Litere revistă lunară de cultură

poesis

Monica Enache


Leac
Am început să mătur zăpada

de pe cornee

şi mi-e sete de întunericul

irisului.

Ding! Dong!

I’m feeling happy again!

Măturătorii de pulsaţii recente

mă iau peste picior

pe mine şi pe prietenul meu,

omul cu capul plecat peste lume,

care se scaldă-n glume,

dosite sub papuc.

Ding! Dong!

I’m feling happy again!

Intermezzo
Fata cu versul liber-pieptănat,

mustind a balsam

făcea cu ochiul de sub cămaşă,

alungând de pe gât

peisaje comerciale,

nişte oameni cu vise ipotecate,

fermieri pe boltă.

Cerul duhnea a ploaie,

a cântece juvenile îngereşti.

Răsăritul versului liver-cugetător

îl avea-n cap de-o săptămână de secunde,

ascuns printre şuviţe denaturate.

Cerul duhnea a ploaie,

mi-am pus impermeabilul peste inimă

şi-am ieşit

să delirez versurile cu ochii.

Petiţie
Lăsaţi ploaia să râdă ca o zănatecă-n vânt

şireturile cuvintelor de mult s-au desfăcut

şi se scaldă în iazuri, se-neacă desculţe în talazuri

bântuind limba.

Lăsaţi ploaia să plângă pe umeri

cu naşterea-n gât,

să ne trezim sentimentali în romane

imaginând eroine vulgare

cu trupul prefăcut.

Cordonul rochiilor s-a linguşit tăcut

peste braţe,

bătrânele vase din port

flutură din aripi

aruncând peste bord

moartele ploi.

Lăsaţi ploile să moară cu noi…

Incantaţie
Tu, sâmburele de piatră,

cu poezia în urechi,

rătăceşte-mi paşii

în valea sound-ului organic

al căsuţelor atriale,

acolo unde-am îmbrăcat cândva

cămaşa sângelui.

Tu, sâmbure de piatră,

zdrobeşte cu mine

miriapozii desculţi

din carapacea gândului,

să ne udăm tălpile

cu eau de toilette,

să ne strecurăm umili

prin iarba de pe gâtul iubitelor,

tu, sâmbure de piatră,

să mă chemi

şi să te chem

prin interfonul galant

de la porţile amanţilor deziluzionaţi.

Introducere
Pupilele noastre

iubesc impudic

firul virgin al ierbii

culcat în palmă,

o primăvară cu sâni de metal

zbătându-se

în bisilabicul sânge.

Cântec
Te-ai întins peste noapte

pălmuită de gânduri

cu ochii sedaţi de cuvinte

şi mădulare absente

şi ţi-am strecurat vocale în surdină

să-ţi adape setea

de speech-ul meu romantic

despre femeie.

Te-ai întins peste noapte,

iubito,

remixată, dar aceeaşi,

nu mai ai zâmbet

şi cocori pe la tâmple,

gândurile toate au început să umble

distante,

să ţi se golească pupilele

electrizate.

Te-ai întins peste noapte,

iubito.

Noapte bună!

Nostalgii
Câmpul râde cu florile-n gură

pisat de zăduf.

Peste seninul cerului picură păsări,

sentimentalismul-caniculă

pândeşte pantofii

adormiţi în iarbă.

POEZIA ACASĂ

Iulian Filip

Gheorghe Vodă

Cel mai blând vodă al Basarabiei
Cu ani în urmă epigramistul Efim Tarlapan îl portretiza cu foarte multă dragoste şi cu iresponsabilă lipsă de îndoială în faţa istoriei pe poetul şi regizorul Gheorghe Vodă: „molcăluţ la vorbă şi duios la cânt... Este primul Vodă bun pe-acest pământ.” Nu a protestat nici Vodă la asemenea înrămare, nu au zis nu nici confraţii poetului cineast – portretul îl prindea de tonalitate. E o corespondenţă înduioşătoare între felul de a fi al lui Gheorghe Vodă cu mesajele şi tonalitatea filmului său „Se caută un paznic”, recitire copleşitoare a lui Ion Creangă, „Ivan Turbincă”, film în care celebrii actori Mihai Volontir, Ion Ungureanu, Ion Sandri-Şcurea colaborau deopotrivă cu mucalitul de la Humuleşti şi cu molcăluţul de la Vălenii Cahulului. A editat volumele de versuri Zborul seminţelor (1962), Focuri de toamnă (1965), Ploaie fierbinte (1967), Aripi pentru Manole (1969), Pomii dulci (1972), Valurile (1974), Inimă alergând (1981), La capătul vederii (1984), Scrieri alese (1988), Viaţa pe nemâncate (1999), învrednicindu-se în diferiţi ani de Premiul de Stat al Republicii Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din Chişinău. Pare mai supărat Vodă cel de azi, mai ales în paginile de publicistică, dar e o supărare care nu arde podurile, supărare care nu trânteşte uşile – supărare cooperantă.

