Litere revistă lunară de cultură

LITERE
REVISTĂ LUNARĂ DE CULTURĂ

Anul V, Nr. 4,5 (49,50) – aprilie-mai 2004

Scrisul şi cititul
Se aud, în presa noastră literară, lamentaţii tot mai numeroase, confirmate şi de rezultatele unor sondaje, privind criza lecturii. Am exprimat mai demult părerea că problema e falsă, că, în realitate, cititorii de literatură au rămas la fel de mulţi/ puţini ca înainte, numai că o parte dintre cei care odinioară citeau cărţi, căutând şi găsind în ele altceva decât literatura, s-au orientat în anii postdecembrişti către o presă abundentă dar, din nefericire, senzaţionalistă, superficială şi de prost-gust, când nu de-a dreptul grobiană.

Mă întreb dacă nu cumva ceea ce am susţinut era un simplu sofism. Este posibil. Şi există pentru fenomenul cu pricina explicaţii numeroase, pornind de la atracţia televiziunii, trecând prin fascinaţia internetului şi, în general, a PC-ului şi ajungând la preţul cărţii, aflat în flagrantă contradicţie cu salariul mediu pe economie (adesea mult superior retribuţiei unui cercetător ştiinţific, unui profesor, unui jurnalist sau unui actor). N-aş zice, totuşi, că m-am înşelat întru totul. S-ar putea să fie vorba despre altceva – în cultura noastră, desigur, – şi anume de relaţia dintre scris şi citit. Mă tem că se generalizează la noi, devenind realitate curentă şi deloc uimitoare, legenda autorului care a scris mai multe cărţi decât a citit, întruchipată, cum spun gurile rele, de un prozator frumos aşezat la cârma unei importante instituţii teatrale.

Am făcut, cu câtăva vreme în urmă, pentru a treia oară, parte din juriul unui festival studenţesc de creaţie literară şi am citit, în această calitate, aproximativ două mii de poeme scrise de o sută optzeci de tineri aflaţi pe băncile diferitelor facultăţi. Scrisul, şi în special scrisul de poezie, e curată boală naţională. La noi până şi prim-miniştrii scriu (sau măcar au scris în tinereţe) poezii. Unul dintre ei, dl. Radu Vasile (Mischiu), a şi publicat vreo două plachete. Din nefericire, dacă scrisul e, cititul nu prea este o boală. Mă tem că vom avea în curând mai mulţi scriitori decât cititori. În orice caz, printre cititori nu se numără toţi scriitorii. Parcurgând creaţiile celor 180 de autori despre care vorbeam, mi-am dat uşor seama că nici douăzeci dintre ei nu citesc în mod curent poezie. Nu neapărat contemporană, dar nici măcar clasică. Şi totuşi scriu, iar unii dintre ei tipăresc în reviste şi scot chiar cărţi. N-aş putea să-i acuz că nu citesc ce se publică în domeniu astăzi la noi, fie în reviste, fie sub formă de carte, pentru că o mare parte din această abundentă producţie reprezintă “poezia leneşă”, alcătuită din texte. Multe aberante, amorfe, aiuritoare. Se creează, astfel, un cerc vicios, poezia proastă publicată generează altă poezie proastă, tot publicată. În fond, bine fac poeţii că nu citesc, cel puţin nu se lasă influenţaţi.

E o glumă tristă aceasta. E drept, niciodată poezia n-a avut tiraje prea mari. Numai că astăzi numărul poeţilor din Uniunea Scriitorilor, ridicat pe la vreo două mii (şi el continuă să sporească, punând sub semnul întrebării însuşi sensul existenţei organismului cu pricina) întrece în chip strivitor cel mai optimist tiraj posibil al unei cărţi de poezie. După cum numărul total al membrilor acestei bătrân(icioas)e uniuni depăşeşte tirajul oricărui volum de proză. Nu-i mai pun la socoteală pe cei circa douăzeci de mii de profesori de română în activitate din dulcea noastră patrie.

Cine citeşte, atunci, la noi? Cine mai cumpără cărţi? Că scriitorii n-o fac nici măcar ca să se aibă la mână. Faptul că un tânăr afirmă că nu-l interesează “Război şi pace” ar fi cum ar fi. Problema e că tânărul cu pricina tocmai a publicat o carte de proză. Şi aşteaptă, el, care nu-l citeşte pe Tolstoi, dar scrie şi publică, să fie citit!

