Litere revistă lunară de cultură

Lex

av. Dan Ţop

alexandru vlahuŢĂ

despre „Şcoala de avocaŢi DE LA TÂRGOVIŞTE”

Publicată în Monitorul Oficial nr. 273 din 6/18 decembrie 1864, Legea constituirii corpului de avocaţi arăta în art.1, că pot exercita profesiunea de avocat cei de naţionalitate română sau naturalizaţi români, cu diplomă de studiul dreptului de la o facultate de Drept română sau de la una din facultăţile străine.

Întrucât cei care puteau îndeplini cumulativ aceste condiţii erau în număr redus, şi pentru că exista reglementarea şi funcţiona ca vechili avocaţi, un număr important de persoane cu o minimă pregătire în domeniul dreptului, prin articolul 25 se stipulează că „toţi aceia care la promulgarea acestei legi se vor afla exercitând profesiunea de avocat, vor continua... urmează a fi înscrişi între avocaţi deşi nu vor avea titlul de ştiinţă cerut de art.1”.

Actele necesare înscrierii în barou erau o cerere adresată Consiliului de disciplină; dovada de la Curtea de Apel că s-a depus jurământul, respectiv o „foaie de jurământ” iscălită de avocatul respectiv. Această „Foaie de jurământ” nu se alcătuia după forme prestabilite, ci ad-hoc, în funcţie de inspiraţia funcţionarului de grefă.

Alături de acestea, mai erau necesare o declaraţie solemnă către Barou că îşi va îndeplini misiunea cu toată conştiinciozitatea, declaraţie certificată de decanul baroului şi de consiliu şi, desigur, acte doveditoare ale exercitării profesiunii de avocat sau a altei profesii având tangenţă cu justiţia.

Situaţia învestirii cu titlul de avocat a unor persoane ce nu îndeplineau cerinţele legii, de către Consiliul de Disciplină al Baroului Dâmboviţa, şi în special de către decanul său din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, Niculae Chirculescu, a fost discutată pe larg în conferinţa magistratului bucureştean C.I. Prodan, intitulată „Trecutul baroului românesc” şi publicată în Buletinul Uniunii Avocaţilor din România, în 1934 şi, ridiculizată de jurişti prin formula „Şcoala de avocaţi de la Târgovişte” sau „Fabrica de avocaţi”.

Nu numai juriştii au criticat în presa vremii această atitudine, dar şi scriitorul Alexandru Vlahuţă, care audiase şi el cursuri de drept, arăta că în timpul vacanţei din iulie şi august 1883, pleda la Galaţi în favoarea deţinuţilor, alături de alţi prieteni, „încurajând cu prezenţa debuturile la Galaţi ale avocatului de Târgovişte”.

Într-adevăr, din cuprinsul a 159 de dosare de înscrieri a unor avocaţi stagiari şi definitivi, în perioada 1868-1883 în baroul Dâmboviţa numai 6 sunt licenţiaţi în drept ai unor facultăţi din ţară şi din străinătate.

În art. 28 alin. 2 al Legii de constituire a corpului de avocaţi, se vorbeşte de avocaţii practicanţi, cei care la apariţia actului normativ aveau un exerciţiu al profesiunii de 4 ani. Aceste prevederi au fost ulterior extinse şi s-a ajuns la trecerea peste limitele legii. Actele la care se referă „jurnalele” Consiliului de Disciplină Dâmboviţa, sunt foarte variate, certificate, atestate de felul celui semnat de 113 cetăţeni din Focşani care îl recomandă pe junele Popescu spre a fi avocat.

Din aceste acte ataşate cererii de înscriere, rezultă că unii solicitanţi mai apăruseră în faţa instanţelor în calitate de avocaţi, în timp ce în altele fuseseră procurori, împuterniciţi sau vechili.

Dintre solicitanţi, unii deţinuseră funcţii judecătoreşti, fiind magistraţi, procurori, judecători de pace sau de ocol, alţii deţinuseră funcţii administrative ca: primari, poliţai, agenţi fiscali, sau de mică importanţă – copişti, grefieri.

Existau şi alte criterii de inscriere ca avocat stagiar precum recompensa unui lung serviciu sau brevetul de decorare cu medalia de război etc.

În dosarul de arhivă nr. 1/1873 al Colegiului de avocaţi Dâmboviţa, găsim un act din care rezultă că noul avocat stagiar, Petre Caloianu, fusese călugăr şi din certificatul judecătoriei Giurgiu rezulta că se prezentase în instanţă ca vechil, Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 38957 din 1 sept. 1871 impunând pe „fostul călugăr Pantelimon Caloianu la taxa patentei exercitând meseria de avocat”.

