denver-Arvada încercă să-i oprească, dar era ca şi cum ai fi trimis un om cu o măturică din pene să măture grajdurile lui Augias. Mai bine de unsprezece mii de civili ― bolnavi, speriaţi şi împinşi de un singur gând, anume să se îndepărteze cât mai mulţi kilometri cu putinţă de Centrul de Testare Atmosferică ― se rostogoliră asupra soldaţilor. Mii de alţi cetăţeni ai Boulderului se refugiară către alte puncte cardinale.

La 11.15, o explozie distrugătoare lumină noaptea în zona Centrului de Testare Atmosferică de pe Broadway. Un tânăr radical, numit Desmond Ramage, plantase în holul instituţiei peste şapte kilograme de explozibil plastic, destinat iniţial mai multor tribunale şi clădiri ale parlamentelor din statele din Midwest. Explozibilul fusese de cea mai bună calitate; detonatorul, în schimb, era o porcărie. Ramage a fost dezintegrat împreună cu tot felul de echipamente meteorologice şi de măsurare a nivelului şi felului poluării, altfel absolut inofensive.

În acest răstimp, exodul de la Boulder continua.

COMUNICARE 771 ZONA 5 MESAJ CIFRAT

DE LA: GARETH ZONA 6 NEW YORK

CĂTRE: COMANDANTUL CREIGHTON

REFERITOR LA: OPERAŢIUNEA CARNIVAL

URMARE: BRODSKY A FOST NEUTRALIZAT REPET BRODSKY A FOST NEUTRALIZAT A FOST DESCOPERIT LUCRÂND ÎNTR-O CLINICĂ DIN LOCALITATE A FOST JUDECAT ŞI EXECUTAT PE LOC PENTRU TRĂDARE ÎMPOTRIVA STATELOR UNITE ALE AMERICII O PARTE DINTRE CEI AFLAŢI ÎN TRATAMENT AU ÎNCERCAT SĂ INTERVINĂ 14 CIVILI AU FOST ÎMPUŞCAŢI. 6 UCIŞI 3 DINTRE OAMENII MEI RĂNIŢI, NICI UNUL GRAV X ÎN ACEASTĂ ZONĂ SE LUCREAZĂ NUMAI CU 40% DIN CAPACITATE SE ESTIMEAZĂ CĂ 25% DIN CEI AFLAŢI ÎNCĂ ÎN SERVICIU ACTIV SUNT BOLNĂVI DE SUPER-GRIPĂ ŞI 15% AU DEZERTAT XX S-A PETRECUT UN INCIDENT DEOSEBIT DE GRAV ÎN LEGĂTURĂ CU ÎNDEPLINIREA PLANULUI DE MĂSURI NEPREVĂZUTE F DE LA FRANK XXX SERGENTUL T.L. PETERS STAŢIO­NAT LA BAZA CARTHAGE MISSOURI A FOST ASASINAT ÎN TIMPUL UNEI MISIUNI SPECIALE LA SPRINGFIELD MISSOURI DE PROPRIII LUI SUBORDONAŢI SE PARE XXXX ALTE INCIDENTE DE ACEEAŞI NATURĂ POSIBILE DAR NECONFIRMATE SITUAŢIA SE DETERIO­REAZĂ RAPID XXXXX SFÂRŞITUL COMUNICĂRII

Când seara se întindea asupra cerului ca un pacient anesteziat pe masă, două mii de studenţi de la Kent State University din Ohio porniră pe poteca războiului ― în stil mare. Cei două mii de răzvrătiţi erau cursanţi ai primului minisemestru de vară, participanţi la un simpozion asupra viitorului jurnalismului din cadrul colegiilor universitare, o sută douăzeci de elevi ai unui atelier teatral şi două sute de membri ai organizaţiei Viitorii Fer­mieri ai Americii, filiala Ohio, a cărei convenţie se întâmplase să coincidă cu izbucnirea supergripei, ce se răspândea ca un foc în iarba uscată. Se văzuseră cu toţii blocaţi în campusul universităţii la 22 iunie, adică cu patru zile în urmă. Ceea ce urmează este o copie a unei înregistrări făcute în zonă de pe banda de comunicări radio a poliţiei, cuprinzând perioada dintre 19.16 şi 19.22.