Aşa mi-i drag poetul cu pasărea lui gânditoare la câte nu zboară.

Din cronicile domnului Pasăre
Zice:

se vede

în această localitate rurală

civilizaţia a pătruns fundamental.

Nu se ştie anume care

dar, se vede

fundamental a pătruns.

Nimic –

din antichitatea autohtonă!

Atât –

un biet măgăruş

înhămat la trăsurică

trece lăturalnic pe drum

ironizat muzical de claxoane

şi numai domnul profesor de biologie

scoală clasa în picioare

când acesta

oprit în faţa şcolii

ia cu gura de jos

o cârpă de ziar.

Smerenie
Ţară frântă în bucăţi

Se adâncesc în inimă crăpăturile.

Durerile ies în afară

prin cuiele gândurilor sângerând.

Lacrima lunecă înăuntru.

Doar sângele părinţilor

prin mine alergând

ocroteşte

cele câteva grame de suflet

plăpând.

Resemnare. Învrăjbire. Cruzimi.

Pasăre pe pasăre mâncându-se

în cerul dintre hotare.

Viaţă fără glorie.

Poeţii mor.

Perfidia triumfă.

Ţară frântă în bucăţi.

atât de păcătoşi să fim,

încât

să nu putem frânge

jugul umilinţei de vită?

Căscare de dimineaţă
Ca şi cum lumina lipsea

Un moale căscat cuprinse

oamenii, vitele, orătăniile

peştii, broaştele, câinii şi pisicile;

căscau clopotele

în lung ecou de aramă

şi cei de pe ecranele TV

căscau.

Miliarde de guri

elastic şi mut strâmbându-se

într-un cor

comun şi obligatoriu

căscau.

şi pentru că nici ziarele

nici alte mijloace de informare

în ajun nu anunţaseră

că mâine dimineaţă

va începe seara –

nimeni nu observase fenomenul

şi nici nu văzuse

că soarele nu răsărea.

Nu răsărea –

prima probă era

de eclipsă totală.

Impresii necenzurate
Domnul Pasăre zice:

ar trebui să fii

cel puţin

un cal flămând

să simţi cu adevărat

dulceaţa acestei ierbi

amare.

Amare

pentru că tu eşti om

sătul de viaţă.

Dilemă
Toate pleacă şi revin.

Revin şi pleacă

şi iarăşi revin.

Eu stau la îndoială.

Vine îngerul şi zice:

- Dacă vrei să fii veşnic

trebuie să mori!
… Stau şi nu ştiu ce să fac.


proză

Mihai Stan

Paradis
Întâi a fost un consiliu de familie, cum îi plăcea Helenei să-l numească. De fapt familia nu mai putea fi niciodată întreagă: Anela la Ploieşti, Safeta – învăţătoare într-un sat obscur, tatăl lâncezind – dacă mai era în viaţă, nu mai aveau de doi ani nici o veste de la el – în cine ştie ce închisoare, poate la Canal. Uite că nu reuşise să dezlege enigma asta. De câte ori nu-l înjurase în gând, un ins isteţ nu ajunge la puşcărie, chiar politic, aşa cum hotărâse Tribunalul Militar din Craiova.

Cel mai tare îl deranja faptul că niciodată nu putea răspunde clar la întrebări de felul: „Unde e taică-tu? Unde lucrează? Cu ce se ocupă? Al cui eşti tu, mă?” De regulă, bâlbâia pierit: „E în armată, domnule, pardon, tovarăşe, este ofiţer, nu am voie să spun la ce unitate, e secret şi, la urma urmei, nici nu deţin această informaţie.”

