Afară strada a luat foc

Roti brusc ghidonul spre dreapta, târându-şi cizmele noi de suprafaţa asfaltului, şi aproape scăpă nevătămat. Dar pedala lui stângă agăţă bara din spate a remorcii şi motocicleta se răsturnă. Larry ateriză pe marginea şoselei, simţind cum i se zdruncină toate oasele. Motorul Harleyului mai hurui câteva momente, apoi se opri.

― Eşti teafăr? se întrebă el.

Slavă Domnului, nu mergea decât cu vreo treizeci de kilometri la oră. Slavă Domnului că Rita nu era cu el, şi-ar fi ieşit din minţi de isterie. Desigur, dacă Rita ar fi fost cu el, nu s-ar fi uitat într-acolo, adică şi-ar fi văzut de treaba lui.

― Sunt neatins, îşi răspunse singur, deşi încă nu era foarte sigur de asta.

Se ridică în picioare. Liniştea îl afecta profund, aşa cum i se întâmpla tot mai des; era atâta tăcere, încât puteai să şi înnebuneşti, dacă te lăsai preocupat prea mult de aeest gând. Chiar şi ţipetele Ritei ar fi fost o mângâiere în momentul respectiv. Spaţiul din jurul lui păru deodată să se umple de pete luminoase şi înţelese, cu groază, că era la un pas de leşin. Sunt sigur rănit, gândi el, peste câteva clipe, după ce trece primul şoc, am să simt durerea, atunci o să mă apuce, m-am tăiat rău sau cine ştie ce-am păţit, cine o să-mi pună un bandaj?

Dar după ce-i trecu acea secundă de slăbiciune, se cercetă şi ajunse la concluzia că, de fapt, era teafăr. Se tăiase la ambele mâini, iar pantalonii lui cei noi se rupseseră în genunchiul drept ― şi genunchiul era rănit ―, dar de fapt nu era vorba decât de nişte simple julituri, şi în definitiv ce mama dracului, oricui i se putea întâmpla să cadă de pe motocicletă.

De fapt, ştia prea bine din ce scăpase. Ar fi putut să se lovească rău la cap, să-şi frângă gâtul şi să zacă acolo, în soarele fierbinte, până când murea. Sau se putea sufoca din cauza propriei vome, cum i se întâmplase unei anumite prietene de-a lui, de curând decedate.

Se apropie şovăielnic de motocicletă şi o ridică. Nu părea să fi suferit nici o stricăciune, cu toate acestea arăta altfel, înainte, fusese o maşinărie suficient de şarmantă ce putea servi dublului scop de a-l transporta şi de a-i da sentimentul că este aidoma lui James Dean sau Jack Nicholson în Hell's Angels on Wheels. Acum însă, avea sentimentul că piesele cromate rânjeau ca nişte javre mărunte, de circ, invitându-l să se apropie şi să se măsoare cu monstrul pe două roţi, ca să vadă dacă este cu adevărat bărbat.

Motorul porni la a treia cheie şi ieşi din Bennington cu viteză infimă, aproape la pas. Pe braţe îi apăruseră brăţări reci de sudoare şi îşi dorea să vadă o faţă omenească cum nu-şi mai dorise nicicând în viaţa lui.

Dar în ziua respectivă nu mai văzu pe nimeni.

După-amiază se decise să meargă ceva mai repede, dar de îndată ce acul vitezometrului ajungea la treizeci de kilometri la oră, nimic nu-l putea convinge să deschidă mai mult clapeta de acceleraţie, chiar dacă drumul dinaintea lui era absolut liber. La marginea Wilmingtonului era un magazin cu articole de sport şi motociclete, unde se opri şi-şi făcu rost de un sac de dormit, de o pereche de mănuşi groase şi de o cască, dar, cu toate că şi-o fixase pe cap, nu depăşi patruzeci de kilometri la oră. În curbele lipsite de vizibilitate, încetinea până la viteza minimă. Prin faţa ochilor îi defilau mereu imagini cu el întins la marginea drumului, în stare de inconştienţă şi sângerând abundent, fără să-i vină nimeni în ajutor.

La ora 5, pe când se afla în apropierea oraşului Brattleboro, becul de alarmă al Harleyului se aprinse. Larry trase la marginea drumului şi stinse motorul cu sentimente amestecate, de uşurare şi de dezgust.

