Litere revistă lunară de cultură

cronica litErară

Tudor Cristea

Frăgezirea ierbii*

CREATORUL ingenios al spaţiului din jurul Cantonului 248, pe unde fantasmele mitologice şi derizoriul cotidian se amestecă difuz şi comic în capul unui copil năucit de lecturi modelatoare, astfel încât cantoniereasa, soţia lui Zeus, coboară din cer, în car de argint tras de boi, iar Briareu joacă zaruri cu Cronos după ce familia vine de la biserică din Adjudu-Vechi, Liviu Ioan Stoiciu, aşadar, a ajuns la cel de-al zecelea volum de versuri. Unul (”Post-ospicii”, Ed. Axa, Seria “La steaua – Poeţi optzecişti”, 1997) este o antologie. Se adaugă patru romane şi două cărţi de publicistică de aspect jurnalier şi memorialistic gravitând în jurul Revoluţiei, în care scriitorul a fost implicat, conducând, pentru scurtă vreme (22 decembrie 1989 – 5 martie 1990) judeţul Vrancea. O operă, carevasăzică, amplă deja, variată şi chiar accidentată, ca viaţa însăşi a autorului, spectaculoasă, încurcată, de la copilăria petrecută la cantonul amintit, lângă Halta CFR Adjudu-Vechi, Spoon River moldav, la meseriile aşa diferite şi numeroase că l-ar intimida şi pe Mark Twain – profesor suplinitor, miner şi vagonetar în subteran, calculator-contabil, corector şi ziarist, arhivar, expeditor import-export, magaziner, normator transporturi auto, zilier, primitor-distribuitor, şantierist, muncitor necalificat, încărcător de vagoane de marfă, controlor de calitate în siderurgie, pedagog şcolar, mânuitor de carte şi bibliotecar (şi toate astea într-o ţară unde, după terminarea studiilor, omul rămâne, de obicei, ca bătut în cuie, într-un singur loc de muncă!) –, două facultăţi începute şi nici una sfârşită, actualmente redactor-şef adjunct la “Viaţa Românească” şi publicist comentator la “Cotidianul”. Ducându-şi, cu toate acestea, cum zicea odinioară Arghezi, condeiul în gură prin vâltorile vieţii…

ÎNCEPUTURILE poetice ale lui Liviu Ioan Stoiciu, remarcabile, stau sub semnul abilităţii ludice şi fanteziste. Treptat însă îşi face loc între exerciţiile sale livreşti şi parodice, derulate în cel mai autentic stil optzecist, o dimensiune gravă. Deşi lucrul acesta se produce şi în creaţia altor congeneri, poetul face totuşi, printre ei, o figură aparte, fiind un tradiţionalist printre citadini. Proprietar al unui teritoriu în care se întâlnesc satul şi oraşul, ritualurile strămoşeşti şi zvonul radiosurselor stelare, mitologia greacă şi îndeletnicirile domestice ale sătenilor, poetul cultivă, fireşte, un tradiţionalism care nu este, în sensul evidenţiat cândva de G. Călinescu şi în contextul dat, decât o formă de postmodernism, adică un stil. Este, în felul lui, un sucit şi un hâtru, cu ceva din locvacitatea simpatică a eroilor lui Marin Sorescu din “La lilieci”, dar şi din înclinarea ludică a lui Ion Gheorghe din “Icoane pe sticlă” ori din încrâncenările sale hermeneutice din “Scripturile”, contrapunctate însă de umor şi de o evidentă dezinvoltură orală. Componenta gravă nu-l transformă într-un alt poet, ea se construieşte în trunchiul viziunii sale ironice, ludice – producătoare de texte în care metafizica este difuză şi adesea pierdută sub straturi aluvionare de vorbe, iar nu sublimată în poeme ferm articulate. Tendinţa a devenit mai vizibilă, dacă nu mă înşel, o dată cu volumul “O lume paralelă” din 1989, unde puntea dintre mit şi cotidianul derizoriu devine şi altceva decât simplă anecdotă: “Altă civilizaţie. Umbra/ a ceea ce am fost nu mai poate să dăinuiască/ aşa la nesfârşit: o/ lipsă de stăruinţă, venită poate cu vârsta, pe zi ce/ trece o va transforma într-o/ mână de vreascuri, cu siguranţă, unde-i/ mai sunt împânzite ruinele? Pădurile/ veşnice? Valuri succesive de civilizaţii. Ruinele/ acum locuite…// Am fost o familie unită la/ poalele unui munte. Munte/ al şovăielii./ Am fost? Acum 20 000 de ani. După/ cum are să se dovedească, o/ lumină albă. Cu feluri şi chipuri de cuiburi/ făcute din schelete a/ sute şi sute de tineri dinozauri, din/ cei cu cioc de raţă. Sute şi/ sute de cuiburi aparţinând unor anomalii/ magnetice? Pretexte. Păduri/ şi ruine, cuiburi/ făcute din schelete, umbra/ a ceea ce am fost”. (“Umbra”).