Tudor Cristea

CALEIDOSCOP CULTURAL


In memoriam Matei Basarab
Sub egida Arhiepiscopiei Târgoviştei, Consiliului Local al Primăriei Târgovişte, Univesităţii „Valahia” şi Complexului Naţional Muzeal „Curtea Domnească”din Târgovişte s-au desfăşurat în zilele de 19 şi 20 aprilie a.c. manifestările dedicate împlinirii a 350 de ani de la trecerea în eternitate a marelui voievod Matei Basarab. La Muzeul de Istorie din Târgovişte au avut loc în prima zi a manifestărilor: vernisajul expoziţiilor „Matei Basarab – 350” (de documente de epocă) şi „Restaurări ale unor monumente din epoca lui Matei Basarab” o sesiune de comunicări ştiinţifice prilejuită de omagierea voievodului în ale cărei secţiuni („Ctitoriile epocii lui Matei Basarab”; „Cultură şi civilizaţie în Ţările Române şi în Balcani la mijlocul secolului al XVII-lea” şi „Dimensiunea social-economică şi militară a domniei lui Matei Basarab”), o seamă de specialişti din Târgovişte şi din reprezentative centre universitare au proiectat varii puncte de vedere, multe dintre acestea extrem de interesante asupra uneia dintre cele mai îndelungate şi benefice domnii din vremea Renaşterii româneşti. Seara, în curtea interioară a Mănăstirii Stelea, Teatrul „Tony Bulandra” a susţinut excelentul spectacol „Neliniştile lui Matei Basarab”. În ultima zi a manifestărilor, a avut loc vernisajul expoziţiei de pictură „Matei Basarab şi satul natal Brâncoveni” a artistului plastic Traian Zorzoliu, la Galeriile de Artă „Stelea”. La bustul voievodului comemorat, din curtea exterioară a Mănăstirii Stelea, Arhiepiscopul Târgoviştei Î.P.S. dr. Nifon Mihăiţă a oficiat, împreună cu un sobor de preoţi, o slujbă de pomenire; a urmat un pelerinaj emoţionant la câteva lăcaşuri de cult, monumente de artă religioasă şi laică legate de domnia lui Matei Basarab: Curtea Domnească, Catedrala arhiepiscopală, Bisericile Târgului, Sf. Nicolae – Androneşti şi Sfinţii Împăraţi. (G.C.)

eroica
A apărut un nou număr al revistei de cultură istorică şi de cinstire a eroilor neamului, Eroica (anul VII, nr. 1(12), 2004). Editorul, Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor” filiala Dâmboviţa, prin redactorul şef, dr. George Coandă, a structurat acest număr în trei secţiuni dedicate unor mari domnitori de la ale căror domnii încheiate s-au rotunjit anii: Ştefan cel Mare şi Sfânt – un atlet al lui Hristos (1457-1504; 500 de ani); Matei Basarab – un restaurator al valorilor românităţii (1632-1654; 350 de ani) şi Constantin Brâncoveanu – un prinţ al renaşterii româneşti (1688-1714; 290 de ani). Semnează comunicări inedite ca interpretare cunoscuţi scriitori, istorici, oameni de cultură târgovişteni. De admirat efortul pe care-l fac editorii revistei care, de la număr la munăr, apare anevoie, doar graţie deschiderii unor sponsori, de data aceasta SC Welmec SRL şi Federaţia Europeană de Judo (?!), când normal ar trebui... (M.S.)

În atenţia cititorilor revistei„Litere”

Revista poate fi citită şi on-line pe pagina de web

a Editurii Bibliotheca din Târgovişte la adresa

www. bibliotheca.connsoft.ro


Zilele Bibliotecii

Ediţia din acest an a zilelor Bibliotecii Judeţene I.H. Rădulescu Dâmboviţa desfăşurată în perioada 27-30 aprilie, a cuprins o gamă diversă de activităţi specifice, dar şi de evidenţiere a tradiţiilor culturale desfăşurate în Târgovişte şi în localităţi ale judeţului.