― Unitatea 16; unitatea 16, mă auzi? Recepţie.

― Da, te aud, unitatea 20. Recepţie.

― A apărut un grup de puşti, care vine prin parc, către noi, 16. Cam vreo şaptezeci de zdrahoni, aş zice, iar... o, stai puţin, unitatea 16, a mai apărut un alt grup, venind din direcţia opusă... Isuse, cam vreo două sute şi ceva de data asta, mi se pare. Recepţie.

― Unitatea 20, aici baza. Mă auzi? Recepţie.

― Te aud perfect, bază. Recepţie.

― Ţi-i triimit acolo pe Chumm şi pe Halliday. Blochează drumul cu maşina ta. Nu întreprindeţi nici o altă acţiune. Dacă vor să treacă peste voi, desfaceţi picioarele şi bucuraţi-vă. Nu opuneţi rezistenţă, m-ai înţeles? Recepţie.

― Am înţeles, nu opunem rezistenţă, bază. Ce fac soldaţii aceia de pe latura estică a parcului, bază? Recepţie.

― Cum soldaţi? Recepţie.

― Asta te-am întrebat şi eu, bază. Sunt...

― Bază, sunt Dudley Chumm. Fir-ar să fie, sunt unitatea 12. Scuze, bază. O ceată de puşti vin pe Burrows Drive. Cam vreo sută şi cincizeci. Drept către parc. Cântă sau scandează o drăcie oarecare. Însă, căpitane, pentru numele lui Dumnezeu, şi noi vedem soldaţi. Cred că poartă măşti de gaze. Şi sunt organizaţi în linie de luptă. Sau cel puţin aşa se vede de aici. Recepţie.

― Baza către unitatea 12. Alătură-te unităţii 20, lângă pare. Aceleaşi instrucţiuni. Nu opuneţi rezistenţă. Recepţie.

― Am înţeles, bază. Am pornit într-acolo. Recepţie.

― Bază, aici unitatea 17. Aici Halliday, bază. Mă auzi? Re­cepţie.

― Te aud, 17. Recepţie.

― Sunt în spatele lui Chumm. Mai sunt vreo două sute de puşti care vin de la vest spre est, către parc. Au şi placarde, exact ca-n anii şaizeci. Pe una scrie SOLDAŢI, LA ARME RENUN­ŢAŢI. Mai văd şi alta care zice ADEVĂRUL ŞI NUMAI ADE­VĂRUL. Băieţii...

― Mă doare-n cur ce scrie pe placardă, 17. Du-te acolo şi opreşte-i, împreună cu Chumm şi cu Peters. Din câte-mi dau seama, se pregăteşte o adevărată furtună. Recepţie.

― Am înţeles. Terminat.

― Sunt Richard Burleigh, şeful securităţii campusului şi mă adresez comandantului forţelor militare din partea sudică a campusului. Repet: sunt Burleigh, şeful securităţii campusului. Ştiu că ne-aţi urmărit comunicaţiile, aşa că aţi face bine să mă scutiţi de toate eschivele şi prostiile şi să recunoaşteţi. Recepţie.

― Sunt colonelul Albert Philips, din Armata Statelor Unite. Te ascultăm, domnule Burleigh. Recepţie.

― Bază, sunt unitatea 16. Puştii se adună lângă monumentul de război. Din câte se pare, au intenţia să se năpustească spre soldaţi. Situaţia mi se pare destul de gravă. Recepţie.

― Sunt Burleigh, colonele Philips. Te rog să-mi precizezi ce intenţii ai. Recepţie.

― Am primit ordinul să-i împiedic pe cei prezenţi în campus să iasă de acolo. Unica mea intenţie este să execut acest ordin. Dacă oamenii aceia demonstrează, şi nimic mai mult, este în regulă. Dar dacă intenţionează să iasă din carantină, nu mi se mai pare în regulă. Recepţie.

― Doar nu vrei să spui că...

― Nu vreau să spun decât ce-ai auzit, domnule Burleigh. Terminat.

