Afară strada a luat foc



Yüklə 3,01 Mb.
səhifə32/39
tarix02.03.2018
ölçüsü3,01 Mb.
#43702
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   39

Rezervorul sări în aer. Nu BUMM! ci DA-BUMM!, un sunet uriaş, în acelaşi timp scurt şi gutural, încât îşi simţi timpanele presând spre interior şi ochii spre exterior, în timp ce în aer se petrecu o mişcare greu de descris. Urmă o a doua explozie, apoi a treia, iar Trashcan se tăvăli peste frunzele moarte, zâmbind şi ţipând neauzit de nimeni. Se ridică în picioare, ducându-şi mâi­nile la urechi, dar un vânt stârnit pe neaşteptate îl izbi şi-l trânti pe spate cu o putere extraordinară, ca pe un gunoi.

Pomii tineri din spatele lui se aplecară spre spate, iar frunzele lor vibrară frenetic, ca fanioanele arborate deasupra unui teren cu maşini vechi de vânzare, într-o zi vântoasă. Unul sau doi se frânseră cu pocnete slabe, ca ale unui pistol de tir. Fragmente arzânde din rezervor începură să cadă pe partea opusă a drumului, câteva dintre ele chiar pe şosea. La impactul cu pământul se auzeau zgomotele metalice ale fragmentelor arse şi deformate, ca şi ţeava de preaplin, care se desprinsese prima.

DA-BUMM!

Trashcan se ridică iarăşi şi văzu un gigantic arbore de foc dincolo de parcarea lui Cheery Oil. Fumul negru se înălţa deasupra lui, ridicându-se perfect vertical până la o înălţime uimitoare, înainte ca vântul să reuşească să rupă coloana şi s-o risipească. Nu puteai să te uiţi în flăcări decât cu ochii aproape închişi, iar acum simţi şi dogoarea teribilă, valul de aer fierbinte care-i făcea pielea să se strângă, să se irite. În semn de protest, din ochi începură să-i curgă lacrimi. Un alt fragment metalic arzând, de această dată ceva mai mare de doi metri în diametru în punctul lui de maximă grosime, de forma unui diamant, căzu din cer, poposi în şanţ, cam la vreo şapte metri spre stânga lui, iar frunzele uscate de deasupra muşchiului umed se aprinseră instantaneu.



DA-BUMM-DA-BUMM!

Dacă rămânea pe loc, avea toate şansele să fie mistuit de un foc izbucnit spontan. Se ridică în picioare şi începu să alerge pe marginea şoselei, în direcţia oraşului Gary, simţind cum aerul din plămânii lui se face tot mai fierbinte şi capătă gustul unui metal greu. Curând trebui să-şi pipăie părul, asigurându-se că nu luase foc. Duhoarea dulceagă a benzinei umplu văzduhul, părând să se lase asupra lui ca un văl. Vântul fierbinte îi smulgea hainele de pe el. Era ca o fiinţă care încearcă să scape dintr-un cuptor cu microunde. Înaintea ochilor lui înlăcrimaţi, drumul se dublă, apoi se triplă.

Se auzi un nou zgomot asurzitor atunci când presiunea crescândă provocă implozia clădirii care adăpostea birourile de la Cheery Oil Company. Adevărate iatagane de sticlă spintecau aerul. Ploua din cer, pe toată suprafaţa drumului, cu bucăţi de beton şi cărămidă. O schijă de oţel de mărimea unei monede de un sfert de dolar şi grosimea unei ciocolate Mars îi spintecă mâneca şi-i zgârie uşor pielea braţului. O bucată destul de mare ca să-i facă zob căpăţâna căzu chiar în faţa picioarelor lui şi apoi sări departe, lăsând în urmă un crater de dimensiuni conside­rabile. Ajunse în sfârşit dincolo de zona unde cădeau resturile exploziei, însă continuă să fugă, cu sângele zbătându-i-sc la tâmple de parcă i-ar fi stropit cineva creierul cu un combustibil şi apoi i-ar fi dat foc.

DA-BUMM!