De multe ori citea pe faţa curiosului neîncrederea sau, mai rău, acesta zâmbea cu subînţeles: „Lasă, mă, ce-mi tot îndrugi tu aicea, tot oraşul ştie că e la Canal, ha, ha, ha…! Bine le face, duşmani ai poporului, tu-vă muma-n cur de capitalişti, de chiaburi care sugeţi sângele poporului; să zici mersi că te lasă şi la şcoală, mă, dac-ar fi după mine v-aş trimite pe toţi în Bărăgan!”

Deseori aceşti vehemenţi torţionari, aşa cum dedusese el mult mai târziu, erau dintre cei ale căror avansuri Helene le respinsese. Vezi, oameni mici la suflet, aşa se răzbunau ei, pe un copil. Atunci îi privea cu un dispreţ neascuns, zâmbetul ce-i încolţea în colţul gurii – mai mult un rictus – făcea cât cea mai afurisită înjurătură. Şi, lucru ciudat, viteazul torţionar lăsa privirile în jos, se întorcea şi pleca bombănind. Era, pentru el, şi aceasta o victorie…

Pentru băieţi avea diverse legende uşor diferite, un fel de variante, în care tatăl său era un redutabil spion infiltrat într-o ambasadă românească din… nu, nu putea spune ţara, dar este una, ehei, pe care toată lumea stă cu ochii… şi se ştie de ce… Dacă, Doamne fereşte, începe al treilea belus, acolo se declanşează. De ce zice el „belus” şi nu „război”, îl întrebase Iosif. Ei, nu ca să nu zică „war” sau „krieg” sau „guerre” sau „vaina”, ci fiindcă latina e totuşi limba regină a lumii. Ce, nu ştiaţi că în tot Evul Mediu limba diplomaţiei a fost latina? Şi, mă rog, denumirile ştiinţifice în biologie, chimie, geografie, antropologie, arheologie în ce limbă sunt?

Trăia intens teama că a redevenit copilul ciudat, ciudat în ochii delurenilor lui, de data asta însă nu din vina lui, la urma urmelor cu ce contribuise el la dezmembrarea familiei, fiindcă, orişicât, o familie din care tatăl lipseşte, chiar şi temporar, numai familie nu mai poate fi?!

Când apărură şi alţii în situaţia lui se mai linişti, băieţii colonelului care locuiau la un unchi (se spunea că tatăl lor e în închisoare fiindcă a fost sau era regalist), copiii sau nepoţii familiilor Vogoride, Ollănescu şi Donici (foşti latifundiari, norocoşi, totuşi, că după reforma agrară, adică după ce li se confiscaseră moşiile, domiciliul forţat la care erau supuşi nu era în Bărăgan, ci în patriarhalul orăşel agrar Delureni), sau Marina, fata aceea răpitoare, frumoasă ca o zână, divină, naiadă, fee şi multe nume îi dădea el de prin cărţi, de care toţi, dar absolut toţi băieţii erau îndrăgostiţi. Se zvonea, şi nimeni nu punea asta la îndoială, că e, de fapt, copil din flori al regelui ce tocmai fusese detronat şi exilat, o poveste romantică pe care şi el însuşi o înfrumuseţase.

Ce mai, îşi zisese, e chiar onorant să ai ceva comun cu toţi aceşti tineri deosebiţi şi, ca efect, începu să perceapă altfel situaţia grea a familiei lui. I se părea că ei toţi sunt nişte eroi care luptă cu un inamic deocamdată puternic, nişte combatanţi care nu cedaseră ca majoritatea cunoscuţilor şi care, în final, vor fi sărbătoriţi ca învingători.

Desigur, cei care după „maturitate” – aşa se numea în noul limbaj comunist bacalaureatul – vor intra la facultate şi de aici, ehei, drumul e drept şi urcă, urcă; nu avea el atâtea exemple din cărţile citite, despre băieţii ăia ambiţioşi care, după ce-şi uimeau consătenii, plecau din sat şi ajungeau ziarişti, politicieni, oameni de afaceri, medici renumiţi, profesori universitari, actori. Şi cărora li se uita trecutul fiind acceptaţi, cel puţin de suprafaţă, egalii celor din lumea bună. Este drept că, cu cât ajungeau mai sus, cu atât trebuiau să-şi renege principiile. Nu de mult citise „Drumul spre înalta societate” şi „O tragedie americană”. Nu, până acolo n-ar fi putut să ajungă, nu l-ar fi lăsat firea sa.