Simpozionul „Biblioteca azi. Informare şi comunicare” a reliefat prin intervenţiile susţinute (dr. Victor Petrescu directorul bibliotecii, Agnes Erich, Sorina Niţă, cadre didactice ale Universităţii „Valahia” Târgovişte, Emil Vasilescu redactor-şef al revistei „Biblioteca”) rolul pe care trebuie să-l aibă biblioteca azi, ca principală instituţie de informare, documentare, comunicare. A fost prezentată reţeaua informatizată (MAN) a bibliotecilor de la nivelul municipiului Târgovişte (structură, obiective, etapizare). La Colegiul Economic şi de Administraţie al Universităţii „Valahia” Târgovişte a avut loc microsesiunea de comunicări şi referate a studenţilor Secţiei de biblioteconomie „Tradiţie şi actualitate în biblioteconomie”. În Târgovite şi Găeşti s-au desfăşurat consfătuiri metodice pe tema „Evaluarea şi autoevaluarea activităţii de bibliotecă”, cu participarea bibliotecarilor comunali şi şcolari din zonă. S-au aniversat 65 de ani de la înfiinţarea bibliotecii comunale „Aurelian Trandafir” din Comişani. Simpozioanele „Matei Basarab – mentor al culturii româneşti medievale”, „I.H. Rădulescu – personalitate complexă a spiritualităţii româneşti, medalionul plastic „Gh. Petraşcu”, expoziţiile de carte „Scriitori dâmboviţeni”, „Istorie şi cultură în epoca lui Matei Basarab”, ca şi prezentările de carte (Mihai Gabriel Popescu, Ion Bratu „Radu lu' Anghel”; George Coandă „Arheologia viitorului”; Daniela Olguţa Iordache „Urma de sânge”; Mihaela Balaş „Studii de psihoanaliză modernă aplicată”) au dat densitate şi personalitate acestui eveniment al vieţii culturale târgoviştene. (V.P.)


CALENDAR DÂMBOVIÞEAN
4.IV.1915 – S-a născut Vasile Florescu

5.IV.1934 – S-a născut V. Fanache

6.IV.1924 – S-a născut Tina Ionescu-Demetrian

6.IV.1930 – S-a născut Alexandru George

6.IV.1973 – S-a născut Rhea Cristina

9.IV.1877 – S-a născut N.O. Dallocrin (m. 1943)

10.IV.1953 – S-a născut Corneliu Costache

12.IV.1944 – S-a născut George Anca

14.IV.1982 – A murit Vasile Florescu (n. 1915)

16.IV.1979 – S-a născut Florentina Buică

17.IV.1847 – S-a născut Petru Verussi (m. 1886)

19.IV.1895 – A murit Raicu Ionescu-Rion (n. 1872)

22.IV.1897 – A murit Ion Ghica (n. 1816)

22.IV.1919 – S-a născut Ecaterina Antonescu

23.IV.1978 – S-a născut Raluca Florentina Tarbă

27.IV.1872 – A murit Ion Heliade-Rădulescu (n. 1802)

28.IV.1956 – S-a născut Vivi Anghel (m. 2000)

30.IV.1906 – S-a născut Matei Alexandrescu (m. 1979).

1.V.1947 – S-a născut Ion Iancu-Vale

4.V.1902 – S-a născut Elena Iordache Streinu (m.1996)

7.V.1946 – S-a născut Alexandra Andronescu

9.V.1937 – S-a născut Ioan Iovan

12.V.1950 – S-a născut Ioan Viştea

17.V.1983 – S-a născut Sânziana Iulia Antonescu

21.V.1996 – A murit Ion Vrăbiescu (n.1947)

23.V.1902 – S-a născut Vladimir Streinu (m.1970)

27.V.1905 – S-a născut Ion I. Ciorănescu (m.1926)
ACCENTE

Alexandru George

Jocul şi structura lui fermă
Printre lecturile mele vechi, pe care nu le-am mai reînprospătat în ultima vreme se află şi cărţile puţine, dar foarte substanţiale, ale lui Păstorel Teodoreanu, aşa că n-aş putea spune în care dintre ele se află anecdota de mai jos, pentru care totuşi garantez autenticitatea. Anume, el povesteşte că, odată, aflându-se la o masă cu Ion Iancovescu, acesta a fă­cut o glumă pe care scriitorul o redă, socotind-o extraordinară prin calita­te şi efect. Erau câţiva amici adunaţi acolo în jurul marelui actor şi cineva l-a întrebat la un moment dat: Cât e ceasul?. Iancovescu şi-a dus fără grabă mâna la vestă, unde-şi ţinea probabil ceasornicul, a scos tacticos o cutie cu chibrituri, a împins capacul cu un deget lăsând să se vadă măciuliile, le-a contemplat concentrat câteva secunde, apoi a rostit doar această vorbă: – Marţi!