Asta fusese un alt rezervor; aerul din faţa lui îşi pierduse parcă rezistenţa şi o mână mare şi caldă îl împinse ferm din spate, mulându-sc perfect pe conturul corpului său, din creştet şi până-n călcâie. Îl purtă înainte, aproape fără să mai atingă pământul cu picioarele, iar acum i se zugrăvise pe faţă zâmbetul îngrozit peste poate al cuiva care a fost agăţat de cel mai mare zmeu din lume pe un vânt prielnic şi lăsat să zboare sus, sus pe cer, până ce pala de vânt se plictiseşte şi se duce altundeva, iar ci se prăbuşeşte urlând spre pământ.

Din spatele unei canonade perfecte de explozii ― depozitul de muniţii al lui Dumnezeu mistuindu-se în flăcările dreptăţii ― Satan lua cu asalt cerul, căpitanul artileriei lui fiind un nebun care rânjea înverşunat, cu obraji roşii şi jupuiţi, Trashcan pe numele lui, unul care nu va mai fi niciodată Donald Merwin Elbert.

Pe lângă el se perindau imagini: maşini distruse, pe margi­nea drumului, cutia poştală albastră a domnului Strang, cu steguleţul ridicat, un câine mort cu picioarele în sus, o linie de înaltă tensiune prăbuşită în lanul de grâu.

Mâna nu-l mai împingea acum cu aceeaşi forţă. Aerul opunea din nou rezistenţă la înaintare. Trash aruncă o privire peste umăr şi constată că dealul unde fuseseră rezervoarele de petrol era o masă de foc. Totul ardea. Chiar şi drumul din zona respectivă părea să fi luat foc, iar copacii se aprindeau ca nişte torţe.

Fugi încă vreo sută de metri, apoi continuă să meargă gâfâind, suflând din greu şi târşâindu-şi picioarele. După încă doi kilometri se odihni, privi în urma lui şi adulmecă încântat mirosul de ars. În lipsa echipamentelor şi a pompierilor care să-l stingă, focul se va întinde după bunul plac al vântului. S-ar putea să ardă luni întregi. Powtanville va fi distrus, apoi frontul focului va înainta către sud, măturând în calea lui case, sate, ferme, recolte, păşuni, păduri. S-ar putea să ajungă chiar şi la Terre Haute, arzând şi locul acela unde fusese şi el. Ba ar putea să meargă chiar şi mai departe! De fapt...

Îşi îndreptă iarăşi atenţia spre nord, către Gary. Acum putea să vadă oraşul; coşurile lui înalte rămăseseră calme şi nevinovate, ca nişte dâre de cretă pe o tablă de culoare albastru-deschis. Dincolo de ele, Chicago. Oare câte rezervoare de ţiţei? Câte staţii de benzină? Câte trenuri rămăseseră nemişcate prin triaje, încărcate cu gaze lichefiate şi îngrăşăminte inflamabile? Câte mahalale, uscate ca nişte vreascuri? Câte alte oraşe dincolo de Gary şi de Chicago?

Sub soarele verii se întindea o ţară întreagă, căreia îi venise vremea să ardă.

Dezvelindu-şi dinţii, Trashcan Man se ridică în picioare şi porni la drum. Pielea i se făcuse roşie ca racul. Acum nu simţea nimic, dar la noapte avea să-l ţină treaz, într-un soi de exaltare. Înaintea lui se deschidea perspectiva unor focuri tot mai mari şi mai frumoase. În ochii lui se citea blândeţea, bucuria şi cea mai clară nebunie. Era privirea unui om care a descoperit marele secret al destinului său şi care ştie de-acum să-şi ţină soarta în mâini.

CAPITOLUL 35


― VREAU SĂ PLEC din oraşul ăsta, spuse Rita, fără să se întoarcă spre el.

Stătea în balconul micului apartament, iar briza dimineţii se juca în diafana ei cămaşă de noapte, făcând să fluture metri întregi de material printre uşile glisante.

― Perfect, îi răspunse Larry.

Bărbatul şedea la masă şi mânca un sandviş.