Când şi ultimul zgomot se stinse, semn că toţi soldaţii numiţi pompos „genişti” plecaseră să sape cu târnăcoapele cinci oare – lucrau la drumul Bicaz-Borsec, trasat pe panta muntelui, peste vârfuri uneori – intră în spălătorul improvizat în partea de sud a uriaşei barăci. Timp de o oră se spălă şi se bărbieri. Îi lua atâta timp fiindcă punea dintotdeauna preţ pe felul cum arăta. Şi cu cât exteriorul vădea normalitatea, cu atât mai tare-i creştea încrederea că ceea ce i se întâmpla era un accident biografic necesar chiar şi numai pentru contrastul cu înălţimea la care va ajunge în zece ani. Atât îşi luase, ca distanţă temporală, pentru a fi în vârf.

Mulţi dintre aşa-zişii lui colegi de armată, câţiva băieţi citiţi, doi absolviseră şcoli profesionale, alţi 3-4 erau şoferi sau tractorişti, unul ţârcovnic, cedaseră, luaseră mimetic înfăţişarea cenuşie a ratatului. Nespălaţi, jegoşi chiar, reducând animalic existenţa la mâncare, băutură şi masturbare, amărâţii erau lipsiţi de orice perspectivă. Nu, el nu era aşa. Şi trebuia să o arate mereu prin tot ce făcea.

Era, de fapt, singurul absolvent de liceu între cei 180 de condamnaţi la ocnă. Pentru că ce altceva erau aceşti băieţi tineri îndobitociţi de munca grea şi de izolarea din creierii munţilor? Nişte dezrădăcinaţi care, lipsiţi de curajul pe care-l aveau, bazaţi, până a fi încorporaţi la geniu, de fapt pe solidaritatea impusă de colectivitatea umană a satului în care fiecare era rudă cu fiecare, erau acum aşa de uşor de îngenuncheat.

Uimiţi în faţa brutalităţilor, unele inutile, inumane, de neimaginat într-o lume normală, aceşti bărbaţi falnici se transformau în copii lipsiţi de apărare, neajutoraţi, care, nemaiînţelegând nimic din ceea ce se petrecea cu ei sfârşeau prin a deveni ei înşişi călăii celor care, proaspeţi recruţi, ajungeau în această aşa-zisă unitate militară. Era ceea ce, de fapt, şi urmărea acest izolat univers concentraţionist, ce era disimulat într-o unitate militară. O falsă unitate militară, mai mult o închisoare în aer liber, ale cărei ziduri fuseseră înlocuite de distanţa mare de orice aşezare omenească.

Pentru mulţi dintre aşa-zişii genişti era chiar o închisoare, ei având de ispăşit de la câteva luni până la un an de zile pentru diverse abateri, pe care tribunalul militar le tratase, totuşi, cu indulgenţă: dezertare, de fapt fuga din unitate după băutură sau femei; deteriorarea armamentului din dotare, nesupunerea la ordin. Toate aceste infracţiuni care, pentru ostaşii obişnuiţi ar fi fost pedepsite cu batalionul disciplinar le aduseseră câteva luni, cel mult un an de muncă grea, după care îşi reluau stagiul militar exact de acolo de unde-l întrerupseseră, până erau lăsaţi la vatră. Cu tinicheaua legată de coadă, cum avea să afle el după armată de la un tovarăş de la cadre.

Ofiţerii erau şi ei de acelaşi soi: marinari, aviatori, tanchişti care pentru fapte ce dezonorau statutul ofiţerului comunist – beţii, femei etc. – erau deteşaţi, uneori câţiva ani, la geniu.

Fusese o perioadă întunecată a existenţei lui, din care nu ştia, când o evoca, ce este adevărat sau ce i se impusese subliminal, prin experimente ce mai târziu vor fi cunoscute sub numele de „mandarinul manciurian”, să mărturisească în timpul interogatoriilor periodice la care era supus.