Nu ştiu cât de amuzantă li se pare cititorilor atuali această minusculă anecdotă, dar analistul nu poate să nu remarce maxima concentrare de absurd pe care o conţine un fapt banal, un răspuns la o întrebare des întâlnită, caracterul pur gratuit al demersului, scena admirabil jucată, modul ingenios al replicii de haz, felul tăios cum cade precum lama unei ghilotine. Dar nu numai atât: este şi un joc intelectual, pentru că e din partea autorului-actor o performanţă a inteligenţei, gesturile şi cuvintele sale însemnând transmutare a sensului, încheiată pe un joc de cuvinte, deoarece şi acel „marţi” speculează confuzia cu o lovitură care încheie o partidă de table. Umorul acestei povestiri este curat absurd şi el ar deschide o discuţie fructuoasă pe această temă într-o împrejurare anterioară cu mult epocii când s-a patentat ideea de literatură a absurdului...

...Atunci când am ieşit din perioada primă, a Terorii instaurate de comunişti în literatură, adică, după mijlocul anilor 60, când este acceptat măcar pe uşa din dos Eugen Ionescu şi începe să se facă un destul neaşteptat caz de „scrierile” lui Urmuz, foarte reduse ca volum, dar totuşi mai ample, decât anecdota invocată de mine, mai mult sau mai puţin reuşită, a început să se vorbească şi de absurd. Or, singu­rul critic care vorbise despre acest din urmă scriitor numindu-l însă „suprarealist” fusese G. Călinescu, fapt destul de curios pentru că cel sinucis de atâta vreme nu fusese luat în serios sau în seamă de nici unul dintre criticii importanţi ai vremii, în frunte cu E. Lovinescu. (Acesta, deşi l-a cunoscut destul de bine pe Geo Bogza şi i-a sărit în ajutor într-o împrejurare de scandal, nu vorbeşte de suprarealism şi nu-l introduce pe tânărul poet acolo.) Călinescu va fi primul istoriograf care-i acordă importanţă lui Urmuz (un caz foarte scandalos) iar lui Bogza una şi mai mare. Iar acesta se afirmase nu doar prin cele comise împotriva moravurilor, ci şi prin literatura sa, care marchează atunci momentul ei de vârf. Or, e interesant de constatat că, deşi aduce unele servicii „suprarealismului” româ­nesc, el îl consacră nominal fără a-l comenta favorabil. Şi aceasta e bizareria, la care vreau să ajung.

În paralel sau mai târziu, elaborând şi publicând Principiile sale de estetică, dar şi altele care ne dau idee despre gândirea sa în materie, obser­văm că idealul său era de fapt exact contariul „dicteului auto­mat”, prozei de pură scandalizare puerilă şi stilului dizlocat al romanului liric, totdeauna confesiv, vecin cu jurnalul şi cu experienţele proustiene şi joyce-iene. De la Romanul românesc faţă cu Proust (1933) şi până la Sensul clasicismului (1946), apoi prefaţa la ediţia scurtă a Istoriei literaturii, ne întâmpină o rezervă totală, mergând până la respingerea experienţelor novatoare în roman – destul de avansate în spaţiul românesc şi cu largi perspective de viitor. Fenomenul m-a interesat la maximum, deoarece în acei ani, când mi se cristaliza idealul literar pe care n-aveam să-l părăsesc până în ceasul de faţă (dacă exceptez unele momente de abatere, nişte paranteze în activitatea mea de prozator, când am scris o serie de proze scurte) ceea ce declara şi ilustra prin romnele sale G. Călinescu era exact contrariul absolut al „esteticii” mele. Şi, întrucât îl admiram mult pe autorul Istoriei, dar mai ales îmi plăcuse reuşita sa literară maximă, Enigma Otiliei (1938) am conchis în spirit distinctiv, că nu trebuie să mă las sedus de spusele teoreticianului aşa de categoric. Rezultatul este marele eseu G. Călinescu romancier, 1968, apărut în Semne şi repere (1971) în care spre scandalizarea multora, dar mai ales a autorităţilor, criticam drastic „poziţia” celui ce nu putea fi pentru mine un îndrumător, ci doar un spectacol agreabil, mereu în contradicţie cu ceea ce gândeam eu, care mă îndrumam pe linia Camil Petrescu.