― Philips! Philips! Răspunde-mi, fir-ai să fii! N-aveţi de-a face cu luptători de gherilă comunişti! Sunt nişte copii! Copii americani! Nu sunt înarmaţi! Nici...

― Unitatea 13 către bază. Vai, puştii ăia se duc direct spre soldaţi, căpitane. Fac semne cu placardele. Şi cântă melodia aia. Pe care-o cânta şi putoarea aia de Baez. Vai de mine. Al dracului să fie, mi se pare că unii aruncă pietre. Au... Isuse! Isuse Cristoase! Nu se poate să facă aşa ceva!

― Sunt baza, unitatea 13! Ce se întâmplă acolo? Ce se întâmplă?

― Sunt Chumm, Dick. Am să-ţi spun eu ce se-ntâmplă aici. Un adevărat măcel. Aş prefera să fiu orb. Oh, afurisiţii! S-au apucat... vai, s-au apucat să-i culce la pământ pe copiii aceia. Cu mitralierele, din câte se pare. Nici măcar nu s-au ostenit să-i avertizeze. Puştii care-au mai rămas în picioare...vai, acum s-au spart... au luat-o la fugă în toate direcţiile. Doamne Dumnezeule! Tocmai am văzut o fată despicată în două de-o rafală! Sângele... cel puţin şaptezeci sau optzeci de puşti zac pe iarbă. Au fost...

― Chumm! Intră în emisie! Intră în emisie, unitatea 12!

― Baza, sunt unitatea 17. Mă auzi? Recepţie.

― Pe tine te aud, fir-ar al naibii, dar unde este Chumm? Futu-i mama mă-sii, recepţie!

― Chumm şi cu... Halliday, cred... au coborât din maşini, ca să vadă mai bine. Ne întoarcem, Dick. Acum se pare că soldaţii au început să se împuşte între ei. Nu ştiu cine-o ieşi învingător şi nici nu-mi pasă. Oricine supravieţuieşte, probabil după aceea se va lega de noi. Când ne-om întoarce, dacă se mai întoarce careva, părerea mea ar fi să ne vârâm în beci şi să aşteptăm acolo până ce şi-au irosit toată muniţia. Recepţie.

― Fir-ar al dracului...

― Pifanii continuă să se-mpuşte între ei, Dick. Nu mă ţin de bancuri. Terminat.

Pe tot parcursul schimbului alert de replici transcris aici, cel care ar asculta banda ar putea auzi în fundal nişte pocnituri slabe, asemănătoare întrucâtva exploziei castanelor aruncate în foc. Ar distinge chiar şi ţipete subţiri... iar în cursul ultimelor circa patru­zeci de secunde, bătaia grea, ca o tuse, a muniţiei de mortieră.

Ceea ce urmează este o înregistrare făcută după o bandă specială, de înaltă frecvenţă, din Sudul Californiei. Înregistrarea respectivă a fost efectuată între 19.17 şi 19.20, ora Pacificului.

― Massingill, zona 10. Eşti acolo, Blue Base? Mesajul de faţă este codificat Annie Oakley, urgent-plus-10. Dacă eşti acolo, răspunde-mi. Recepţie.

― Aici Len, David. Cred că putem renunţa la limbajul cifrat. Nu ne ascultă nimeni.

― Situaţia a scăpat de sub control, Len. Peste tot. L.A.-ul este mistuit de flăcări. Întreg oraşul şi tot ce-l înconjoară, pe deasupra. Toţi oamenii mei sunt bolnavi, s-au revoltat, au dezertat sau pradă alături de populaţia civilă. Eu mă aflu în Skylight Room din Bank of America, filiala centrală. Peste şase sute de oameni încearcă să pătrundă înăuntru şi să pună mâna pe mine. Majoritatea sunt oameni de-ai armatei.

― Lucrurile se destramă. Centrul nu mai poate să le ţină laolaltă.

― Repetă. Nu te-am înţeles.

― Nu contează. Poţi să mai ieşi de-acolo?

― Nici vorbă. Dar cele dintâi dintre lepădăturile alea o să aibă ce regreta. Am la mine o puşcă fără recul. Lepădături. Lepă­dături nenorocite!