Îşi întoarse spre el figura trasă la faţă. Dacă în ziua când o întâlnise în parc părea de patruzeci de ani, acum ai fi zis că este o femeie dansând pe muchia cuţitului cronologic ce separă înce­putul deceniului al şaptelea al vieţii ei de sfârşitul acelui deceniu. Între degete ţinea o ţigară al cărei vârf tremura, răspândind în jur rotocoale de fum când o ducea la buze şi pufăia, fără să tragă în piept.

― Vorbesc cât se poate de serios.

Bărbatul se folosi de şervet.

― Ştiu că aşa este şi înţeleg foarte bine. Trebuie să plecăm.

Muşchii ei faciali se relaxară, adoptând o poziţie care voia probabil să indice uşurarea, iar Larry gândi cu un dezgust aproape (dar nu neapărat) subconştient că astfel părea şi mai bătrână.

― Când?


― De ce nu chiar astăzi? întrebă el.

― Eşti un băiat drăguţ. Mai vrei nişte cafea?

― Pot să-mi pun singur.

― Nici vorbă. Rămâi la locul tău. Întotdeauna îi turnam so­ţului meu cea de a doua ceaşcă. Era dorinţa lui. Deşi nu vedeam niciodată mai mult din el decât tunsoarea. Restul se ascundea în spatele lui The Wall Street Journal sau după copertele cine ştie cărei cărţi infernal de dificile. Adică nu era vorba de ceva pur şi simplu semnificativ sau profund, ci de-a dreptul doldora de sens. Böll. Camus. Ba chiar Milton, pentru numele lui Dumnezeu. Tu eşti o schimbare bine venită. În drum spre chicinetă, îi aruncă o privire cochetă peste umăr. Ar fi mai mare ruşinea să te ascunzi şi tu în spatele ziarului.

El îi răspunse cu un zâmbet vag. Umorul ei părea forţat în această dimineaţă, ca şi în toată după-amiaza de ieri, de altfel. Îşi aminti cum o întâlnise în parc şi cum conversaţia ei îi lăsase atunci impresia unui pumn de diamante aruncate neglijent pe postavul verde al mesei de biliard. Începând de ieri, o asemăna mai degrabă cu licărirea bijuteriilor din zircon, imitaţiile aproape perfecte, dar care în cele din urmă nu sunt altceva decât nişte copii.

― Poftim.

Se pregăti să pună ceaşca jos, dar îi tremurau mâinile şi vărsă o parte din cafea pe braţul lui. Larry tresări şi-şi retrase mâna cu un geamăt discret de durere, ca o felină.

― Vai, îmi parc rău...

În ochii ei se citea nu numai uluire, ci aproape o undă de spaimă.

― Nu face nimic...

― Nu, am să... o cârpă cu apă... să nu te... rămâi acolo... neîndemânatică... proastă...

Începu să plângă şi să se zbuciume, ca şi cum ar fi asistat la moartea teribilă a celui mai bun prieten şi nu la un mic accident oarecare.

Larry se ridică în picioare şi o susţinu, fără să-i pese prea mult de strângerile convulsive cu care ea răspundea atenţiilor lui. Era aproape o îmbrăţişare. Cosmic Clutch, noul album al lui Larry Underwood, se gândi el cu tristeţe. Fir-ar să fie. Nu eşti un tip drăguţ. Iar o luăm de la capăt.

― Te rog să mă ierţi, nu ştiu ce se întâmplă cu mine, nicio­dată nu păţesc lucruri din acestea, te rog să mă ierţi...

― E-n regulă, nu face nimic.

Continuă s-o mângâie cu gesturi mecanice, trecându-şi mâna peste părul sare şi piper, care va arăta mult mai bine (de fapt, va arăta mult mai bine din cap până în picioare) după ce va fi petrecut mult timp la baie.

Nu că n-ar fi ştiut, parţial, de unde se ivise necazul. Era vorba atât de aspecte personale, cât şi impersonale. Îl afectaseră şi pe el, dar nu la fel de brusc şi de profund. În schimb în ea parcă se dezintegrase un cristal intim în ultimele câteva ore.