Alături de astfel de solicitanţi, existau, desigur, şi persoane care frecventaseră cursuri de drept ca Dimitrie Solomonescu, care arăta în cererea de înscriere că a audiat doi ani la facultatea de Drept din Bucureşti; Nicolae Georgescu, care a audiat cursuri trei ani; Ion Grigorescu, care arăta că a fost la Facultatea de Drept din Iaşi, iar Irimia Circo, absolvise Universitatea din Viena; G.P. Petrescu, era licenţiat, al Facultăţii de Drept din Bucureşti, iar D. Antoniu al facultăţii din Gand.

Se poate constata că nu era vorba de absolvirea unei şcoli, caz în care se elibera diploma, ci se făcea pur şi simplu primirea în corpul avocaţilor şi se eliberau cărţile de avocatură, legitimaţii cu care se puteau prezenta în fata instanţei. Acordarea dreptului de exerciţiu legal al acestei profesii, prin înscrierea unor persoane în tabloul avocaţilor dâmboviţeni, nu diferea de practica altor barouri, care potrivit opiniei lui C.I. Prodan „au dat drumul celor netitraţi” cum ar fi barourile judeţelor Olt, Vlasca, Râmnicu Sărat, dând exemplul unui oarecare Giuvelea, care pledase ca „procurator” fără studii, dar care a fost înscris ca avocat stagiar de către Consiliul de disciplină al baroului din Râmnicu Sărat, din anul 1870.

Nevoia sporită de practicieni ai dreptului, a provocat această situaţie, care se va remedia în următoarele decenii, prin organizarea unui învăţământ juridic riguros şi prin creşterea exigenţei inscrierii în rândurile avocaţilor, chiar ca stagiari.

raftul de sus

Mircea Constantinescu


La ei acasă şi în deplasare, americanii... (III)

Dacă sexualitatea cuplurilor tinere este exploatată literar, adesea genial, de către un Henry Miller, sexualitatea cuplurilor de adolescenţi ori a persoanelor cu-termenul-de-garanţie depăşit este exploatată de către PHILIP ROTH. (În teacăt amintesc, „De veghe în lanul de secară” al lui J. D. Salinger îşi păstrează rangul de capodoperă; inventatorul stilului exploziv-aluziv, de un rafinament care i-a permis „să-l privească în ochi”, după expresia lui Hemingway, pe monştrii sacri ai literaturii yankee, îşi trăieşte azi bătrâneţile într-o izolare autoimpusă, deconspirată doar de către o fostă amantă, jună cândva, care s-a gândit să câştige niscaiva dolari găuriţi dezvăluind – după un sfert de veac – câte ceva din atmosfera pustniciei celui care, în anii '50, a revigorat proza americană şi a resuscitat interesul pentru literatura acestei ţări compozite şi imprevizibile. Nemţii le amintesc permanent britanicilor că EI au pierdut războiul dar au câştigat pacea, insă se pot retrage cu sfioşenia de rigoare din faţa yankeilor care au câştigat şi războiul şi pacea). Impactul cu proza lui Roth s-a săvârşit acum câţiva ani, când am citit şi adnotat pe nerăsuflate „Complexul lui Portnoy” (ed. Univers, trad. G. Volceanov, postfaţă Dan Grigorescu). O carte scandaloasă, adică lipsită de complexe, tocmai. Lipsită, ca şi următoarele cărţi semnate de Roth inclusiv de complexul utilizării termenilor ebraici/idiş atunci când măria-sa autorul i-a apreciat ca fiind inevitabili. Intr-o notă-moto, scriitorul însuşi oferă o grilă de lectură explicând (fantezist?) că sintagma „Portnoy’s Complaint” i-ar aparţine lui O. Spielvogel şi e descrisă, psihanalitic, în lucrarea „Penisul descumpănit”. Repet:o carte scandaloasă, dar nu numai printr-o lecţiune care să valorifice etalarea vârstei-criză a pubertăţii ci şi – din nou e vorba de un procedeu reluat şi în cărţile viitoare – să valorifice un subiect cel puţin delicat, expus lapidar acum aici: raporturile dintre evreii americani şi cei din Israel, raporturile dintre evrei şi creştini, musulmani etc. Nu-i lipsit de interes să amintesc că doar la 37 de ani Roth e ales membru al Academiei Americane, apreciat „pentru romanele sale care au şocat prin sinceritatea aproape revoltătoare, printr-o totală lipsă de pudoare, sfidând orice prejudecată”. Iar romanul sus-numit e apreciat drept „o carte de un comic scatologic şi de o profundă forţă emoţională”, fiind recomandată drept „o lectură obligatorie pentru oricine îşi aminteşte de farsa umilitoare a maturizării şi de misterul ei plin de spaime”. Nu voi cita nimic din postfaţa elaborată de Dan Grigorescu, recomandând-o a fi citită în întregime; este, de altfel, alături de comentariile la cărţile lui Miller sau Doctorow, una dintre contribuţiile critice pertinente, confirmându-i postura de mentor, urmată la o distanţă considerabilă de aportul unui M. Mihăeş. Fireşte, refer asupra spaţiului cultural american.