― Mult noroc, David.

― Şi ţie. Rezistă pe poziţii cât poţi.

― Aşa voi face.

― Nu sunt sigur dacă...

Comunicarea verbală se încheie în acel moment. Urmează un zgomot de spargere şi sfărâmare, scârţâitul sinistru al meta­lului care cedează şi zornăitul cioburilor de sticlă. O mare de voci, urlând care mai de care. Focuri răzleţe ale unor arme de calibru mic, apoi, foarte aproape de emiţătorul radio, atât de aproape, încât să distorsioneze sunetul, bubuiturile grele şi surde, probabil ale unei puşti fără recul. Urletele şi vuietul se apropie. Vibraţia tânguitoare a unui glonţ ricoşat, un ţipăt, foarte aproape de emiţător, o bufnitură, apoi linişte.

Urmează o înregistrare făcută de pe o lungime de undă obişnuită a armatei, la San Francisco. A fost efectuată de la 19.28 la 19.30, ora Pacificului.

― Soldaţi şi fraţi ai noştri! Am cucerit staţia de emisie şi Cartierul General al comandamentului! Asupritorii voştri sunt morţi! Eu, Fratele Zeno, fost, până acum câteva momente, plutonier Roland Gibbs, mă proclam cel dintâi preşedinte al Republicii California de Nord! Suntem stăpâni pe situaţie! Suntem stăpâni pe situaţie! Dacă ofiţerii voştri comandanţi încearcă să-mi revoce ordinele, împuşcaţi-i ca pe nişte câini de pripas! Ca pe nişte câini! Ca pe nişte căţele cu căcat uscat în cur! Faceţi liste cu numele, gradul şi numărul de înregistrare al dezertorilor! Notaţi pe cei ce vă vorbesc despre rebeliune sau trădare a Republicii California de Nord! Asistăm la zorii unei noi epoci! Asupritorii şi-au trăit traiul! Suntem...

Lătratul unei mitraliere. Ţipete. Bubuituri şi bufnituri. Focuri de pistol, alte ţipete, o serie lungă de mitralieră. Un geamăt lung, de moarte. Trei secunde de linişte profundă.

― Vă vorbeşte maiorul Alfred Nunn, din Armata Statelor Unite. Am preluat provizoriu comanda forţelor armate ale Statelor Unite din zona San Francisco. Cei câţiva trădători care pătrun­seseră în acest Cartier General şi-au primit răsplata cuvenită. Eu sunt la comandă, repet, sunt la comandă. Operaţiunea de men­ţinere a ordinii va continua. Dezertorii şi fugarii vor fi trataţi după cum urmează: fapta lor va fi considerată de o extremă gravitate, repet, de o extremă gravitate. Mă aflu acum...

Alte focuri de armă. Un ţipăt.

În fundal: ... mâna pe ei! Puneţi mâna pe toţi! Moarte crimi­nalilor războinici...

Schimb intens de focuri. Apoi se aşterne liniştea pe frecvenţa respectivă.

La 21.16, ora Estului, persoanele din regiunea Portland, Maine, suficient de zdravene să mai poată privi la televizor au urmărit, paralizate de groază, în emisiunea postului WCSH-TV, cum un negru uriaş, purtând doar o fâşie de piele roz în jurul şoldurilor şi un chipiu de ofiţer de marină, bolnav de supergripă, după cum se ghicea limpede, execută în public şaizeci şi doi de oameni.

Colegii lui, tot negri, erau echipaţi şi ei doar cu o cârpă în jurul şoldurilor şi un însemn oarecare de grad, arătând că erau foşti militari. Se înarmaseră cu arme automate şi semiautomate, în partea în care spectatorii din studio urmăreau de obicei dezbaterile politice locale sau emisiunea "Câştigaţi dolari prin telefon", alţi membri ai "juntei" negre păzeau cu puşti şi pistoale vreo două sute de soldaţi îmbrăcaţi în uniforme kaki.