― La fel de bine puteai s-o şi împingi, spuse el. E făcută să meargă cu nouăzeci la oră, tâmpitule!

O lăsă acolo şi intră în oraş, fără a şti dacă se va întoarce s-o recupereze.

Noaptea respectivă dormi pe Brattleboro Municipal Coramon, sub protecţia relativă a acoperişului chioşcului pentru orchestră. Se retrase acolo de îndată ce se înnoptă şi adormi imediat. Peste o vreme, un zgomot îl trezi brusc din somn. Se uită la ceas. Firele subţiri de radiu luminescent de pe limbi îl ajutară să vadă că era 11.20. Se ridică într-un cot şi scrută întunericul; chioşcul uriaş de deasupra lui îl făcea să regrete cortul cel mic, unde căldura trupului se păstra aşa de bine. Ca un minunat şi ospitalier pântece din pânză!

Chiar dacă existase cu adevărat un zgomot, încetase acum; până şi greierii tăcuseră. Era normal? Putea fi normal?

― E cineva acolo? strigă Larry, speriindu-se de sunetul propriei sale voci.

Căută în jur arma şi n-o găsi decât după câteva interminabile momente de panică. Când o atinse, apăsă pe trăgaci fără să se gândească, exact ca un om care se scufundă în ocean şi se agaţă cu disperare de colacul ce-i este aruncat. Dacă n-ar fi fost trasă piedica, ar fi reuşit să declanşeze arma şi să se împuşte.

Liniştea aceea nu era de bun augur, de asta era sigur. Poate era un om, poate un animal mare şi primejdios. Desigur, şi un om putea fi primejdios. Un om cum fusese cel care-l înjunghiase de nenumărate ori pe bietul monstru-urlător sau ca John Bearsford Tipton, care-i oferise un milion bani gheaţă în schim­bul femeii lui.

― Cine-i acolo?

Avea o lanternă în sac, dar ca s-o găsească, ar fi trebuit să lase din mână carabina, pe care o ţinea pregătită. Şi apoi... oare ţinea cu adevărat să vadă despre cine era vorba?

Rămase pe loc, aşteptând o mişcare sau repetarea zgomotului care îl trezise (oare fusese un zgomot? sau doar visase?) şi, nu după multă vreme, începu să moţăie, apoi adormi din nou.

Pe neaşteptate, tresări puternic, deschise larg ochii, iar pielea i se făcu ca de găină. Acum se auzise sigur zgomotul, iar dacă noaptea n-ar fi fost noroasă, luna, aproape plină, i-ar fi dez­văluit...

Dar nu voia să vadă. Nu, era absolut sigur că nu voia să vadă. Cu toate acestea rămase încordat, cu capul înălţat, ascultând ţăcănitul ritmat al tocurilor prăfuite de cizmă, măsurând trotuarul de pe Main Street, Brattleboro, Vermont, mergând către vest, estompându-se treptat şi contopindu-se în cele din urmă în freamătul potolit al lucrurilor din jur.

Larry simţi imboldul năvalnic şi dement să sară în picioare, să lase sacul de dormit să-i alunece până la glezne şi să strige: Vino înapoi, indiferent cine oi fi tu! Nu-mi pasă! Vino înapoi! Dorea oare cu adevărat să emită un asemenea cec în alb cine ştie cui? Chioşcul i-ar fi amplificat strigătul... implorarea. Şi dacă paşii aceia se întorceau cu adevărat, devenind tot mai stridenţi în liniştea aceea, în care nici măcar greierii nu mai îndrăzneau să cânte?

În loc să se ridice, se culcă la loc şi se ghemui în poziţia de fetus, cu mâinile încolăcite în jurul carabinei. În noaptea asta n-o să mai adorm, îi trecu prin minte, dar în nici trei minute fu din nou cuprins de somn; a doua zi de dimineaţă, era ferm convins că visase toată întâmplarea.