După acest „monolog comic, delirant, care a adăugat deja un nou prototip literaturii americane” (Cf. Guardian), am fost mai mult decât curios să văd cum „evoluează” scrisul lui Roth. Tot la Ed. Univers (trad. Anca Dan, postfaţă Stefan Stoenescu) apare şi „Operaţiunea Shylock”. Miza acestei opere este uriaşă (şi ratată, pe măsură…), autorul nefiind decis – ceea ce conferă romanului o anumită savoare – cum să scrie despre una dintre cele mai spinoase (deseori: cea mai spinoasă) probleme din actualitate: situaţia conflictuală din Orientul Mijlociu. Trec acum cu vederea paginile (altminteri, politic corecte, spre deosebire de alegaţiile unui Below…) în care sunt evidenţiate „vânzările” de evrei practicate de regimul ceauşist şi, în general, atitudinea românilor peste drum de străbuna „chestiune evreiască”. După lectura unor opere dedicate spionajului, semnate de Le Carré, San Antonio, N. Mailer, J. Barth, Fr. Forsyte, Arkadi & Ghiorghi Weiner ş. a. , sigur că nu sunt dispus să-l fac concesii „stilistice” lui Roth, chiar dacă amploarea dezbaterii propuse de el e copleşitoare şi reproduce, întrucâtva, haosul istoriei concrete. Intimitatea, nu neapărat sexuală, a personajelor produce cele mai memorabile pagini din acest amalgam, omagiat, culmea (oare? ) cu premiul PEN/ FAULKNER…! Iată pentru ce prefer să preiau aprecierile altora ce însoţesc, pe coperta a patra, fotografia autorului (impresionantă): „Scriere hibridă, care amestecă ingredientele romanului de acţiune şi de spionaj cu tehnicile narative ale jurnalului, autobiografiei şi confesiunii, „Operaţiunea Shylock” îl poartă pe cititor în tenebrele unei misterioase afaceri regizate de serviciul secret israelian, Mossad. La New York şi la Londra, la Ierusalim şi în teritoriile arabe ocupate, protagonist al incredibilelor aventuri este însuşi… Philip Roth, în tripla ipostază de autor, narator şi personaj”.

O dată „amestecat” în problematica atât de gravă enunţată anterior, mărturisesc că nu mă aşteptam ca următoarea carte tradusă (de Irina Petraş pt. Biblioteca Apostrof, în 2001) să-mi mai ofere vreo surpriză. Şi totuşi, „Animal pe moarte”, de doar dimensiunile „Morii cu noroc” slaviciene, îl stabilizează în memoria mea afectivă pe Roth ca pe unul dintre autorii veacurilor simbolic suprapuse. Copertele ediţiei române reproduc, elegant, un nud palladyan, de astă dată nu doar provocator-comercial ci perfect adecvat „conţinutului”. Purtătoare de miză mai puţin amplă decât cartea prezentată anterior, naraţiunea „The Dying Animal”( gerunziul „dying” îmi resuscită amintirile legate de parcurgerea fastuosului ritual faulknerian apelat „Pe patul de moarte”, reluat, într-o gamă minoră, din păcate, de F. Neagu în povestirea „Acasă”), aşadar naraţiunea aceasta îmi întăreşte convingerea că Roth nu şi-a neglijat neciodată înaintaşii, oricât de antipatici i-ar fi putut deveni, şi mă opresc asupra câtorva pentru care stilul i-a nemurit: Faulkner, Hemingway, Salinger, Updike… „Animal pe moarte” mi s-a părut, iar azi sunt chiar convins că rămâne, nu numai o poveste emoţionantă prin verismul ei, inclusiv unul sexual, dar şi un exemplu de cum se poate consacra un scriitor unui subiect nu doar delicat dar înfiorător de banal: moartea (probabilă) a fiinţei iubite Incât nu pot decât să mă închin cu ambele mâini că acel Sahkespeare nu a scris şi proză-proză: prea ne-ar fi desfiinţat, nouă şi urmaşilor noştri, orice tentativă de-a ne scutura genunchii de nisipul umilinţei admirative… Fiindcă acel Shakespeare ne-a sugerat, în chip elocvent până la disperare, că singurul lucru cu adevărat tragic nu este moartea, ci viaţa. Puţin importă, acum aici, că Marele Will îi cunoştea sau nu pe tragicii greci sau buddhişti.

MERIDIANE

Ştefania Rujan


Une grande Européenne*

În cartea lui Constantin Turcu, Hélène Vãcãresco, une grande Européenne (Éditions de la Fondation Culturelle Roumaine, Bucarest, 1996) găsim, pe de o parte, comentarii pertinente făcute de autor asupra activităţii desfăşurate de Elena Văcărescu în străinătate, şi, pe de altă parte, o selecţie din discursurile oficiale, pronunţate de poetă la Societatea Naţiunilor de la Geneva, în calitate de secretar general al delegaţiei României la acest forum, ca şi câteva din alocuţiunile prezentate cu ocazia festivă Hommages à Hélène Vãcãresco care a avut loc în 1937, la Paris, sala Chopin.

Începând din 1904, anul întemeierii „Universităţii Analelor” („L’Université des Annales”), Elena Văcărescu va desfăşura, timp de mai mult de patru decenii, o extraordinară activitate de conferenţiară, alături de oameni de cultură celebri ca: Anatole France, Paul Valéry, Maurice Maeterlinck, Jean Giraudoux, Pierre Loti, André Maurois, Edouard Herriot. După modelul francez, din iniţiativa sa, în 1913, a fost creat la Bucureşti Cercul Analelor, unde au participat, cu discursuri şi conferinţe, personalităţi de marcă ale culturii române: Nicolae Iorga, Cincinat Pavelescu, Victor Eftimiu etc. Ca membră a delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris, Elena Văcărescu a asistat la semnarea tratatului de la Versailles. Guvernul francez i-a decernat La Légion d’Honneur. Elena Văcărescu, aşa cum arată Constantin Turcu, „a pleinement connu, après la Première Guerre mondiale, les caractéristiques et la fascination de la diplomate culturelle”. În calitate de secretar general al delegaţiei României la societatea Naţiunilor de la Geneva, ea a participat la toate sesiunile acestui forum, în perioada dintre cele două războaie mondiale. Paul Valéry, Henri Bergson, Albert Einstein, Nicolae Titulescu au fost colegii ei la Comisia Cooperării Internaţionale iar Thomas Mann, Henri Focillon, Paul Valéry etc. la Comitetul Permanent al Literelor şi Artelor (Comité Permanent des Lettres et des Arts). Sub auspiciile Societăţii Naţiunilor, s-a creat, în 1924, Institutul Naţional de Cooperare Intelectuală. Alături de Paul Valéry, poeta de origine română a fost unul dintre membrii fondatori al acestui organism internaţional. Convinsă că prezenţa ţării sale trebuia să se manifeste în străinătate sub aspectele cele mai favorabile, Elena Văcărescu făcea cunoscută România nu numai prin operele de ficţiune dar şi prin conferinţe şi discursuri. Supranumită „ambasadoare a sufletului românesc” a fost un mesager al ţării sale în Franţa şi în lume. În testamentul ei găsim următoarea profesiune de credinţă care confirmă apartenenţa poetei de origine română şi expresie franceză la cele două culturi: „Bien que fusse obligée, à cause des malheureuses circonstances de ma vie, de vivre loin de la Roumanie, mon cœur n’a cessé pas une seule minute de battre pour elle. Toute mon activité de presqu’un demi-siècle a été consacrée aux intérêts de notre peuple, cherchant a resserrer les rapports entre la France et la Roumanie, la France qui a été pour moi une seconde patrie et où heureusement mon nom est et il restera le symbole des deux peuples que je glorifie.”

Cartea lui Constantin Turcu are meritul, aşa cum am arătat deja, de a ne permite accesul la o parte din discursurile pronunţate de Elena Văcărescu la Geneva. În discursurile sale, poeta trasează liniile directoare ale unei reale cooperări intelectuale, element esenţial în cunoaşterea şi apropierea dintre popoare: traducerea operelor valoroase publicate în limba naţională, crearea de biblioteci internaţionale în vederea cunoaşterii valorilor spirituale ale fiecărei ţări, organizarea unor congrese de artă populară în care naţionalul şi internaţionalul se întâlnesc, propagarea unui cinematograf cu valoare educativă, vulgarizarea capodoperilor de artă şi literatură la scară mondială, colaborarea între muzee, arhive, societăţi literare şi artistice. Încrederea sa în Societatea Naţiunilor şi a organismelor subiacente - Comisia de Cooperare Intelectuală şi Institutul Internaţional al Cooperării Internaţionale - este subliniată de nenumărate ori: „Permettez à votre počte de pousser vers la Société des Nations le cri d’inflexible espérance qui vibre dans chacun de vos cœurs.” În discursurile sale, poeta atrage atenţia asupra pericolului crizei economice „cette hydre aux cent têtes” şi asupra adaptării dificile a oamenilor la noile condiţii de viaţă, critică aspru cinematograful lipsit de valoare artistică şi educativă, exploatarea copilului şi a femeii, mafia drogurilor, părinţii care îşi maltratează copiii, instigarea la război şi rasism.

Convinsă de necesitatea realizării unei Europe unite, federalizate, Elena Văcărescu nu admite totuşi nivelarea şi omogenizarea la nivel artistic şi cultural. Rolul de a conserva „au monde de l’art le visage varié et multiple qui en fait l’attrait” revine Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală (L’Institut International de Coopération Intellectuelle) care se va constitui „en défenseur des régionalismes européens, pour le plus grand bien des lettres et des arts”.

Unele din aceste discursuri sunt de o mare actualitate. Sunt texte argumentative, structurate în paragrafe, cu câmpuri lexicale adecvate şi termeni recurenţi, utilizând modalităţi de a convinge, de a seduce - imperative, interogaţii, asociaţii evocatoare neaşteptate: „la Société des Nations, cet arc-en-ciel des peuples ”, „grain de gloire”, „pain de liberté”, „l’śuvre étrangère, pénétrant dans le milieu national, fait souvent office du grain de sable qui pénètre afin d’y sécréter la perle”.

În cartea Hélène Vãcãresco, une grande Européenne găsim reproduse unele dintre celebrele Entretiens organizate de Comitetul Permanent al Literelor şi Artelor, sub egida Societăţii Naţiunilor în diferite ţări din lume între 1932 şi 1939, la care Elena Văcărescu a participat alături de personalităţi ştiinţifice şi culturale de marcă: Paul Valéry, Thomas Mann, Marie Sklodovska-Curie, Jules Romains, Miguel de Unamuno, Henri Focillon, George Oprescu. Conferinţa consacrată lui Gœthe pune în evidenţă originalitatea marelui poet german, care constă, după părerea conferenţiarei de origine română, în capacitatea de a „concilia contrariile”, sinteza între ordinea clasică şi „libertatea romantică”, uimitoarea sa vitalitate care o aminteşte pe cea a naturii. „Chêne puissant”, „Prométhée heureux”, incapabil să urască viaţa, Gœthe a avut de asemenea „la conscience européenne au supręme degré et dans le sens le plus noble du terme”. În al doilea „entretien”, intitulat L’Avenir de la Culture (Madrid, 1933) se face distincţia între adevărata cultură, cea interioară care se adresează sufletului, şi pseudo-cultură, care este exterioară şi nu se adresează decât corpului. Condiţia sine qua non a dezvoltării culturii este armonia între „materie şi spirit” care presupune „dezvoltare şi sinceritate”. Analizând raporturile dintre Artă şi Stat, conferenţiara aduce un omagiu adevăraţilor artişti, cei a căror datorie morală se referă „à leur amour du beau, à leur goût, à leur probité, à leur intelligence.” Printre factorii care influenţează formarea omului modern, unul dintre cei mai importanţi este, după opinia Elenei Văcărescu (La formation de l’homme moderne, Genève, 1939), asimilarea imaginarului colectiv, a clişeelor de gândire şi de reprezentări. De aici elogiul operelor populare „pleines de sèves, de simplicité, d’optimisme et d’action” care „pour être populaires n’en seront peut-être que plus fortes et plus agissantes”⁷. În cartea lui Constantin Turcu sunt, de asemenea, reproduse o parte din alocuţiunile prezentate, în 1937, la Paris, în sala Chopin, cu ocazia festivităţii Hommages à Hélène Vãcãresco. Discursurile lui Marcel Prévost, Paul Morand, Edmée de la Rochefoucauld, F. Grech etc. pronunţate cu această ocazie pun în evidenţă remarcabilele sale calităţi de orator: timbrul vocii, articulaţia impecabilă, claritatea raţionamentelor, precizia analizei, eleganţa frazelor, vigoarea exprimării, argumentaţia infailibilă, echilibrul întregului care urmăreşte o idee centrală, o temă esenţială, cunoaşterea retoricii şi nu în ultimă instanţă franceza ireproşabilă. Imaginea sa de mare europeană a fost subliniată de Souza-Dantos - ambasadorul Braziliei la Paris, Paul Raymond şi Will Gordon. Cuvintele lui Paul Morand presupun o adevărată comuniune de idei şi sentimente: „J’ai rencontré Hélène Vãcãresco pour la première fois ... au fait, l’ai-je rencontrée quelque part pour la première fois? Non, je l’ai toujours connue.”
*Constantin Turcu, Hélène Vãcãresco, une grande Européenne, Éditions de la Fondation Culturelle Roumaine, Bucarest, 1996, p. 9.


IDEI ŞI ZILE

Christian Crăciun

ieŞirea prin dEcor
Este prezumţios, îmi spun, să contabilizezi în frigiditatea calendarului ardenţa câte unei idei. Ideile, ca şi prietenii, vin rar, uneori corespondezi cu ele de departe, cine s-ar autoproclama nababul căruia să i se fi dăruit cotidian măcar o idee, fără să cadă în ridicol? Sunt, sigur, „miliardari de imagini”, dar imaginile nu sunt idei. Le pot conţine, dar nu obligatoriu. Scrisul, această ocupaţie tot mai frivolă şi inutilă, devine un simplu decor în care „se petrece acţiunea”. Şi totuşi, scrisul adevărat, cel care înseamnă totdeauna mai mult decât o simplă urmă pe hârtie, este marcat indelebil de „zgomotul şi furia” fiecărei zile. De culoarea fiecăreia. La fel ca şi pictorul, scriitorul este dependent de lumina din lucruri şi zile. De aceea scrisul este o ieşire prin, o străbatere de spaţii incongruente pe care doar pagina le poate aduna într-un singur sens. Nici o legătură între Balzac, Dostoievski şi Proust. Doar scrisul. Străbaterea dincolo. Cred în scrisul care urmează traseul zilei. Îl recunoşti pentru că este rar. Nu fotografiază, ci radiografiază. Pojghiţa subţire este penetrată fără a fi distrusă. Zilele sunt, în general, indecent de asemănătoare, până la nevroză. Unde să mai încapă, în acest spaţiu îngust, ideea? Un fel de înger apărător.

Scrisul de tip jurnal vrea să lumineze, pornind de la această ipoteză a ideii care te vizitează cotidian, decorul, aparenţa. De aceea este pândit de două pericole simetrice: banalitatea inevitabilă şi calofilia care încearcă să „salveze” această substanţă amorfă (oximoron, poate, dar nu există epitet mai potrivit) a fiecărei zile. Dincolo de voyeurismul inevitabil pe care-l excită în noi orice jurnal, fascinaţia pentru „autentic” (un cuvânt atât de greu de definit, când este vorba despre literatură, pentru că nu ştiu dacă Cu mîinile curate este mai „autentică” decât Doamna Bovary sau invers) ne dă iluzia că am putea şi noi scrie. Jurnalul degradează insidios meseria de scriitor, dându-i o falsă imagine de facilitate. Apăsând pe faptă, pe întâmplare sau – şi mai grav – pe meditaţia asupra celor petrecute, jurnalul stârneşte în cititor iluzia că acesta este scrisul. Există şi un tip de poezie aflat prin apropiere, dar nu despre el vreau să scriu aici. Scriitorul este tocmai acela care scrie şi cînd nu are idei, sau mai ales atunci. Pentru el sunt mai importante zilele decât ideile. Acestea din urmă aparţin cititorului sau criticului. Trecerea prin cenuşa zilelor nu este literatură de la sine ci numai după ce am simţit incendiul, după ce am trăit „la poalele vulcanului”. A capta această energie. A scrie ca şi cum ai fi un paratrăsnet în timp de furtună. Tocmai într-o zi de o seninătate perfectă. Legături periculoase cu urmele noastre care au, din păcate, numai consistenţa fără palpabilitate a luminii fiecărei zile…

*Ian McEwan, Ispăşire, Roman, Ed. Polirom, 2003, 480 p., f.p.