Aflase târziu, când informaţia nu mai valora mare lucru, decât poate pentru interpretarea unor depoziţii din dosarul său de securitate la care ajunsese cu greu, tipii de la CNCAS (Consiliul Naţional de Cercetare a Arhivelor Securităţii, sau cam aşa ceva) obstrucţionându-l vizibil, că fusese eroul unor întâmplări incredibile. Mă rog, el ştia sigur că portretul acela de „duşman al orânduirii socialiste” era, în multe părţi ale lui, rodul imaginaţiei informatorilor care aveau sarcina să-l urmărească şi care trebuiau să-şi justifice într-un fel arginţii primiţi. Îi putuse identifica pentru că, ce deziluzie, mai toţi aceşti informatori fuseseră, în diverse etape ale vieţii lui de până acum, ceea ce el crezuse, fraier sentimental ce judeca cu inima, încurcând lumea reală cu cea ideală a cărţilor citite în lumina difuză a lucarnei din podul casei – prietenii lui. Dar vorba lui Grigore Neaţă: „Fereşte-te de prieteni, că de duşmani e mai lesne să scapi!”

Sigur că „mandarinul manciurian” nu semăna decât vag cu „experimentul Piteşti”, disecat de Bătrânul, dar suficient pentru ca presiunea psihică exercitată de acest tip aflat în expansiune, al torţionarului disimulat într-un amic, uneori chiar din copilărie, să te facă să nu mai ai încredere în nimeni – mizantrop fără vocaţie, încercând să aduni scuze pentru Iosif, de exemplu, al cărui talent de portretist în acvaforte îl descoperise de-abia acum, răsfoindu-şi dosarul de la CNCAS.

Îi trebuiseră câţiva ani până când reuşise să-i ierte pe toţi şi astfel să se lumineze, să-şi redobândească armonia interioară, fiindcă este ştiut că între călău şi victimă se creează o legătură subtilă negativă, dar care macină mai ales victima de care călăul, de cele mai multe ori, nici măcar nu-şi mai aduce aminte.

O imaginaţie debordantă făcuse să amestece planurile – realul cu închipuirea. Dorea atât de mult să-şi ajute părintele deportat la Canal, încât se închipuise în locul acestuia în timpul interogatoriilor la care fusese, cu siguranţă, supus. Şi, paradoxal, ceea ce-şi imaginase el, aflase peste ani de la Bătrânul, era afurisit de real.

Metoda era, într-adevăr, diabolică: în timpul interogatoriilor, numite „convorbiri de cunoaştere tovărăşească”, aceşti torţionari cu studii de psihologie implantau în mintea, şi aşa zdruncinată, a victimei amintirile clare şi, ah!, atât de limpezi ale unor fapte pe care niciodată nu le comisese, majoritatea acestor evocări inculcându-i un acut sentiment al vinovăţiei. Târziu înţelese că pericolul acestor aşa-zise programe de reabilitare gen „mandarinul manciurian” nu sta, cum credeau toţi cei obligaţi să le parcurgă, în spălarea creierului. Sadicul care îl gândise asta şi declarase că urmărea să spele minţile potenţialilor inamici ai regimului – fabricanţi, boieri, chiaburi, negustori, ziarişti, profesori, avocaţi, doctori, bancheri, prăvăliaşi, meşteşugari cu mici ateliere, militari de carieră, artişti, scriitori – care, pe lângă atributul de „fost” îl aveau şi pe cel al bunăstării, pentru ca apoi să umple acea minte virgină cu lozinci şi sloganuri ce deveneau codul de conduită ce caracteriza omul nou, constructor al socialismului, crescut şi educat în spiritul eticii şi echităţii socialiste. Adică un egalitarism păgubos: toţi aveau dreptul să nu mai gândească ei înşişi, liberul arbitru fiind înlocuit de doctrina marxist-leninistă, care fusese adaptată la specificul naţional de teoreticienii partidului. Spre final nu le mai rămăsese decât mimarea unui naţionalism deşănţat, ce sfârşise prin a demonetiza noţiunea aceasta plină, în fond, de miez, şi care, orice s-ar zice, salvase în nenumărate rânduri ceea ce istoricii ca Nicolae Iorga numeau „fiinţa naţională a neamului românesc”, neobservând pleonasmul supărător.

Sigur că da, simţise pe propria-i piele, cum se zice, ce-i drept, în imaginarul în care plasase ei întâmplările, că în timpul repetatelor interogatorii specialiştii, ce ştiau ca nimeni alţii să-l aducă pe bietul nimeni din faţa lor pe terenul delaţiunii la acel moment dramatic când acesta, dornic să fie lăsat în pace cât mai curând, declara şi semna orice, lucruri înspăimântătoare uneori, pe care nu le comisese dar care deveniseră, vai, atât de reale, repetate persuasiv, picurate în urechile şi în sufletul său de aceşti maeştrii ai distrugerii personalităţii celui interogat, devenit o biată cârpă sau mai bine zis o bucată de ceară pe care ei o modelau după bunul lor plac, mobilând un înfiorător muzeu al figurilor de ceară. Simţise că aceşti experţi îi induseseră segmente întregi de falsă memorie, adevăruri pe jumătate ce păreau în vecinătatea întâmplărilor reale afurisit de verosimile. Şi greu, atât de greu de disociat de realitatea vieţii lui de până la aceste infernale interogatorii.

Simţea că e la un pas de pierderea lucidităţii, atunci când încerca să disocieze falsul de adevăr. Care era el cel adevărat? Şi se temea că această dublă personalitate se va instala definitiv. Se dovedise, însă, el mai puternic şi mulţumise spiritului Evelinei, dacă aşa ceva există după moarte, care, iată, din acea improbabilă lume de apoi îl veghea ajutându-l. Dacă n-ar fi fost insistenţa ei diabolică n-ar fi parcurs niciodată acea carte groasă şi aridă, un fel de psihologie abisală care sonda psihicul în cele mai ascunse colţişoare ale lui. Aşa că după lungi eforturi de introspecţie reuşise să identifice metodele prin care aceşti torţionari şcoliţi îi dominau pe cei interogaţi, determinându-i să se afirme drept autori ai celor mai infame fapte, lipsindu-i de cel mai elementar instinct de conservare. Nu, nu era curaj iresponsabil ceea ce făceau ei, ci dorinţa irezistibilă de a scăpa din infernul din care fuseseră mutaţi de virtuozii interpreţi ai „mandarinului manciurian”.
Fragment din romanul Paradis aflat sub tipar
eseu

Mihai Muscariu


HUMANITAS: VIRTUS ROMANORUM (1)*
Poporul roman s-a născut în provincia Latium, cu capitala în cetatea Roma. Treptat, ea devine centrul vieţii politice, sociale şi culturale al unui vast imperiu şi al unei limbi frumoase care a reuşit să înlocuiască limbile vechi ale multor popoare ce şi-au găsit a doua patrie în Europa. Astfel, în perioada de glorie a Imperiului, se poate vorbi despre un proces de romanizare ce se întindea din Spania până în Siria şi din ţinuturile Scoţiei până la izvoarele Nilului. Romanii erau mai puţin prolifici decât galii, mai scunzi decât germanii, mai puţin vânjoşi decât spaniolii, mai puţin bogaţi şi mai puţin şireţi decât africanii şi inferiori grecilor în ceea ce priveşte tehnicile şi raţiunea aplicată la sfera umanului. Însă acest tip de om, definit în mod negativ, avea o superioritate decisivă, o vocaţie de dominare asigurată prin trei factori: exerciţiul armelor (armorum exercitio), disciplina taberelor militare (disciplina castrorum) şi modul de folosire a armatei (mus militiae). Această rafinată ştiinţă a războiului, impregnată de etică, devenise fundamentul curajului, garanţia succesului şi, în acelaşi timp, trăsătura particulară a tipului roman.

Pentru Cicero, însă, această explicaţie nu este convingătoare, doar factorul militar neputând explica dominaţia romană asupra lumii întregi: „Nu i-am învins nici pe spanioli prin număr, nici pe gali prin forţă, nici pe cartaginezi prin şiretenie şi nici pe greci prin tehnici”, ci respectând scrupulos acea pietas, acea religio şi acea cultură aparte a romanilor. Atunci care a fost secretul Romei? O civilizaţie este o realitate complexă şi evolutivă. Civilizaţia romană – scăreia Europa îi datorează atât de mult – a durat circa zece secole. Dar prin ce era diferit omul roman, sau mai degrabă, ce înţelegea el prin civilizaţie, şi ce trăsături au deosebit civilizaţia romană de alte mari civilizaţii? Cum a reuşit Roma să străbată vitregiile istoriei timp de atâtea secole?

Prin cultură şi civilizaţie, prin cultivarea şi civilizarea tuturor popoarelor cucerite. Însă eu cred că cei doi termeni fac parte din sfera semantică a unei noţiuni mult mai profunde, mult mai originale şi care desemnează trăsătura caracteristică fundamentală a Omului din toate timpurile: humanitas. Cuvântul humanitas desemnează făpturile omeneşti care sunt demne de numele de Om întrucât nu sunt nici barbare, nici inumane, nici inculte. Humanitas înseamnă cultură literară, virtute a omeniei şi stare de civilizaţie. Virtutea principală a romanilor a fost acest sentiment de omenie, înţeles ca bunăvoinţă, bunătate, amabilitate, cultură şi chiar civilizaţie. Humanitas corespunde cu ceea ce noi înşine încă numim civilizaţie: o modificare interioară a omului şi, în acelaşi timp, o extensiune a acţiunii omeneşti asupra lumii exterioare: cetăţi, case de piatră, edificii publice, agricultură, studiul elocinţei. Aşadar, asemenea plantelor, fiinţele omeneşti există sub două forme: unii trăiesc în starea de sălbăticie, iar ceilalţi devin mai buni prin cultură. Acesta este marele salt de care au beneficiat unele popoare: au descoperit civilizaţia. Imperiul Roman, cu cele trei milioane şi jumătate de kilometri pătraţi ale sale, e o insulă de civilizaţie înconjurată de barbari.

Filologia clasică vede în faimoasa frază „homo sum, humani nihil a me alienum puto” una dintre cele mai mari cuceriri ale istoriei. Umanitatea devine astfel o „artă” din lumea bună, o delicateţe a privirilor reciproce. Un om politic trebuie să facă o politică gravă, însă, în împrejurări cotidiene, trebuie să aibă maniere filantropice, nu grosolane şi îngâmfate. Acesta este adevăratul sens al dictonului.

Humanitas corespunde şi unui cuvânt grecesc, philantropia: calitatea unui om care nu era nici dur, nici îngâmfat, care făcea mai mult decât strictul pe care ar fi fost drept să-l facă şi care nu pretindea tot ce i se datora. Toţi oamenii aparţin speciei omeneşti, însă, cum se vede, unii sunt mai umani decât alţii: ei nu trăiesc ca animalele sălbatice, nu sunt inumani sau chiar sunt impregnaţi de ceea ce într-o zi se vor numi studiile umaniste. Ca orice societate, Grecia a cunoscut şi a practicat dintotdeauna unele comportamente pline de omenie, însă a ştiut să dea un nume acestei virtuţi abia foarte târziu. Ea cinstea milostenia, blândeţea, bunăvoinţa. Această philantropia, pe care o putem numi prin cuvântul latin humanitas, constă în a avea o atitudine prietenoasă faţă de toţi oamenii, şi nu numai faţă de prietenii politici. Nu trebuie să presupunem că acest neologism corespunde unei transformări a relaţiilor politice ori a raporturilor sociale. Acest cuvânt indică mai mult un progres al reflecţiei asupra moralei şi conştiinţei de sine decât o prefacere a regulilor etice; de exemplu, în secolul al IV-lea î.Hr. exista un număr mai mare de idei rafinate, iar oamenii au învăţat mai bine să se comenteze pe sine.

Acelaşi lucru îl vom spune despre Roma din vremea lui Cicero, când humanitas a devenit atitudinea la modă. Această atitudine, dacă ar fi fost dusă până la capăt, ar fi putut deveni, ca în cazul carităţii creştine, un program vast: Seneca îl trasează pe larg: să faci bine altora, să le împărtăşeşti suferinţele, să nu-i tratezi în mod tiranic pe locuitorii provinciilor Imperiului. (Către Lucilius, 88, 30).

Umanitatea nu se exprimă doar în manierele elegante sau în argumentare, ea are şi efecte trenante. De pildă, interzice un comportament mai dur cu sclavii, în acest sens avem scrisoarea lui Seneca despre modul de a se purta cu sclavii, care nu trebuie trataţi „în chip inuman” (Către Lucilius, 47, 5). în acelaşi fel se va proceda cu învinşii, dacă este posibil.

Roma acţionează ca o putere imperială răspunzătoare de ordinea lumii. Străinii aveau despre romani părerea că sunt aprigi în a porni războiul şi înfricoşători în lupta corp la corp şi că nu dau pilde de blândeţe şi de omenie.

Dar ei încep deja să ofere acest exemplu şi dobândesc limbajul bunelor sentimente. Roma era de multă vreme o societate impregnată de elenism în civilizaţia materială, în religie şi în universul mitologic, asemenea cetăţilor etrusce, Ciprului şi multor altor regiuni mediteraneene. Politic, însă, Italia şi Mediterana orientală erau două lumi diferite, fără nici o legătură între ele. Amestecul brusc al Romei în problemele greceşti poate părea la fel de surprinzător ca amestecul Statelor Unite în afacerile altor state, cu care nu aveau nici o înţelegere şi de care nu se interesaseră niciodată. Însă o mare putere nu prea suportă ca o mare partidă să se joace în lipsa ei pe scena internaţională. Iată-i, prin urmare, pe romani jucând un rol activ, chiar de prim-plan, în diplomaţia elenistică. E nevoie ca tradiţiile şi limbajul acesteia să fie asimilate, iar manierele elegante ale marii civilizaţii internaţionale să fie învăţate.

Spiritul de humanitas în comportamentul războinic este tratat cu eleganţă de Cicero, care înfrumuseţează cu el un patriotism roman ce nu poate fi zdruncinat de nici o îndoială. Nu trebuie pornit războiul, scrie el, până ce nu s-au epuizat posibilităţile de negociere. Singurele războaie drepte sunt acelea prin care cineva se apără de nedreptatea unui duşman. Nu trebuie distrusă cetatea duşmană în afara cazului în care merită a fi pedepsită: „Dacă o cetate se predă, ea va fi cruţată, chiar dacă berbecele i-a atins deja zidurile. Trebuie pedepsiţi numai cei răspunzători, iar masa populaţiei trebuie lăsată în viaţă” (Cicero, Despre îndatoriri, l, 11). Sfaturile marelui filosof sunt tocmai dovada că un roman poate fi uman. Deci Roma nu ignora buna credinţă în relaţiile internaţionale. De exemplu, căpetenia romană care ataca un popor străin fără acordul Senatului putea fi predată poporului respectiv.

Adevărata unitate administrativă a Imperiului Roman o constituia Cetatea. Această cetate era autonomă sub autoritatea notabilităţilor sale. Pretutindeni exista un aer de mare arhitectură. Guvernul central îi punea pe notabili la putere nu atât din solidaritate de clasă, cât pentru că acesta era mijlocul cel mai simplu de a ţine Imperiul supus într-un mod paşnic. Când Roma constată supunerea provinciilor pe care le-a cucerit, ea descoperă că avusese o misiune: să facă să domnească pacea, cu orice preţ: paci imponere morem. Prin amplul proces al romanizării, Imperiul încearcă să-şi facă dominaţia să prospere şi să vegheze la binele oamenilor pe care îi guvernează. Trebuie secate mlaştinile, este nevoie de o politică agrară, trebuie construite apeducte, amfiteatre, temple, terme, limesuri, poduri şi drumuri (reţeaua rutieră a Italiei şi a provinciilor este, după cum se ştie, una dintre gloriile civilizaţiei romane). Încetul cu încetul, provinciile nu-i mai apar ca nişte posesiuni externe: ele sunt parte integrantă a sa. Iar Italia însăşi devine treptat cea dintâi dintre provincii.
* Premiul I la Concursul de eseuri „Moştenirea latină în cultura şi civilizaţia modernă şi contemporană” organizat de Uniunea Latină cu sediul la Paris prin filiala (antena) locală din cadrul Universitatea „Valahia” Târgovişte