CAPITOLUL 42

ÎN TIMP CE Larry Underwood suferea pe 4 Iulie accidentul lui de motocicletă, la distanţă de doar un stat, Stuart stătea pe o stâncă de la marginea drumului şi mânca. Auzi zgomotul tot mai apropiat al unor motoare. Îşi termină cutia de bere dintr-o înghiţitură şi închise cu grijă capacul tubului din hârtie cerată în care se aflau biscuiţii Ritz. Puşca lui se afla la îndemână, sprijinită de pietre. O ridică, îi trase piedica şi o lăsă din nou jos, de această dată puţin mai aproape. Judecând după zgomot, se apropiau nişte motociclete de mic litraj. De doi-cincizeci? În liniştea aceea profundă, era imposibil să spui la ce distanţă se aflau. Cincisprezece kilometri, poate, cu mare aproximaţie. Ar fi avut tot timpul să mai mănânce, dacă ar fi vrut, însă îi pierise cheful. Pe de altă parte, soarele era cald, iar gândul că va întâlni alţi oameni îi făcea plăcere. Nu mai văzuse oameni vii de când se despărţise de Glen Bateman, la Woodsville. Aruncă încă o privire către armă. Trăsese piedica pentru că oamenii aceia se puteau dovedi de teapa lui Elder. Lăsase puşca sprijinită de stâncă pentru că spera că vor fi ca Bateman ― poate nu la fel de pesimişti în ceea ce priveşte viitorul, totuşi. Societatea va apărea din nou, zisese Bateman. Te rog să remarci că nu i-am adăugat adjectivul "reformată". Ar fi fost o glumă macabră. În cadrul rasei umane nu se produce, practic, nici un fel de reformă.

În ceea ce-l privea pe el, personal, Bateman nu dorea să participe la reapariţia societăţii. El părea absolut mulţumit ― cel puţin pentru moment ― să poată să se plimbe cu Kojak, să picteze, să joace golf prin grădina lui şi să se gândească la implicaţiile sociologice ale dispariţiei aproape totale a populaţiei.

Dacă mai treci pe aici şi-mi adresezi încă o invitaţie să "ne unim", Stu, probabil am să accept. Acesta este blestemul rasei umane. Faptul că este sociabilă. Cristos ar fi trebuit să vorbească astfel: "Da, adevăr grăiesc vouă, de câte ori vă strângeţi câte doi sau trei, înseamnă că un alt individ o să se aleagă cu capul spart." Vrei să-ţi spun ce ne învaţă sociologia despre tagma omenească? Am să-ţi ofer doar un rezumat. Un om singur, bărbat sau femeie, este un sfânt. Doi oameni se vor iubi. Dacă sunt trei, vor inventa lucrul acela fermecător pe care-l numim "societate". Patru oameni vor construi o piramidă. Cinci oameni vor transforma pe unul dintre ei în paria. Şase vor reinventa prejudecata. Dacă se adună şapte, în şapte ani vor reinventa războiul. Este posibil ca omul să fi fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar societatea umană a fost făcută după chipul şi asemănarea opu­sului Lui şi de atunci încoace se tot străduieşte să se întoarcă acasă.

Oare era adevărat? Dacă da, atunci Dumnezeu să-i ajute. În ultima vreme, Stu se gândise foarte mult la prietenii şi cunoştinţele lui. Memoria sa avea tendinţa să estompeze, ba chiar să şteargă cu totul însuşirile lor neplăcute ― felul în care Bill Hapscomb se scobea în nas şi apoi îşi ştergea degetul de talpa pantofului, bătăile pe care le trăgea Norm Bruett copiilor săi, metoda dezagreabilă prin care Billy Verecker împiedica sporul necontrolat al populaţiei de pisici din jurul casei, zdrobind ţestele fragede ale pisoilor nou-născuţi sub călcâiul bocancilor.

Gândurile care îi veneau lui preferau să fie cu totul şi cu totul bune. Mersul la vânătoare în zori, înfofoliţi în jachete în carouri şi veste portocalii Day-Glo. Partidele de pocher acasă la Ralph Hodges şi Willy Craddock, care se plângea mereu că pierde patru dolari la joc, chiar şi atunci când câştiga douăzeci. Sau când scoseseră maşina lui Tony Leominster din şanţ; se îmbătase într-un hal fără de hal şi ieşise de pe şosea, iar acum se învârtea în jurul lor, clătinându-se, şi se jura pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii că evitase o remorcă plină cu mexicani, din cei trecuţi ilegal peste graniţă. Doamne, se prăpădiseră de râs. Nesfârşitele bancuri cu mexicani ale lui Chris Ortega. Drumurile la Huntsville, după curve, sau când Joe Bob Brentwood luase păduchi şi încercase să convingă pe toată lumea că-i luase de pe canapeaua din balcon, şi nu de la fata de la etaj. Se distraseră nemaipomenit. Poate nu era ceea ce nişte tipi sofisticaţi ar fi considerat distracţie ― cluburi de noapte, restaurante de lux şi muzee, dar el ştia bine că fusese nemaipomenit. Se gândea la toate astea, trecându-le iarăşi şi iarăşi în revistă, ca un bătrân singuratic, care-şi întinde nenumărate pasienţe, cu un pachet soios de cărţi. Cel mai mult îşi dorea să audă alte voci omeneşti, să cunoascăalţi oameni, să aibă pe cine să întrebe: "Ai văzut?" atunci când se întâmpla ceva interesant, cum fusese ploaia de meteoriţi pe care o văzuse cu două seri în urmă. Nu era o persoană vorbăreaţă, dar nu-i făcuse niciodată plăcere să fie singur.

Prin urmare, atunci când motocicletele se iviră, în sfârşit, de după curbă, el îşi îndreptă spatele; erau două Honda 250, conduse de un băiat cam de optsprezece ani şi de o fată, poate ceva mai mare decât însoţitorul ei. Tânăra purta o bluză de un galben-intens şi o pereche de Levi's albastru-pal.

Cei doi îl văzură stând pe piatra lui şi ambele Honda se clătinară uşor, trădând surprinderea lor. Băiatul rămase cu gura căscată. Câteva momente nu a fost foarte limpede dacă aveau de gând să oprească sau să-şi continue drumul lor grăbit către vest.

― Hi! îi salută Stu cât se poate de prietenos, ridicând o mână.

Inima îi bătea mai să-i iasă din piept. Îşi dorea din tot sufletul ca ei să se oprească. Ceea ce se şi întâmplă.

La început, rămase surprins de atitudinea lor încordată. Mai ales băiatul: ai fi zis că tocmai i se vărsase în sânge un galon întreg de adrenalină. Desigur, Stu avea o armă, dar n-o ţinea îndreptată asupra lor, iar ei, la rândul lor, erau înarmaţi; el avea un pistol, iar ea purta pe spate o mică puşcă de vânătoare, ca o actriţă interpretând rolul lui Patty Hearst, fără prea mare convingere.

― Cred că e-n regulă, Harold, spuse fata, dar cel căruia i se adresase continua să stea ţeapăn pe motocicletă, măsurându-l pe Stu cu surprindere şi pregătit pentru o înfruntare.

― Ţi-am spus că sunt de părere că..., repetă ea.

― Şi cum putem fi atât de siguri? se răsti Harold, fără a-şi dezlipi privirile de Stu.

― Ei bine, mă bucur să vă văd, dacă asta are vreo impor­tanţă, zise Stu.

― Şi dacă eu nu vreau să te cred? îl provocă Harold.

Stu constată că era verde de spaimă, copleşit de responsa­bilitatea faţă de fată.

― Ei bine, atunci nu mai ştiu.

Stu coborî de pe stâncă. Mâna tremurătoare a lui Harold se apropie de pistolul pus în toc.

― Harold, nu face aşa ceva, îl sfătui tânăra.

Apoi amuţi şi ea; pentru moment, tustrei părură incapabili să iasă din acest impas ― un grup de trei puncte care, legate prin linii, ar fi format un triunghi a cărui formă exactă nu putea fi încă prevăzută.

― Oooof, se tângui Fran, aşezându-se pe un petic acoperit cu muşchi lângă un ulm de la marginea drumului. N-o să mai scap niciodată de bătăturile de pe fund, Harold.

Harold emise un mormăit morocănos.

Fata i se adresă lui Stu.

― Ai călărit vreodată două sute cincizeci de kilometri pe o Honda, domnule Redman? Nu recomand nimănui.

Stu zâmbi.

― Încotro aţi pornit?

― Nu e treaba ta! se răsti Harold nepoliticos.

― Ce fel de atitudine mai e şi asta? îl luă Fran la rost. Domnul Redman este prima persoană pe care am întâlnit-o de la moartea lui Gus Dinsmore! Vreau să spun, dacă nu am pornit în căutarea altor oameni, atunci de ce-am mai plecat?

― Te păzeşte pe tine, asta-i tot, îi spuse Stu calm, rupând un fir de iarbă şi vârându-l între buze.

― Corect, chiar asta fac, confirmă Harold, nepotolit.

― Eu credeam că ne păzim unul pe celălalt, zise ea, iar Harold se coloră puternic în obraji.

Lui Stu îi trecu prin minte: Dă-mi trei oameni, iar ei vor forma o societate. Dar ce potrivire exista între cei doi şi el? Fata îi plăcea, în schimb băiatul îi lăsa impresia unui fanfaron speriat. Iar un fanfaron speriat poate deveni un om extrem de primejdios, în circumstanţele potrivite... sau nepotrivite.

― Cum vrei tu, murmură Harold.

Îl învrednici pe Stu cu o privire superioară şi scoase la iveală un pachet de Marlboro din buzunarul de la piept. Îşi aprinse o ţigară. Trăgea din ea ca un om care nu s-a apucat de fumat decât de puţină vreme. Cam de alaltăieri încoace.

― Mergem la Stovington, Vermont, îi explică Frannie. La centrul epidemiologic de acolo. Noi... ce s-a întâmplat, domnule Redman?

Acesta se albise instantaneu la faţă. Firul de iarbă pe care-l mesteca îi căzu în poală.

― Şi de ce tocmai acolo? se interesă el.

― Pentru că acolo se află, întâmplător, un laborator de studiu al bolilor transmisibile, îi răspunse Harold sfidător. A fost ideea mea că, dacă în ţara asta mai exista vreo urmă de ordine ori vreo persoană cu autoritate care să fi scăpat de flagel, ea ar trebui căutată fie la Stovington, fie în Atlanta, unde există un alt centru de acest gen.

― Aşa este, confirmă şi Frannie.

― Vă pierdeţi vremea, le spuse Stu.

Frannie păru uluită, iar Harold indignat; îmbujorarea începu să se întindă iarăşi peste obrajii lui.

― Nu cred că ai căderea să emiţi asemenea judecăţi, dom­nule.

― Ba cred că am. Eu vin de acolo.

Acum arătau amândoi uluiţi. Uluiţi şi năuciţi.

― Ai ştiut de existenţa lui? întrebă Frannie, vădit afectată. Te-ai dus ca să verifici?

― Nu, n-a fost aşa. Eu...

― Eşti un mincinos!

Vocea lui Harold căpătase tonuri acute şi stridente.

Fran văzu un fulger alarmant de mânie în ochii lui Redman, care apoi reveniră la blândeţea lor obişnuită.

― Nu. Nu sunt.

― Ba eu îţi spun că eşti! Nu eşti decât un...

― Harold, taci din gură!

Harold îi aruncă o privire rănită.

― Frannie, cum poţi tu să crezi...

― Cum poţi tu să fii atât de nepoliticos şi duşmănos? îi replică ea supărată. Cel puţin ascultă ce-are de zis, Harold!

― Nu am încredere în el.

Mi se pare cinstit, gândi Stu, asta înseamnă că suntem chit.

― Cum poţi să n-ai încredere într-un om pe care de-abia l-ai întălnit? Zău, Harold, te comporţi de-a dreptul dezgustător!

― Haideţi să vă spun de unde ştiu, le propuse Stu calm.

Relată o versiune abreviată a întâmplărilor ce debutaseră o dată cu accidentul provocat de Campion la pompele de benzină ale lui Hap. Le povesti în câteva cuvinte evadarea lui de la Stovington, acum o săptămână. Harold îşi privea ţintă mâinile cu care smulgea bucăţi de muşchi şi le fragmenta. În schimb, faţa tinerei se transforma încetul cu încetul într-o mască tragică, iar lui Stu i se făcu milă de ea. Plecase alături de băiat (care, trebuie recunoscut, avusese o idee foarte bună), sperând cu disperare că se mai păstrase ceva din vechea ordine. Ei bine, aşteptările ei se dovedeau zadarnice. Lovitura părea amarnică, judecând după privire.