Mirosul intra în categoria impersonală, îşi zicea Larry. Acum pătrundea prin uşa dintre salonul apartamentului şi balcon, înso­ţind briza răcoroasă a dimineţii, care mai târziu avea să lase locul zăpuşelii umede şi neclintite, dacă şi ziua aceasta avea să fie ca ultimele trei sau patru. Mirosul ar fi fost greu de definit corect, şi totuşi eludând cât de cât adevărul. Ai fi putut spune că seamănă cu portocalele mucegăite sau cu peştele stricat sau cu duhoarea ce intră uneori pe ferestrele deschise ale metroului, în subteran; nici una dintre aceste comparaţii nu era perfectă. A spune că de fapt este vorba de mirosul a mii de oameni intraţi în putrefacţie, alterându-se din pricina căldurii, în spatele uşilor închise, ar fi fost o descriere fidelă, pe care însă preferai s-o ocoleşti.

În Manhattan exista încă energie electrică, dar Larry bănuia că nu pentru multă vreme. În majoritatea celorlalte cartiere se întrerupsese deja. Cu o seară în urmă, ieşise în balcon după ce Rita adormise şi din acest punct înalt constatai că luminile erau stinse în mai bine de jumătate din Brooklyn şi în tot cartierul Queens. De cealaltă parte a lui 10th Street începea o zonă întunecată, mergând până în capătul Insulei Manhattan. Dacă priveai în direcţia opusă, vedeai lumini strălucitoare în Union City şi ― poate ― în Bayonne, însă, altfel, New Jersey era cufun­dat în întuneric.

Întreruperea curentului nu însemna numai dispariţia luminii. Printre altele, nu mai aveai aer condiţionat, invenţie modernă fără de care viaţa devenea foarte dificilă, mai ales aici, în acest mediu extrem de urban, şi acum, în a doua jumătate a lui iunie. Însemna că toţi oamenii care muriseră liniştiţi, în patul lor, se se vor coace în propriile lor apartamente ca în nişte cuptoare. De câte ori se gândea la asta, îi venea în minte ceea ce văzuse în toaleta de la Transverse Number One, scena i se arătase şi în vis, bărbatul cu faţa înnegrită, bucăţica aceea bună, se trezea la viaţă şi-i făcea semne.

La un nivel ceva mai personal, femeia fusese tulburată, din câte putea el să-şi dea seama, de ceea ce descoperiseră ieri, când merseseră în parc. La plecare, ea râdea şi ciripea vesel, la întoarcere, în schimb, părea să fi început să îmbătrânească.

Monstrul-urlător zăcea pe o alee într-o băltoacă imensă de sânge. Ochelarii lui, cu ambele lentile sfărâmate, zăceau lângă mâna stângă, înţepenită într-o poziţie nefirească. Din câte se vedea, avertismentul lui nu fusese fără temei, până la urmă. Bărbatul fusese înjunghiat de nenumărate ori. E ca o perniţă pentru ace, îşi spusese Larry, cuprins de greaţă.

Ea începuse să ţipe, iar într-un târziu, când criza de isterie se potolise, insistase să-l înmormânteze. Ceea ce şi făcuseră. Din acel moment se declanşase, probabil, schimbarea ei.

― E-n regulă, o linişti el. M-a fript puţin. Nici măcar nu s-a înroşit pielea.

― Aduc tubul de Unguentine, din dulapul cu medicamente.

Se pregăti să plece, însă Larry o prinse ferm de umăr şi o sili să se aşeze. Îşi ridică spre el ochii înconjuraţi de cearcăne întunecate.

― Acum stai jos şi mănâncă, îi zise el. Omletă, pâine prăjită, cafea. Apoi facem rost de nişte hărţi şi vedem care este cea mai bună cale de ieşit din Manhattan. Trebuie să mergem pe jos, ştii doar.

― Da... facem aşa cum spui tu.

Larry se duse în bucătărie, dorindu-şi să evite implorarea mută din privirile ei, şi scoase ultimele două ouă din frigider. Le sparse într-un bol, azvârli cojile la coş şi începu să le bată.

― Unde-ai vrea să mergi? se interesă el.

― Cum? Eu nu...

― În ce direcţie? insistă el, cu o undă de nerăbdare. Turnă nişte lapte peste ouă şi aşeză tigaia pe aragaz. Spre nord? New England e în direcţia aceea. Sud? Nu prea văd ce rost ar avea. Am putea s-o luăm...