Negrul gigant, care rânjea tot timpul cu şiragul lui de dinţi perfecţi şi nemaipomenit de albi pe fundalul feţei negre ca tăciunele, ţinea în mână un pistol automatic calibru 45 şi stătea lângă o urnă mare, cu pereţii din sticlă. Într-o vreme ce părea deja de mult apusă, urna respectivă servise tragerii la sorţi a nume­relor tăiate din cartea de telefoane, în timpul emisiunii "Câştigaţi dolari prin telefon".

Roti maşinăria, apoi extrase printr-o fantă un carnet de şofer şi strigă:

― Fruntaş Franklin Stern, ieşi în faţa frontului, teee rooog.

Bărbaţii înarmaţi, care flancau "spectatorii" din toate părţile, se aplecau pentru a citi numele de pe ecusoane, în timp ce cameramanul, evident foarte nou în meserie, panorama publicul cu mişcări bruşte şi nesigure.

În cele din urmă, un tânăr cu părul blond deschis, de cel mult nouăsprezece ani, fu săltat în picioare şi târât spre scenă, în timp ce ţipa şi protesta. Doi dintre negri îl obligară să se aşeze în genunchi.

Negrul rânji, strănută, scuipă flegmă şi sprijini automaticul său în tâmpla fruntaşului Stern.

― Nu! urlă Stern isteric. Merg alături de voi, pe Dumnezeul meu, aşa am să fac! Am să...

― Înnumeletatăluişifiuluişisfântuluiduh, intonă uriaşul negru zâmbind şi apăsă pe trăgaci.

În spatele locului unde fusese silit să îngenuncheze fruntaşul Stern era o pată mare de sânge amestecat cu creieri, la care se adăugase acum şi obolul său.

Hap-ciu.

Negrul strănută iarăşi, cât pe ce să se prăbuşească. Un alt negru (purtând o şapcă verde de lucru, cu cozoroc mare, şi o pereche de pantaloni de jocheu scurţi, de un alb imaculat), aflat în cabina de comandă, apăsă pe butonul APLAUZE, indicaţia respectivă apărând în studio, sub forma unui semnal luminos. Negrii care-i păzeau pe spectatorii-prizonieri îşi ridicară armele ameninţător, iar soldaţii albi captivi, cu feţele lucind din pricina transpiraţiei şi a fricii, începură să aplaude din răsputeri.

― Următorul! vesti răguşit uriaşul împodobit cu bucata din piele roz, acţionând iarăşi urna. Se uită la dreptunghiul din carton şi anunţă: Maistrul tehnician sergent Roger Petersen, ieşi în faţa frontului, teee rooog.

Unul dintre bărbaţii din public începu să urle şi făcu o tenta­tivă disperată să se salveze pe uşa din spatele studioului. Peste câteva secunde îl aduseră pe scenă. Profitând de confuzie, un tip din rândul al treilea încercă să-şi scoată ecusonul prins în piept. Răsună o singură împuşcătură şi omul se prăbuşi în fotoliu, cu ochii sticloşi, ca şi cum programul de prost-gust l-ar fi plictisit în asemenea hal, încât se lăsase cuprins de o picoteală vecină cu moartea.

Spectacolul acesta continuă până aproape de 22.45, când patru plutoane ale armatei regulate se năpustiră în studio, cu măşti pe figură şi înarmaţi cu pistoale-mitralieră. Cele două grupuri de soldaţi muribunzi începură imediat să se războiască.

Gigantul negru cu fâşia roz în jurul şoldurilor căzu aproape instantaneu, blestemând, cu sudoarea şiroind pe el, ciuruit de gloanţe şi trăgând în neştire cu pistolul-automat, îndreptat către podea. Trădătorul care operase pe camera numărul doi fu împuş­cat în abdomen; aparatul lui se răsuci încet, oferind telespecta­torilor o panoramare lentă a iadului. Gărzile pe jumătate dezbră­cate răspunseră cu foc, iar soldaţii cu măşti de gaze împroşcară cu gloanţe în întreg studioul. Militarii neînarmaţi de la mijloc descoperiră că, în loc să fie salvaţi, erau sortiţi unei execuţii şi mai grăbite.

Un tânăr cu părul de culoarea morcovului şi cu panica zugrăvită pe chip se căţără peste spătarele fotoliilor şi reuşi să străbată şase rânduri, ca un artist de circ pe picioroange; apoi picioarele îi fură secerate de o salvă de gloanţe calibru 45. Alţii se târau pe intervalele dintre rânduri, cu nasul în mochetă, aşa cum fuseseră învăţaţi să procedeze atunci când se aflau sub foc de arme automate, în timpul instrucţiei de bază. Un sergent mai în vârstă, cu părul cărunt, sări în picioare cu braţele desfăcute larg, ca un moderator de emisiune TV, şi urlă cât îl ţineau plămânii: STOOOOP! Fu imediat încadrat de focul încrucişat venind din ambele părţi şi se prăbuşi cu mişcări dezordonate, ca ale unei marionete pe cale să se dezintegreze. Bubuiturile armelor şi ţipetele răniţilor şi muribunzilor făceau indicatoarele aparaturii din camera de control pentru măsurarea intensităţii sonore să sară dincolo de 50 de decibeli.

Operatorul camerei de luat vederi se prăbuşi peste ghidonul de comandă al aparatului, telespectatorilor oferindu-li-se acum doar imaginea neutră a tavanului din studio, pe tot restul duratei bătăliei. Focul slăbi în intensitate peste cinci minute, nu se mai auziră decât bubuituri izolate, apoi nimic. Doar ţipetele nu mai conteneau.

La 23.05, imaginea plafonului studioului fu înlocuită pe ecranele telespectatorilor de caricatura unui bărbat privind un televizor, pe care se putea citi: SCUZE, AVEM PROBLEME!

La sfârşitul acelei zile, afirmaţia era valabilă pentru aproape toată lumea.

La 23.30, ora Centrală, un Buick vechi acoperit cu abţibilduri religioase ― printre care unul zicea DACĂ ÎL IUBEŞTI PE ISUS, CLAXONEAZĂ ― patrula fără odihnă pe străzile pustii din centrul oraşului Des Moines. Ceva mai devreme, la Des Moines izbucnise un incendiu, care mistuise cea mai mare parte a zonei sudice din Hull Avenue şi Grandview Junior College; apoi se dezlănţuise o revoltă, cu prilejul căreia fusese devastat tot centrul.

La apusul soarelui, pe străzi mişuna o mare de oameni agi­taţi, majoritatea sub douăzeci şi cinci de ani, mulţi dintre ei călare pe motociclete. Spărseseră vitrine, furaseră televizoare, îşi făcu­seră plinul la staţiile de benzină, păzindu-se cu grijă, de teamă să nu apară cineva înarmat. Străzile erau acum goale. O parte dintre ei ― motocicliştii, în primul rând ― îşi făceau de cap pe şoseaua Interstate 80. Acum, când lumina dispăruse de pe ţinutul acela verde şi întins, cei mai mulţi se ascunseseră prin case şi se baricadaseră, atinşi deja de gripă sau terorizaţi de gândul că s-ar putea îmbolnăvi. Des Moines arăta ca a doua zi după un revelion monstruos, atunci când somnul de brută a pus stăpânire chiar şi pe cei mai încăpăţânaţi cheflii. Anvelopele Buickului şuierau pe asfalt, zdrobind cioburile de sticlă de pe Fourteenth Street, apoi maşina coti spre vest, pe Euclid Avenue, trecând pe lângă altele două care se ciocniseră frontal, iar acum zăceau prăbuşite pe o rână, cu barele de protecţie îmbârligate, ca o pereche de îndră­gostiţi după o dublă sinucidere reuşită. Pe capota Buickului fusese montat un difuzor, din care începură acum să se reverse pârâituri şi pocnituri amplificate, urmate de sunetul specific făcut de ac pe prima porţiune a unui disc, după care pe străzile pustii, bântuite parcă de fantome, ale oraşului Des Moines răsună vocea monotonă şi dulce a lui Mother Maybelle Carter, interpretând "Keep on the Sunny Side".

Rămâi pe partea însorită,

Întotdeauna pe partea însorită,

Rămâi pe partea însorită a vieţii,

Chiar dacă ai multe probleme

Va fi ca şi cum ai scăpat de ele

Dacă rămai pe partea însorită a vieţii...