Nu aceea a fost situaţia unui Radu Petrescu, M.H. Simionescu, Costache Olăreanu şi, poate, Tudor Ţopa, primii nişte fanatici ai celui care scrisese Istoria literaturii, Principiile de estetică, Şun, dar şi cele două ultime romane care mie nu mi-au cucerit admiraţia. Cu atât mai puţin aş crede că măcar Scrinul negru, un roman pur realist, de factura celor ce ar fi trebuit să apară la noi la sfârşitul secolului al XIX-lea, ar trebui citit, pentru a fi salvat, în cheie suprarealistă, aşa cum sugera Mircea-Horia Simionescu într-un articol publicat chiar aici, dacă nu mă înşală memoria. Toate romanele lui Călinescu, reuşite sau mai puţin reuşite, sunt debitoare esteticii realiste de tip clasic, pe care el în­suşi a elogit-o şi a propus-o ca model: balzaciană – în fapt o formulă ilustrată mai ales de romancierii francezi şi englezi cu o sută de ani înainte. Romanul „obiectiv” după termenii lui E. Lovinescu, i se părea urmaşului său singurul apt pentru puterile şi situaţia scriitorului român de la sfârşitul anilor ’30 şi în continuare. Realismul social şi psihologic fusese de facto susţinut de E. Lovinescu dar şi de G. Ibrăileanu, acesta fiind primul critic care a spus că Anatole France şi Proust ne sunt interzişi (prin anii ’20).

Revenind la extravaganţele suprarealiştilor, convingerea mea e că doar aspectul scandalos l-a făcut pe Călinescu să le acorde un spaţiu, prin excepţie, în tabloul său istoric. Nu poate fi vorba de adeziune ci doar de simpatia pentru unele năstruşnicii. Dar, prin aceasta, el dădea unele informaţii şi cred că pe această cale indirectă au ajuns adolescenţii de la Târgovişte mutaţi apoi la Bucureşti la Urmuz. El (nu ştiu câţi alţii) a fecundat talentele lor incipiente, dar nici unul nu a fost abătut pe calea suprarealismului: prozatori de rasă, artişti de elaborare şi control strict, ei nu s-au lăsat pe seama misteriosului dicteu automat al suprareliştilor şi nici nu s-au prăpădit după unele g1umiţe ale acestora care totuşi l-au amuzat pe adevăratul lor mentor, G. Călinescu.

Rămâne totuşi o întrebare în legătură cu posibilitatea unui roman „suprarealist”; eu cred că elemente de absurd pot intra în acest gen complex şi aparent fără limite: Mircea Horia Simionescu a dovedit-o în Asediul locului comun, o scriere excepţională, pe care eu aş vedea-o reluată şi întregită atât pe linia realului cât şi pe cea a absurdului.
LITERATURĂ DUS-ÎNTORS

Mircea Horia Simionescu


Pe conturul fractalilor
Îndeletnicirea de scriitor caligraf conţine o apreciabilă can­titate de sminteală. Toate ştiinţele trec pe lista comportărilor şi credinţelor ce le prepară – şi le dau acestora motivare şi ghes – cel puţin o duzină de manii, preferinţe deşucheate, plăceri suspecte, uneori intoleranţe de neînduplecat. Edificarea unei opere, lucrare înrudită prin concentrare a energiilor, nu prin proporţii, cu pregătirea unei bătălii sau tăierea unui canal Panama (iau în consideraţie, ca mai la în­demâna cititorului, capodopere ca Muntele vrăjit, Un veac de singurătate, Ciuma) presupune adunarea îndelugată, minuţioasă, maniacală, a tot felul de grăunţe, peticele, aţe, năsturaşi, fine licori contrase la dimen­siunile unei lacrimi, la starea volatilă a unui parfum. Nu din calupi de marmură şi bazalt, ci din pospai şi perdafuri jinduind la starea de conglomerat şi structură se clădesc marile edificii, importantă e perpetua întrevedere a particulelor cu părelnica imagine a ansamblului căruia particulele îi vor da siluetă şi volum. Veacul care s-a scurs, începutul celui abia inaugurat au stăruit pe definirea infimelor fărâme ale realităţii, spectaculoase descoperiri s-au înregistrat în activitatea multor laboratoare ce şi-au propus separarea, individualizarea firişoarelor din care se iveşte în cristalul nevăzutului nodul sau întinderea în spaţiu a ceea ce numim (şi pipăim) văzutul, măsurabilul, materialul modelabil, obiec­tul. Lung a fost procesul scoaterii la lumina măsurătorii a nevăzutului!

De mai bine de două decenii, în loc să construiesc capodopere (ceea ce, e uşor de constatat după probe, n-aş reuşi niciodată), îmi consum dramatic energiile, celelalte unelte, cu cercetarea anatomiei obiectelor universului mic, funcţiunilor şi raporturile ce le îndeamnă să se ridice la suprafaţa câmpului vizual, mai departe/mai aproape, în lumina conştiinţei, zonă din care se poate capta mişcarea celor mai intime resorturi şi mecanisme ale vieţii. Prejudecăţi, îndemnuri, drojdii de sadisme şi capricii îndelung reprimate, gusturi perverse şi, desigur, interese comerciale speculând setea de glorii, de cuceriri şi supuneri a cititorului mic burghez (a se înţelege termenul în accepţia Flaubert) îl conduc pe scriitorul de romane pe drumuri ocolite, în boxe şi chicinete pe care Proiectul unei scrieri serioase, solide, depozitare de umanitate, de idealuri şi de nobile meditaţii nu le-a prevăzut, dar uneori prevăzându-le, nu le-a considerat utile ansamblului. Ştiinţa, pe jumătate adevărată, că el, romancierul, adună din propria lui experienţă de om ca toţi oamenii aceste mărunţişuri (gesturi, spuse, dialoguri, glume, peisaje, acci­dente stradale sau expresii pitoreşti...), îl scuteşte de truda reţinerii într-un pachet/caiet separat a decoraţiunilor, expresiilor, podoabelor de stil ce, necultivate şi aproximative, au mai întotdeauna soarta de a rămâne, câte se întâmplă să fie reţinute pe-o foaie de calendar, pe-o manşetă de ziar, cel mult în paginile jurnalului in­tim. Odinioară, când pana sau stiloul mai aspirau la pro­tecţia plicului şi la serviciile poştale, o parte în­semnată a acestor „detalii” doar aparent incongruente prindea un contur asemănător discursului, un sentiment „de dincoace” şi un spaţiu rezonabil creând un cadru ca de tablou inventarului. Sunt foarte numeroase operele importante alcătuite (unele deliberat, al­tele prin acumulare de spontaneităţi sau – chiar – de libertăţi puţin convenabile), integral şi rotund,din fragmente epistolare fără căpătâi, ciobite, lipsite de direcţie. Dobândind integralitate şi sens tocmai datorită aglomerării lor pe spaţii înguste, fără aer şi mişcare, însemnările grăbite, de la Diderot şi Jules Renard la Ion Ghica şi Holban, fericite înjghebări, ne sugerează în vremea ex­pansiunii computerului, înregistrării rapide pe casetofon, posibilitatea reţinerii unei cantităţi uluitoare de fragmente ispititoare de formulări germinative de tablouri şi caractere, şi n-ar fi de mirare să aflăm într-o zi că Hamlet s-a ivit în conştiinţa marelui Will, ca fulgerătoare viziune, într-o oră de beţie ordinară, în zorii ceţoşi ai unei escapade cu tovarăşii de chef, iar Faust i-a înrobit mintea autorului din momentul în care, pentru câteva ore de neîndemânare la decuparea cu foarfeca a profilelor prieteni­lor, tehnică plastică a timpului şi joacă foarte instructivă, s-a izolat în mansardă şi, mâhnit, a gândit cât de bine i-ar face să iasă prin lu­carnă pe acoperiş şi de-acolo să-şi facă vânt în cele patru vânturi. Şi că năvala ideilor şi scheletul întregii realizări a fiecăruia din aceşti mari constructori s-au declanşat şi-apoi calcinat în urma unei singure interjecţii, urmare a unui umil monolog de om necăjit.