Un suspin înăbuşit. Se întoarse şi văzu că-l privea fix, fră­mântându-şi mâinile în poală, iar ochii îi erau scăldaţi în lacrimi. Se vedea limpede că încearcă să se controleze, însă fără succes.

― Ce s-a întâmplat? o întrebă el, apropiindu-se. Ce este?

― Nu cred că pot mânca, îi spuse ea printre hohote. Ştiu că tu vrei... voi încerca... dar mirosul...

Bărbatul traversă salonul, împinse uşile din sticlă pe şinele lor din oţel inox, apoi le zăvorî cu un gest hotărât.

― Uite, zise el senin, sperând că reuşeşte să-şi ascundă supărarea faţă de ea. Acum e mai bine?

― Da, îi răspunse ea cu zel. Este mult mai bine, am să pot mânca.

Larry se întoarse în chicinetă şi amestecă ouăle, care începură să se umfle. Scoase o răzătoare din sertarul cu ustensile şi răzui o grămăjoară bună dintr-o bucată de brânză American, pe care o presără deasupra compoziţiei. Auzi o mişcare în salon şi, nu peste mult timp, întreg apartamentul se umplu de Debussy, o muzică prea frumoasă şi superficială pentru gustul lui Larry. Nu-i plăcea genul acesta de muzică clasică "uşoară". Dacă trebuie să asculţi porcăriile alea clasice, mai bine mergi până la capăt şi o dai pe lucruri serioase, Beethoven, Wagner sau cineva de calibrul ăsta. Ce s-o mai dai cotită?

Ea îl întrebase la un moment dat, degajat, cum îşi câştiga existenţa... maniera aceea lejeră, reflectase el nu fără o umbră de resentiment, a celui pentru care un lucru atât de simplu, cum este "existenţa", nu constituise niciodată o problemă. Am fost cântăreţ de rock and roll, îi comunicase el, vag mirat de faptul că se folosise de perfectul compus fără să-l doară. Am cântat o vreme cu o formaţie, apoi cu alta. Am participat uneori şi la câte un concert de studio. Ea făcuse un semn din cap şi toată povestea se oprise aici. Nu simţea nici un impuls să-i povestească despre Baby, Can You Dig Your Man? ― asta ţinea de trecut. Prăpastia dintre viaţa aceea şi viaţa lui de acum era atât de adâncă, încât nici n-o înţelesese încă. În existenţa aceea fugea de un traficant de cocaină; cât despre aceasta, iată că putea să îngroape un om în Central Park fără să i se pară (neapărat) un lucru nemaipo­menit.

Scoase omleta pe o farfurie, apoi pregăti o ceaşcă de ness cu multă frişcă şi zahăr, după gustul ei (cât despre Larry, el subscria la vorba şoferului de camion: "dacă vrei frişcă şi zahăr, de ce mai ceri cafea?"), şi i le aduse la masă. Ea şedea pe un scaun mic, cu braţele încrucişate, cu faţa către aparatul stereo. Debussy picura din boxe ca untul topit.

― A sosit potolul, o anunţă el.

Ea veni la masă cu un zâmbet stins, cercetând ouăle cam în stilul în care s-ar uita un atlet la o serie de garduri înşirate pe pistă, apoi începu să mănânce.

― E gustos. Ai avut dreptate. Îţi mulţumesc.

― Cu foarte multă plăcere, o asigură el. Acum, ascultă-mă. Uite ce-ţi propun. O luăm pe Fifth până la Thirty-ninth, pe urmă o cotim spre vest. Traversăm New Jersey prin Lincoln Tunnel. Putem să mergem de-a lungul lui 495 spre nord-vest până la Passaic şi... e-n regulă cu ouăle alea? Nu sunt stricate?

― Sunt bune, îi zise ea cu un zâmbet. Îşi vârî încă o bucată în gură şi se ajută cu puţină cafea ca să poată înghiţi. Aveam mare nevoie de mâncare. Spune mai departe, te ascult.