― Nu a scăpat nici Atlanta? Epidemia le-a distrus pe amân­două? întrebă ca.

― Da, confirmă Stu, iar ea izbucni în lacrimi.

Ar fi vrut s-o consoleze, dar băiatului nu i-ar fi convenit. Harold îi aruncă o privire neliniştită lui Fran, apoi privi din nou în jos, la grămăjoara de muşchi. Stu îi întinse fetei batista. Abătută, ca îi mulţumi, fără să-şi ridice privirile. Harold se uită din nou ursuz spre el, cu ochii unui băieţel lacom, care vrea tot borcanul cu dulciuri doar pentru el. O să aibă o mare surpriză, se gândi Stu, când va constata că o fată nu este un borcan cu dulciuri.

Când lacrimile se potoliseră, Fran îi declară:

― Consider că Harold şi cu mine trebuie să-ţi mulţumim. Ne-ai salvat cel puţin de la o călătorie lungă şi de o dezamăgire la capătul ei.

― Vrei să spui că-l crezi? Aşa, pur şi simplu? El îţi vinde o poveste mare de tot, iar tu... o cumperi?

― Harold, de ce ne-ar minţi? Cu ce scop?

― Păi, de unde să ştiu eu ce este în mintea lui? întrebă Harold cu brutalitate. Să ucidă, poate. Sau să violeze.

― Eu nu cred în viol, interveni Stu cu blândeţe. Poate ştii tu ceva despre chestia asta ce eu nu ştiu.

― Staţi, zise Fran. Harold, nu vrei să încerci să nu te mai porţi atât de îngrozitor?

― Îngrozitor? strigă Harold. Eu care vreau să am grijă de tine... de noi... ce ţi se pare atât de îngrozitor?

― Uitaţi-vă, spuse Stu, ridicându-şi mâneca. În apropierea cotului avea mai multe urme de ac pe cale de vindecare şi ulti­mele semne ale unei vânătăi aproape trecute. Mi-au făcut tot felul de injecţii.

― Poate că te droghezi, spuse Harold.

Stu îşi trase mâneca în jos, fără să răspundă. Era vorba de fată, bineînţeles. Se obişnuise cu ideea că este proprietatea lui. Ei, pe unele fete le puteai transforma într-o proprietate, pe altele, nu. Iar ea părea să facă parte din cea de a doua categorie. Era înaltă, frumoasă şi avea un aer foarte proaspăt. Ochii ei închişi la culoare şi părul accentuau impresia de neajutorare şi lipsă de experienţă. Cu mare uşurinţă treceai cu vederea ridul acela foarte discret (linia eu-vreau, aşa o numea mama lui Stu) dintre sprâncene, care devenea atât de pronunţat atunci când era scoasă din sărite, îndemânarea şi viteza mâinilor ei şi chiar felul hotărât în care-şi înlătura părul de pe frunte.

― Şi acum ce facem? întrebă ea, ignorând cu totul ultima intervenţie a lui Harold în discuţie.

― Mergem mai departe, oricum, zise Harold, iar când ea îi aruncă o privire, cu acea cută între sprâncene, el adăugă cu grabă: Ei, oricum trebuie să mergem undeva. Probabil că spune ade­vărul, dar am putea să mai verificăm o dată. Şi hotărâm ce vom face abia după aceea.

Fran se uită către Stu cu privirea aceea care spune eu-nu-vreau-să-ţi-rănesc-sentimentele-dar...

Stu ridică din umeri.

― Okay? insistă Harold.

― Presupun că nu contează, răspunse Frannie, culegând o floare de păpădie şi suflându-i puful.

― N-aţi văzut pe absolut nimeni de-a lungul drumului pe unde aţi venit? se interesă Stu.

― Doar un câine care părea sănătos. Oameni, nu.

― Şi eu am văzut un câine. Le povesti despre Bateman şi Kojak. După aceea, le zise: Eu mă îndreptam către coastă, dar faptul că în partea aceea nu mai sunt oameni îmi cam taie entu­ziasmul.

― Regret, spuse Harold, deşi tonul lui lăsa să se ghicească cu totul altceva. Apoi se ridică în picioare şi i se adresă lui Fran: Eşti gata, Fran?

Ea privi către Stu, ezită, apoi se ridică.

― Gata, ne întoarcem la minunata cură motociclistică de dietă. Îţi mulţumim pentru că ne-ai dat informaţii, domnule Redman, chiar dacă ştirile n-au fost prea grozave.

― Doar un moment, spuse Stu ridicându-se şi el în picioare.

Rămase un moment în cumpănă, întrebându-se încă o dată dacă erau oamenii potriviţi. Pe fată se putea bizui, în schimb băiatul, la cei şaptesprezece ani ai lui, suferea de o formă gravă a bolii îi-urăsc-aproape-pe-toţi. Dar oare mai existau atâţia oameni ca să ai de unde alege? Stu considera că nu.

― Cred că şi voi şi eu căutăm oameni. Aş vrea să merg împreună cu voi, dacă sunteţi de acord.

― Nu, îi răspunse Harold instantaneu.

Fran se uita de la unul la celălalt, tulburată:

― Am putea să...

― Nu te amesteca. Eu zic nu.

― Şi eu n-am dreptul la un vot?

― Ce se întâmplă cu tine? Nu-ţi dai seama că el nu-şi doreşte decât un singur lucru? Dumnezeule, Fran!

― Dacă apare vreun necaz, e mai bine să fim trei decât doi, spuse Stu, iar de unul singur, nici nu merită discutat.

― Nu, repetă Harold, iar mâna i se apropie de patul pisto­lului.

― Ba da, interveni Fran. Suntem bucuroşi dacă mergeţi îm­preună cu noi, domnule Redraan.

Harold se întoarse către ea, furios şi jignit. Stu se crispă, gândind că nu era exclus s-o lovească, apoi băiatul se calmă din nou.

― De fapt, acestea sunt adevăratele tale sentimente, nu? Nu aşteptai decât un pretext oarecare, ca să scapi de mine, acum am înţeles. Era atât de supărat, încât în ochi îi apăruseră lacrimi, ceea ce-i sporea furia. Dacă aşa vrei tu, foarte bine. Mergi mai departe alături de el. Am terminat cu tine.

Porni hotărât către locul unde-şi parcase Honda.

Frannie îi aruncă o privire lui Stu, apoi se întoarse la Harold.

― O clipă, spuse Stu. Rămâi aici, te rog.

― Să nu-l jigneşti, pledă Fran. Te rog.

Stu se îndreptă spre Harold, care încălecase pe Honda şi se străduia să-i aprindă motorul. În furia lui, acţionase acceleraţia până la capăt şi înecase motorul, ceea ce era spre binele lui, după părerea lui Stu. Dacă ar fi reuşit să pornească cu o asemenea acceleraţie, motocicleta s-ar fi ridicat pe roata din spate, ca la circ, aruncându-l pe bătrânul Harold într-un copac, care s-ar fi prăvălit apoi peste el.

― Nu te apropia de mine! ţipă Harold supărat, ducând din nou mâna spre armă.

Stu îşi puse o mână peste mâna lui Harold, ca şi cum ar fi jucat fripta, iar cealaltă mână pe braţul lui. Harold îşi ţinea ochii larg deschişi, iar lui Stu îi trecu prin minte că lipsea foarte puţin ca să devină violent. Nu era doar gelos din cauza fetei, asta fusese din partea lui o apreciere simplistă a situaţiei. Acum era vorba şi de demnitatea lui personală şi de postura lui nouă de protector al fetei. Dumnezeu ştie ce fel de avorton fusese înainte să se petreacă evenimentele, cu burta lui marc, cizmele ascuţite şi modul arogant de a vorbi. Noua imagine pe care şi-o crease nu putea ascunde că nu era decât un avorton şi că nu va reuşi să schimbe niciodată această situaţie. Ar fi reacţionat în acelaşi fel şi faţă de Bateman şi faţă de un puşti de doisprezece ani. În orice situaţie de triunghi, el s-ar fi considerat pe poziţia cea mai de jos.

― Harold, spuse el, aproape de urechea acestuia.

― Dă-mi drumul.

Trupul lui masiv părea acum uşor; din cauza tensiunii prin care trecea, părea să vibreze ca o coardă întinsă la limită.