Mi-a devenit evident că, în lumea semnelor (sonore, grafice, a fosfenelor, a altor producţii furnizate de simţuri), legea – alt­fel nu ştiu cum să o numesc – zisă a atracţiei universale funcţio­nează ca şi altunde: un cuvânt îl cheamă pe altul, adesea ignoră diferenţele de înţeles, o sintagmă se târăşte către o alta după nici o regulă precisă, un grup de expresii, nume, unităţi sonore aparţinând unui refren de cantilenă caută, descoperă, îmbrăţişază un grup de aceeaşi substanţă,însă diferit şi poate chiar nepotrivit cu el în multe din componente. Scriu şcolăreşte o formulă standard ca „ala bala portocala” şi, în minte şi pe hârtie, uneori pe hârtie înainte de a se „auzi” în minte, îmi apar, aduse de valurile aerului (întotdeauna, ba chiar în somn) gata să negocieze idei, să mărite termeni cu – permite-mi-se comparaţia – grupa sancvină la prima vedere incompatibilă.

Spaima dintotdeauna a scriitorului a fost să nu se abată de la ordinea presupusă a realităţii, inclusiv când se avântă cu aripele săgeată, precum şoimul, în haosul ficţiunii. E chestiune de încrede­re, de respect pentru autenticitate. Astăzi, cunoscând articulaţiile şi mecanismele, deopotrivă funcţiile complicatei maşini de producere a obiectelor şi efectelor artistice, bucurându-ne de sugestiile încărcate de poezie a teoriilor „definind” – prin Manedelbrot – formele inefabile ale lucrurilor „inventate” de diavolul nesupunerii, ne explicăm mai bine furiile inspiraţiei în focurile căreia adesea ardem, găsim mijloace mai potrivite de a ne administra domeniul artistic; totodată ni se revelează mai clar posibilităţile de a stabili punţi de interes cu cititorii. Arta caligrafilor presupune jocul, realitatea cedează jocului obiec­tele sale (de o varietate cât lumea), cuvântul şi fraza nu mai sunt suspectate de invenţie neverosimilă, de vreme ce însăşi realitatea ni se înfăţişează, după înţelegerea acestor mecanisme şi funcţiuni, ca invenţie de forme (adaugă: de raporturi între oameni-personaje, de caractere, arhetipuri, organisme ce reunesc trăsături psihologi­ce dintre cele mai variate). Conflictul dintre artă şi viaţă îşi pierde orice relevanţă o dată ce pricepem cum şi din ce suntem alcătuiţi – scriitori şi citi­tori, realitatea oferindu-ni-se, una şi totuna.

Recitesc însemnările de mai sus şi găsesc în ele scama unui sentiment de nemulţumire pentru că nu aflu loc unor explicaţii metodice mai întinse privind utilitatea experienţelor mele, rezultatele în operă a metodelor „matematice” de inventare a formelor. Zâmbesc consolator la gândul că un Ion Heliade Rădulescu, dacă ar trăi astăzi şi ar afla, parţial şi poate amatorist ca şi noi, de teoriile haosului, catastrofelor, fractalilor etc., neîndoios ar fi cuprins de bucuria luminării unor unghere rămase obscure, în lungul şi întortocheatul tunel al îndeletnici­rii scriitoriceşti.

(În chiar momentul închiderii în plic a acestei tablete, desco­păr în România literară (nr. 19), o „lectură la zi” semnată de sub­tilul Marius Chivu, despre un nou volum de versuri al prietenului meu Şerban Foarţă, ale cărui hărnicie şi iscusinţă, genială invenţie a formelor, mi-au stat drept model, mai bine de un sfert de veac. Bucurie a reîntâlnirii – deocamdată pe două citate şi pe titlul volumului, Fractalia, apariţie recentă la Editura Brumar din Timişoara).