― De la Passaic cotim spre vest, până ce drumurile devin destul de libere ca să putem conduce. Pe urmă, socotesc că putem să ne îndreptăm spre nord-est, spre New England. Facem un soi de fentă, dacă înţelegi ce vreau să spun! Pare mai lung, dar până la urmă cred că ne va scuti de o mulţime de necazuri. Poate ne luăm o casă pe malul oceanului, în Maine. La Kittery, York, Wells, Ogunquit sau poate la Scarborough sau Boothbay Harbor. Ce părere ai?

Cât timp vorbise şi făurise planuri, privise pe fereastră, iar acum se întorsese către ea. Ceea ce văzu îl sperie foarte rău pentru moment, pentru că i se păru că înnebunise. Tentativa de a zâmbi a femeii eşua într-un rictus de suferinţă şi groază. Transpiraţia se adunase pe fruntea ei în stropi mari şi rotunzi.

― Rita? Doamne, Rita, ce...

― ... scuză-mă...

Se ridică anevoie, răsturnându-şi scaunul, şi porni în grabă să traverseze salonul. Cu un picior se împiedică de scăunelul pe care şezuse şi-l rostogoli cât colo, ca pe o piesă de şah de dimen­siuni mari. Nu lipsi mult să cadă şi ea.

Rita?

Femeia se refugie în baie şi de acolo veni zgomotul industrial, ca de moară, al mâncării ce-i venea pe gât. De enervare, Larry izbi cu palma în masă, se ridică şi se duse după ea. Doamne, ura să borască cineva lângă el. Întotdeauna îţi venea şi ţie să verşi. Mirosul de brânză American din baie îi făcu greaţă. Rita şedea pe gresia albastră, nuanţa oului de măcăleandru, cu picioarele strânse sub ea, iar capul îi atârna, moale, deasupra bazinului.

Se şterse la gură cu un ghemotoc de hârtie igienică, după care ridică spre el privirile rugătoare; obrajii ei erau albi ca hârtia.

― Te rog să mă ierţi, pur şi simplu n-am putut să mănânc, Larry. Crede-mă. Îmi pare nespus de rău.

― Pentru numele lui Dumnezeu, dacă ştiai ce are să ţi se întâmple, de ce-ai mai încercat?

― Pentru că ai insistat. N-am vrut să mai fii supărat pe mine. De fapt, încă eşti îmbufnat, nu-i aşa? Eşti supărat pe mine.

Se întoarse cu gândul la seara din urmă. Ea-l iubise cu o asemenea frenezie, încât, pentru prima oară, se surprinsese gândindu-se la vârsta ei, nu fără o urmă de dezgust. Se simţea ca şi cum s-ar fi lăsat în voia unei maşinării pentru exerciţii fizice. El terminase repede, ca o măsură de autoprotecţie, aşa i se păruse atunci, iar după multă vreme ea se lăsase pe spate, gâfâind şi evident nesatisfăcută. Mai târziu, când era pe cale să adoarmă, se lipise de el şi simţise încă o dată mirosul de la săculeţul ei cu praf parfumat, o versiune mai scumpă decât cel pe care îl purta maică-sa ori de câte ori ieşeau la cinematograf, iar ea îi murmu­rase lucrul acela, care îl trezise şi îl ţinuse treaz încă două ore: N-ai să mă părăseşti, da ? N-ai să mă laşi singură?

Înainte de asta ea fusese nemaipomenită la pat, cu adevărat nemaipomenită, spre surprinderea lui. Îl adusese aici, la ea acasă, după ce luaseră împreună prânzul în ziua când se întâlniseră, iar ceea ce se petrecuse apoi păruse mai mult decât firesc. Îşi aminti că avusese un moment de repulsie când îi văzuse sânii prăbuşiţi şi venele albastre, proeminente (care îi amintiseră de varicele maică-sii), dar dăduse uitării toate, acestea când îşi ridicase picioarele şi-i cuprinsese şoldurile cu o forţă nebănuită.

Încet, îl sfătuise ea, râzând. Cei din urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi ultimii.

Ajunsese la limită, când ea-l împinsese într-o parte şi-i oferise o ţigară.



Ce naiba faci? exclamase el, luat pe nepregătite, în timp ce bătrânul Gogu flutura indignat în aer, palpitând vizibil.