În întregul său, volumul “La plecare”, apărut la Editura Vinea anul trecut, se integrează în poezia thanatică, fiind un fel de epopee a despărţirii sufletului de trup. Lupta se duce într-un limb ceţos al conţtiinţei, în care se aude rumoarea miturilor, a culturii, a propriei poezii, a credinţei, a îndoielii, a ritualurilor, a lumii de dincolo şi a lumii de dincoace, a vieţii şi a poemului, a trecutului şi a prezentului, a copilăriei şi a vieţii mature, a realităţii şi a imaginaţiei. Şi în care nu se clarifică aproape nimic, poemul şi, în ultimă instanţă întreaga carte urmând cursul acesta sinuos al lucrurilor abia întrevăzute, pâcloase, prin care adie iminenţa revelaţiei şi suferinţa absenţei acesteia. Cu alte cuvinte, lirismul de acum al poetului este ceea ce a fost întotdeauna, discurs sincopat, amestec de memorie involuntară şi luciditate, du-te-vino între copilărie şi prezent, între real şi imaginarul poetic, proză în care sunt diseminate accente tragice, tragedie în care sunt insertate accente ironice, ludic sub care mijeşte tristeţea, suferinţă sub care se ascunde jubilaţia, obscuritate din care se iţeşte adevărul şi luminiş în care el se ascunde. Este o poezie in statu nascendi, aluvionară, plină de meandre, cu insule de strălucire şi largi teritorii amorfe, mai mereu interesantă însă, deşi evită prelucrarea, şlefuirea, lucrul definitiv. Sau nu ajunge la ele: “Zbârcit. Venea din antichitate? Îndurerat şi/ sceptic./ Ameninţat de radiaţia/ emisă de stelele noi. Unde a ajuns? S-a întors în/ puşcăria aia/ scârboasă de carne şi oase, de scursori şi limfă, de-acasă? Are// căutătura metalizată, strâmbă: «Vierme! Democraţia ta e/ o înşelăciune!»… Aude voci/ dând ordine. Are obsesia camerelor/ vechi, a duşumelelor goale, găurite, mirosind a şobolani şi/ a căutăturii autorităţilor/ prin vizor: n-ai/ murit? A/ aştepta să ţi se întâmple, a nu ceda, a avea răbdare,/ a nu te resemna. Ce vorbeşti, Franţ?// Plus craniul/ uscat al unuia care a avut convingeri ca/ mine. A nu dezerta! Aha…Iar trozneşte ceva în casă. Iar// se deschide Biblia. Demoni cu faţa albastră şi cu/ colţi ieşiţi în afară: căutătura aceea a lor care te îmbrânceşte şi te scuipă, că/ «să vă iasă o dată din cap/ amintirile»…Nu ştiţi/ carte?// A regăsi pentru ultima oară, uşor, dintr-o dată, drumurile ce/ au fost ascunse…”. Un discurs obscur şi, totodată, persuasiv. Pe de altă parte, în ciuda acestei stări de lucruri, montarea la nivelul întregului este realizată cu multă grijă, cu intenţii semnificante evidente. Aşa, fiecare dintre cele trei cicluri ale volumului este blindat de moto-uri şi de inserturi care au darul de a da coerenţă delirului, de a ordona informul, de a limpezi obscurităţile, de a aduna risipirile şi de a face din fragmente părţi ale întregului. Altfel, vorbind despre incertitudine şi nebulozitate poemul ia, uneori sugestiv, alteori contrariant, forma lor.

Volumul lui Liviu Ioan Stoiciu este, în întregul lui, un singur poem, o epopee ritualică a plecării, dar şi una a scripturalizării; a tragediei existenţei, dar şi a tragediei (inter)textualizării acesteia. Este un procedeu complicat, difuz şi ceţos, elementele textualizante fiind insertate strategic sau întâmplător, oarecum cu teama de coerenţă, de linearitate, ca şi cum poetul s-ar sfii să vorbească direct despre moarte, alegând să vorbească despre trans-scrierea ei.
CARTEA ÎNTÂI, intitulată “De unul singur – Înfăţişarea”, pare un poem al vocilor interioare, trans-scriere a vacarmului ultim al conştiinţei, amestec de voci, iluzii, amintiri, flux al memoriei între trezie şi somn, între iluzie şi luciditate. E ceva amintind (minus anvergura, fireşte) infernul interior din “Moartea lui Vergiliu”, un fel de delir al muribundului ce se (auto)iniţiază în moarte murind, amestec de înfiorare şi silă, de supunere la ritual şi teamă, de lunecare spre vis şi de cădere în realitatea neîndurătoare, de accedere într-o lume paralelă şi de recădere în lumea aceasta: “Preotul îşi apropie iar gura de urechea lui. Dar el nu/ aude, vede crengi cu/ clopoţei,/ cu flori şi steluţe de hârtie şi se întreabă dacă nu sunt şi ele cazne/ ale universului/ observabil: iarna, când ursul îşi/ suge unghiile…Când// pe cer florile de hârtie, clopoţeii şi steluţele continuă să/ se scufunde în propriul/ lor sine, «ca mine». Crengi cu clopoţei, flori şi steluţe care/ îşi împlinesc datina, de Sfântul/ Vasile, apărute pe/ un profil al/ colinei. Iarna, când un lichid gălbui începe să-i apară în diferitele/ deschideri ale corpului – // numără crengile şi le repartizează «celor douăsprezece/ grade ale/ ierarhiei demonilor», aşa cum a citit la orele de religie, ţine bine/ minte, e plin de neîncredere şi/ ironie. Pe// un profil al/ colinei: spunând acum sorcova, la retragere, iarna, scuturând/ creanga, la/ întâmplare, către tot ceea/ ce se zărea pe fereastra camerei lui de dormit încă/ din prima copilărie, acasă la/ părinţi”.

Pe de altă parte, este aici o privire din exterior, a martorului, în care se derulează un spectacol deloc măreţ, mai curând absurd şi confuz, dublat de propria voce interioară, de propriile iluzii şi de propria silă. Martorul este cel care “cântă dintr-o creangă de soc, sprijinit de poarta putrezită/ a casei bunicilor”, descurajat şi răzvrătit, trăind propriul său coşmar: “Ce face, gândeşte? Nu, gândurile lui/ tac. O voce interioară numai/ bâiguie: «că sunt şi eu»…Ar trebui întâi să examineze/ simptomele/ morţii, aşa cum apar ele, pe rând. Îi creşte capul, ajunge la/ dimensiuni neverosimile, ocupă/ tot spaţiul înconjurător, în timp ce faţa i se micşorează, se/ îngustează şi ia forma unui bot, apoi/ forma unui cioc de cocoş, cioc-cioc, aude bătăi în uşă, îi pare rău,/ înghite o/ râmă”.

Liviu Ioan Stoiciu pare a dori să contureze o imagine din anticamera morţii, un spectacol al familiarizării cu propria condiţie. Drama celuilalt devine, prin contemplaţie, propria dramă. Spectacolul este eteroclit, amestec de sublimităţi şi mizerie. Uneori în el se amestecă mila şi dragostea, disperarea şi voluptatea de a fi: “pe masă, busuioc şi un vas cu/ apă,/ pentru sfinţit: în chioşcul verde, în derivă, plină de mister, tu,/ surghiunită…Stai în/ ramă, cu dinţii pătaţi de ruj: pe mine/ mă aştepţi? După/ ce vei spăla mortul, ţi se va da de pomană o lumânare/ aprinsă, un colac, un ştergar şi/ un săpun.// Surghiunită de propria/ ta dorinţă, cu tulburări de metabolism, pe malul râului care/ arată drumul spre botez…Mă aştepţi să// te mângâi, să-ţi transmit impulsuri/ electrice specifice către/ diferite organe/ interne. «Prin a mea ticăloşie»: întrupat din/ nourii de praf/ cosmic. Având un caracter/ ondulatoriu…Tu,/ o dărăpănătură de oase şi carne, nostalgică: dătătoare de sens…”. Alteori este neîndurător: “Nu fi moale şi cald! Se îndeamnă singur. Fii tare şi rece! Apoi,/ după ce-i închid ochii, îl leagă pe sub/ fălci cu/ o basma, anume, să nu înţepenească, să nu-i rămână/ gura căscată, să-i iasă viermii din burtă,/ din a treia zi”. În ultimă instanţă, peste el se proiectează iluzia ritualului (steagul, sfeşnicul, coliva, lumânările, agheasma, eresurile) şi iluzia mai mare a imaginaţiei dirijate a scribului: “rămas cu capul plecat: se aud sunete de trâmbiţă, fluierături,/ strigăte/ din fundul hăului. Ci/ întunericul/ cuprinsese tot locul…«Scriu de adio// la lumina lunii»: caligrafiază, afundat/ în mâl până la brâu, unde plantele marine îi/ transformaseră/ carbonul («carbonul atâtor pasiuni», subliniază, apoi şterge), / în materie organică,/ materie ce a fost depusă în/ sedimente. Aceste/ pasiuni încălzind sângele care vine de când se ştie de la ficat…// Rămas cu capul/ plecat, cu înfăţişarea unui om cumsecade, face/ cu degetul, mustrător,/ acelora care aruncă în el cu pietre: nişte/ omuleţi micuţi-micuţi, cât/ furnicile, de culoare verde…Chinuindu-se în continuare să/ scoată din Marea Mediterană (unde a/ ajuns, după/ moarte), o machetă/ a sistemului nostru solar, cu manetă, din anul/ 63 înainte de Hristos”. Zîmbetul hâtru, de histrion tragic, nu lipseşte, iar ludicul ia forma asocierii dintre freamătul galactic şi ritualul tradiţional al spălării mortului.
POEZIA lui Liviu Ioan Stoiciu a avut mereu şi are în continuare nevoie de un scenariu care să ordoneze fragmentele, de un supratext. În “La fanion”, acesta era mitologic şi conducea către parodia amuzantă. Era (şi este) un fel de cârjă, folosită însă pe post de floretă. De data aceasta scenariile se complică. Poetul apare ca un client al ospiciului, o fiinţă dedublată, care are viziuni, care trece dincolo de coaja lucrurilor şi dincolo de prezent, dincolo de aparenţe sau de evidenţe, ceea ce contrariază bunul simţ comun şi provoacă punerea la index, ancheta, încarcerarea. El îşi asumă însă condiţia: “Am primit un ordin lăuntric. «Nu te gândi la nimic! Scrie!» Era aceeaşi voce de dincolo de mormânt. Tu eşti? «Da, fiule, eu ţi-am cerut să scrii. Cred că pe calea asta o să reuşim mai bine»”. Şi, mai departe, în cadrul aceluiaşi scenariu: “Priveşte prin pământul mormântului, se concentrează, îi repetă doctorului că a rămas în contact radio cu «o fiinţă din lumea cealaltă, cel puţin una», nu e crezut, nu are stare, este dezbrăcat în salonul unui spital de nebuni – unde bolnavii, intraţi în pielea unor soldaţi romani, trag la sorţi cămaşa lui Iisus”. Poemele sunt nişte declaraţii fragmentare, ambigue, hermetice, nu o dată amorfe, derutante, uneori sugestive şi tulburătoare. Ele sunt un delir al propriei vieţi, al trecutului personal şi supraindividual. Graniţele dintre prezent şi istorie se şterg, viaţa devine vis, lunecare în trecut, în ficţiune, boarea timpului melancolizează lung: “Măi, dar repede mai treci tu/ prin rouă,/ ţăcănind armele şi uitând/ să inventezi vehicolul cu patru roţi…”. În Cartea a doua (“Dedublarea – Mărtrurii”) scenariul acesta permitre o nouă perspectivă. Poetul reactualizează astfel şi pune într-o lumină tragică imaginea Cantonului 248 – de fapt propria lui creaţie devenită aventură ontologică – , reînviind şi exorcizându-şi fantasmele. E tot un joc aici, dar de data aceasta trist, rememorativ, cu zâmbetul clovnesc transformat în rictus amar: “LA ZALMOXIS, zeu muritor, al rodniciei sufletului,/ la om şi al pământului, păcurar,/ să trimit noi soli/ dar oricum, în vara lui 105, Traian, Dacicul,/ vine iar, să biruie, să/ taie capul şi mâna dreaptă a lui Decebal, răzvrătitul, să/ stingă lumânările din vasul cu făină de la/ cap, să ia/ comorile, mirezmele/ trandafirilor, aluziile şi copilărelile şi să le tot ducă, la Roma…acolo,/ unde se urcă pe scenă cu simptomele sfârşitului, o dată cu actorii de/ pantomimă şi cu/ gladiatorii, cu medicii lor, larmele, bătăile scurte în porţi,/ baloanele de săpun […] în sfârşit, de restul istoriei/ neamului, îmi mai zise/ tata, gros, imitând pe grecotei, ăsta/ care se maimuţărea, vilegiaturistul, la noi, Constantin,/ când recita, trântind cuşma de pământ,/ măi, fiule, măi,/ vei afla direct de la domnişoara învăţătoare, la şcoală…că deja/ aveam şase ani şi până în sat, de la canton, nu?/ era vis de visat, nu/ glumă…(ah, şi ce opriri de mărfare,/ pline cu stâlpi de carne şi oase, ce magii şi vârtejuri de praf mai/ lăsam eu, în urmă, crescând,/ în haltă acolo, la/ Adjudu-Vechi, la noi…ah!”. În altă parte – un alt ton şi o altă viziune: “ZVONURILE pădurii, că spiralele de energie părăsesc, trei zile după/ deces, cadavrele: nu/ mai am răbdare să le ascult, au/ ceva persistent în/ ele, erotic…Stau în spatele arborilor de pe mal, cu/ sângele înfierbântat de vena/ cavă. Pe/ malul mării fără inimă: chiar/ aici, îmi arătase ea,/ o frumoasă femeie, care mă însoţise la staţiune, staţiune balneocllimaterică, aici/ în argila cenuşie, au fost descoperite / cuiburi/ cu şaptesprezece ouă de dinozaur…[…] Pădurile de azi, straturile/ carbonifere de mâine, nu? Desprinşi de cadavre, privesc de pe/ tavanul/ camerei în care au murit acum un secol, pereche, şi ascultă/ zvonul pădurilor…”. Totul pus, în final, sub semnul “Faptelor” şi îndeosebi al faptei poetice: “Daţi de ştire…Eu, cu sentimentul că/ mă identific, rămas/ singur, cu/ circul şi cu arderile mele chimice interne, între/ 50 şi 60 de ani pe lumea asta, sosit în vizită: în care apa/ mă umple pe trei/ sferturi, şi iarba…Iarba frăgezită de morţi îmi/ dictează.”.

“La plecare” este, în hermeneutica lui complicată, nu o dată obscură, un poem deopotrivă ludic şi grav al aventurii ontologice a fiinţei şi a poeziei, în ţesătura căruia se află eşantioane memorabile, care luminează şi dau coerenţă întregului.

* Liviu Ioan Stoiciu, La plecare, Editura Vinea, Bucureşti, 2003, 130 pag.

Breviar

Barbu Cioculescu


În casa poeziei

Cât de mult suntem, acasă citind, într-o antologie, recolta lirică a poeţilor contempotani din Basarabia? Iată întrebarea asupra că­reia meditam după acea lentă parcurgere a fiecărei file din cartea cuprinzând operele a treizeci de poeţi, cei mai mulţi de vârste ma­ture, consideraţi de d-nii Iulian Filip şi Mihai Stan ca reprezen­tativi pentru Moldova din stânga Prutului. Acea Moldovă cu priviri­le aţintite mai mult către Răsărit, din cauza maleficului conflict transnistrian, ce-i mobilizează atenţia, dar şi dintr-o înrădăcinată obişnuinţă, după îndelungata ei frângere de trup şi în urma permanentei cântări de sirenă a marelui vecin rus, istoric specializat în deznaţionalizări simultan prin frăţietate şi Siberie.

Pentru noi, cei din dreapta Prutului, actuala situaţie ce face din Republica Moldova cel mai sărac stat din Europa, supravieţuind economic din munca imigranţilor, înseamnă o egală doză de rea conştiin­ţă, aceea a unui eşec, produs – dar parcă e doar o părere –, atunci când reunificarea a părut la o lungime de braţ. Probabil că un asemenea moment nici n-a existat, dar nostalgia persistă, oricât ne-ar dezvinovăţi consideraţia acelor mari interese pe plan global care au primat. Însă sentimentul nostru de culpabilitate are o mai veche sorginte, cu urme în interbelic. Faptul că la două apariţii în lim­ba română în Republica Moldova apar şaptesprezece în limba rusă este, desigur, întristător, dacă nu descurajant, şi nu pentru că apar prea multe cărţi în limba rusă, ci fiindcă văd prea puţine cărţi în limba română lumina tiparului.

Cu asemenea gânduri, lectorul recentei antologii, cu sursa în paginile din ultimii ani ai revistei Litere – o admirabilă iniţia­tivă – se descoperă înclinat să afle în versurile poeţilor basarabeni din trei apropiate generaţii, mai întâi date despre sufletul basarabean, în a căror lipsă înţelegem greu sau greşit ce se întâmplă în cel de al doilea stat românesc. Acesta nu ar fi un pas pe ală­turi, în măsura în care o antologie bine întocmită, precum cea de faţă, răspunde şi unei necesităţi enciclopedice.Cu atât mai mult cu cât o antologie de poezie este mai dăruitoare decât oricare alt artifel lite­rar, prin chiar etajele construcţiei ce se pierd în nori.Când cel care o alcătuieşte, dl. Iulian. Filip este şi el poet, iar cel care o struc­turează – dl. Mihai Stan, profesor –, o asemenea antologie, conţinând nu 61 de semnatari, precum precedenta, din 1987, ci doar 30, are avantajul unei mai stricte selecţionări, poate, am zice, în suferinţa celei mai tinere generaţii de poeţi ai republicii, neonoraţi academic şi statal cu premii, însă nu mai puţin activi. Oricum, cei treizeci de poeţi anto­logaţi sunt, cu toţii, notorii, în statul vecin, ca să nu mai vorbim de cei ce s-au stabilit definitiv în România şi, fireşte, se simt la ei acasă.

Cei mai mulţi din poeţii antologaţi şi-au început cariera în co­munism, regim de o factură deosebită de acela din ţara noastră, de oare­ce urmărea ceva în plus, anume deznaţionalizarea Moldovei, când cu mijloace aparţinând genocidului, când, precum şi în prezent se operează, pe calea uzării partidei naţionale, prin desfacerea ei, cu satanică obstinaţie, în tăcerea internaţională ce înconjoară noua federaţie rusă, în plină expansiune economică. Nu numai că poeţii în cauză au debutat dar cei mai mulţi s-au şi format şi au creat grosul operei în comu­nism, anii de libertate succesori prăbuşirii centralei moscovite însem­nând mai mult o reparaţie decât o ruptură, climatul unei tranziţii de o ambiguă cruzime luminând o situaţie ce nu ne este necunoscută.

De aici, factorul care răsună în sentimentul lectorului nostru, în­lăturând inerţia unei lecturi convenţionale, nu se opreşte la lipsa unei lirici ocazionale, angajate, partinc principială, ci la gradul de puritate, de claritate, de proprietate a termenilor poetici, de genuitate, de evidenta luxuriantă a limbii, la majoritatea poeţilor, degustători înzestraţi, experimentaţi ai expresiei, jucători în forţă ai unui nesecat vocabular poetic.

Cititorul care ia cunoştinţă de complexitatea florilegiului liric din Poezia acasă rămâne indecis între ipoteza unei oarecare toleranţe de care s-ar fi bucurat poeţii basarabeni sub ţarismul sovietic sau un miracol, acela pe care şcoli sociologice dau să-l explice ca specific zonelor de margine, de maximă presiune, unde, prin reacţie, existenţa comunităţii este funcţie de păstrare a limbii, fenomen ce-i conferă acesteia savoare, robusteţe, nuanţe şi înnoiri lexicale necunoscute în zonele neprimejduite, leneşe, să spunem. Ceea ce de îndată apoi va remarca lectorul va fi plăcerea pentru miez tematic – modalitatea hai-ku-ului o slujeşte optim! – a li­ricilor basarabeni, uşor în detrimentul pâclei metafizice. O netă, prin urmare determinare conţinuitistică, indiferent cât de diversificat va fi productul liric şi de personal glasul bardului, de unde, în pofida oricărei aventuri a formei, clasicitatea de fond, decelând o certă stare de insularitate, punctul de despărţire de lirica celor­lalte româneşti pajişti şi urbe, dar guvernaţe de Capitală şi în trenţe postmoderniste, vestind globalizarea, până la desfigurare.

Loc în care se ridică întrebarea ce au putut asimila în foarte specialele lor condiţii poeţii basarabeni, unii cu sârma ghimpată a graniţei tăindu-le gospădăria, alţii cu ani grei de Siberie, cu toţii ager cenzuraţi şi în continuu suspicionaţi, adresându-se, la rândul lor, unui cerc de cititori pe un prag de cultură nu mai puţin supravegheat şi unde o tălmăcire din Walt Whitman sau Robert Frost făcea în prim rând operă de culturalizare, de spargere a unei încer­cuiri, împrejurări care nu au putut împiedica o remarcabilă activi­tate lirică, cu câte un impresionant număr de volume de cap de poet în decursul câte unui deceniu.

O antologie, iar Poezia acasă nu face excepţie, înmănunchiază între coperţi voci mai degrabă diferite decât divergente, fie că adoptă ordinea alfabetică a numelor, fie pe cea cronologică, fie una mai tainică, aceasta este urmarea unei opţiuni cu joc de naştere a aleşilor între anii 1935-1948. Iulian Filip, semnatarul fiecărui medalion de poet, poet el însuşi în colanul propus şi încheietor al antologiei se înfăţişează astfel drept „poet proteic în scrisul că­ruia comentatorii identifică teme şi motive prin care-l alătură pe rând lui Alecsandri, Bolintineanu, Bacovia, Ion Barbu sau Marin Sorescu” , acesta din urmă semnificând momentul reîntâlnirii cu li­rica vie, modernă românească.

Publicate în Litere, începând din ianuarie 2001, medalioanele dau la iveală nume dinainte cunoscute publicului nostru şi altele noi, ce se împământenesc acum, într-o fericită, necesară ofertă de reciprocitate, promiţând interferenţe. Încă de la primul poet antologat, Vasile Romanciuc, o tentă a specificităţii liricii din Republica Moldova ni se descoperă: lapidaritatea (vezi „Cântec basarabean”: „Basarabia – frunză / pe două ape, / frunză/pe două ape / un val o scufundă, / un val o ridică, / ah! cum o poartă”) şi, mai în genere o plăcere a limpidităţii, vădind şi depărtarea de lirica-matcă. Am putea vorbi de aceeaşi diferenţă care sare în ochi compa­rând lirica ardeleană – Blaga, Cotruş, Doinaş –, cu puncte de contact central europene, cu aceea din Muntenia – Arghezi, Barbu, Nichita Stănescu, vibrând de vecinătatea Balcanilor, pe şleau dunărean.

Dar spre a susţine această aserţiune o cercetare a fiecărui poet antologat se impune de la sine, cu regretul că în suita poemelor antologatorul nu a indicat şi anul conceperii. Dacă ceea ce îl inte­resează pe sociolog îl interesează şi pe istoricul literar...
Poezia Acasă. Poeţi contemporani din Basarabia. Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2003.