― Harold, tu te culci cu ea?

Corpul lui Harold se cutremură, iar Stu ghici că răspunsul era negativ.

― Nu-i treaba ta!

― Aşa este. Vreau doar să fac lumină în situaţia noastră. Ea nu este a mea, Harold. Ea nu-şi aparţine decât ei înseşi. Eu n-am de gând să încerc să ţi-o smulg. Îmi pare rău că sunt nevoit să vorbesc atât de deschis, dar pentru noi este cel mai bine dacă ştim pe ce stăm. Acum suntem doi şi unu, iar dacă tu pleci, rămânem tot doi şi unu. Câştigul este zero.

Harold nu spuse nimic, dar mâna lui tremurătoare nu mai opunea aceeaşi rezistenţă.

― Voi fi cât se poate de direct, continuă Stu. vorbind în continuare foarte aproape de urechea lui Harold (care era plină de ceară maronie) şi străduindu-se să-i vorbească foarte, foarte calm. Ştii şi tu la fel de bine ca şi mine că un bărbat nu trebuie să violeze o femeie. Dacă ştie ce are de făcut cu mâna.

― Asta-i... Harold se linse pe buze şi aruncă o privire la marginea drumului, unde Fran rămăsese în picioare, cu braţele încrucişate, chiar dedesubtul sânilor, urmărindu-i cu îngrijorare. Mi se pare cam dezgustător.

― Poate să fie sau nu, dar dacă un bărbat îi dă târcoale unei femei care nu-l vrea la pat, respectivul are totuşi de ales. Eu aleg mâna de fiecare dată. Presupun că şi tu procedezi la fel, de vreme ce ea se află încă alături de tine, de bunăvoie. Eu n-am vrut decât să avem o discuţie cinstită, între patru ochi. Eu nu mă aflu aici ca să te alung, procedând ca un bătăuş oarecare ieşit să danseze la bâlci.

Mâna lui Harold care ţinea arma se relaxă.

― Vorbeşti serios? Eu... promiţi că n-ai să vorbeşti?

Stu făcu semn afirmativ.

― Eu o iubesc, îi mărturisi Harold răguşit. Ea nu mă iubeşte, asta o ştiu, dar acum vorbim deschis, aşa cum ai spus tu.

― Aşa-i cel mai bine. Eu nu vreau să mă bag. Pur şi simplu vreau să mă alătur vouă.

Harold repetă cu insistenţă:

― Promiţi?

― Da, promit.

― Bine.

Descălecă încet de pe Honda şi porni alături de Stu către Fran.

― Poate să ne însoţească, spuse Harold. Iar eu... Privi în direcţia lui Stu şi continuă, străduindu-se să rămână cât mai demn: Îmi cer scuze pentru că m-am purtat prosteşte.

― Uraaa! strigă Fran, bătând din palme. Acum, că asta s-a rezolvat, încotro pornim?

Până la urmă, o luară spre vest, adică în direcţia în care mergeau Fran şi Harold. Stu fu de părere că Glen Bateman se va bucura să-i găzduiască peste noapte, dacă reuşeau să ajungă la Woodsville înainte de lăsarea întunericului ― şi că s-ar putea să fie de acord să plece cu ei a doua zi (auzind acestea, Harold începu din nou să se aprindă). Stu conduse Honda lui Fran, iar aceasta merse în spatele lui Harold. La prânz se opriră la Twin Mountains şi începură, încet şi cu precauţie, dificilul proces de cunoaştere reciprocă. Felul cum vorbeau i se părea lui Stu ilar ― mai ales felul cum lungeau a-urile şi eliminau sau modificau r-urile. Presupunea că şi el li se părea lor comic, poate chiar mai comic decât ei lui.

Mâncară în restaurantul părăsit, iar Stu se pomeni că se simte atras de Fran ― de ochii ei vioi, de bărbia mică dar hotărâtă, de felul în care se forma cuta aceea dintre sprâncene, trădându-i emoţiile. Îi plăcea felul în care privea şi vorbea; îi plăcea şi felul cum îşi pieptăna părul negru, lăsându-şi tâmplele libere. Încetul cu încetul, avea să înţeleagă că de fapt o doreşte.

------------------------------