Ea îi răspunsese, zâmbind. Ai o mână liberă, nu? Şi eu.

Prin urmare, făcuseră aşa în timp ce fumau, iar ea îi ciripise tot felul de nimicuri ― chiar dacă obrajii i se aprinseseră, iar după o vreme respiraţia îi devenise mai scurtă şi cuvintele începuseră să i se risipească, uitate.

Acum, îl îndemnase ea, luând ambele ţigări şi strivindu-le. Haide să vedem dacă poţi sfârşi ce-ai început. Dacă nu eşti în stare, am să te rup în bucăţi.

El terminase, spre satisfacţia amândurora, apoi alunecaseră în somn. Se trezise la un moment dat, după ora 4, şi o urmărise în somn, gândindu-se cât de mult conta şi experienţa. Se culcase cu o mulţime de femei în ultimii zece ani, însă ceea ce i se întâm­plase mai devreme era cu totul altceva. Senzaţia fusese cu mult mai bună, chiar dacă uşor decadentă.

Păi, a avut amanţi, desigur.

Chestia asta îi trezise din nou dorinţa şi atunci o deşteptase şi pe ea.

Totul continuase până ce-l descoperiseră pe monstrul-urlător şi până ieri seara. Se mai întâmplaseră diverse lucruri şi înainte, care îl tulburaseră, dar pe care le acceptase. Dacă permiţi ca asemenea lucruri să-ţi provoace stări nevrotice, înseamnă că tu eşti mult mai bolnav, îşi făcuse el socoteala.

Cu două nopţi în urmă, se sculase cam după ora 2 şi o auzise umplându-şi un pahar cu apă, la baie. Probabil că lua un somnifer. Folosea capsulele acelea roşii-galbene de fenobarbital, cunoscute pe Coasta de Vest sub numele de "yellowjackets". Barbiturice puternice. Desigur, avea obiceiul să le înghită cu mult înainte de izbucnirea supergripei.

Şi mai era felul acela în care-l urmărea peste tot, chiar şi în apartament, ba chiar se aşeza în uşa băii şi discuta cu el în timp ce-şi făcea un duş sau se uşura. El prefera să fie singur la baie, dar îşi zise că nu toată lumea trebuia să fie de aceeaşi părere. Foarte multe depind de felul în care ai fost crescut. Avea să provoace o discuţie cu ea... la un moment dat.

Dar acum...

Va fi nevoit s-o care în spate? Dumnezeule, spera să nu fie cazul. Cel puţin la început, îi lăsase împresia că este puternică. Tocmai din această cauză îl atrăsese atât de tare atunci, în parc... de fapt, fusese principalul motiv. Nu poţi să te încrezi câtuşi de puţin în reclamă, cugetă el cu amărăciune. Cum naiba să poată avea grijă de ea, când nici de el însuşi nu era în stare să se ocupe? Se văzuse cu prisosinţă, după ce discul îi apăruse pe piaţă. Iar Wayne Stukey îi demonstrase acest lucru în cel mai drastic mod cu putinţă.

― Nu, îi zise el, nu sunt supărat. Pur şi simplu... ştii, eu nu sunt şeful tău. Dacă nu-ţi vine să mănânci, de ce nu spui?

― Ba ţi-am spus... Ţi-am spus că nu cred că pot mânca...

― Ai zis pe dracu'..., se răsti el intrigat şi nervos.

Femeia îşi lăsă capul în jos şi-şi privi mâinile; Larry înţelese că se abţinea să plângă, pentru că lui nu i-ar plăcea. Simţi că-şi iese din minţi de furie şi se abţinu să nu-i strige: Eu nu sunt nici taică-tău, nici bărbatul ăla barosan al tău! N-am de gând să mă îngrijesc de tine! Pentru numele lui Dumnezeu, eşti cu treizeci de ani mai bătrână decât mine! Apoi simţi valul acela de dispreţ faţă de propria-i persoană, atât de bine cunoscut, şi se întrebă ce mama naibii se petrecea cu el.

― Îmi pare rău, se scuză. Sunt un nemernic neruşinat.


Yüklə 3,01 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   39




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin