Clasicismul muzical

CLASICISMUL MUZICAL

Secolul al XVIII-lea a fost o perioadă în care artiștii din diferite domenii s-au distanțat mult de stilul baroc, caracterizat prin ornamentul excesiv, adeseori greoi și adoptarea stilului simplu, lipsit de podoabe. Această tendința și-a pus amprenta în principal în arhitectură și în pictură, dar și în muzică. Clasicismul a început în Franța secolului al XVII-lea, pe timpul Regelui Soare și s-a manifestat în alte domenii precum artele plastice, arhitectura și literatura, cel din muzică luând naștere un veac mai târziu. Curentul muzical este delimitat orientativ între anul morții lui Bach si anul morții lui Ludwig van Beethoven, deși trecerea de la un curent la altul este treptată, iar limitele sunt aproximative.

Compozitorii trebuiau să compună dupa niște reguli stricte, toate compozițiile trebuiau să aiba o anumită structură, de exemplu, simfoniile trebuiau să conțină 4 părți, în care prima parte este mereu allegro, a doua întotdeauna lentă, a treia în ritm de 3 pătrimi, iar ultima din nou allegro, iar sonatele aveau următoarea compoziție: repede-lent-repede, fiecare parte având forma de lied. Cei mai importanți reprezentanți au fost Joseph Haydn (zis și părintele simfoniei ), Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven (compozitorul este considerat deseori romantic, datorită simfoniilor și sonatelor sale, însă acestea au aceeași structură specifică pieselor muzicale din această perioada, cu excepția Sonatei nr.14, numită și Sonata Lunii, a cărei primă parte este lentă); de asemenea, au mai compus și Luigi Boccherini (cel mai cunoscut pentru renumitul său menuet), Antonio Salieri (cunoscut mai bine pentru rivalitea sa cu W. A. Mozart, decât pentru muzica sa) și Leopold Mozart (tatăl compozitorului). Genurile preferate de compozitori în perioada clasicismului muzical au fost simfonia, sonata și concertul solistic (se trage din concerto grosso, gen specific barocului muzical).

Noţiunea de clasic şi clasicism, folosită în mod curent în limbajul muzicologic, are mai multe înţelesuri. Termenul de clasic poate fi întrebuinţat ca epitet pentru un autor, un gen, o creaţie sau o interpretare, ce pot fi luate ca model de către posteritate, indiferent cărei epoci îi aparţin. Astfel, poemele lui Liszt sunt exemple clasice ale genului poem simfonic, după cum operele lui Wagner sunt exemple clasice ale dramei muzicale romantice. La fel, Chopin este clasic al nocturnei, iar J. Strauss clasic al valsului, deşi în creaţia acestor compozitori nu găsim trăsături stilistice clasice şi nici nu aparţin epocii clasice. Şi toccatele sau fugile lui Bach, oratoriile lui Händel, opera bufă a lui Pergolesi sau schiţele descriptive ale lui Rameau sunt lucrări clasice ale genurilor respective, autorii lor fiind luaţi ca model de posteritate.

Chiar şi anumite popoare au clasicii lor. Astfel, muzica rusă îi are drept clasici pe “cei cinci” şi pe Ceaikovski; cea cehă pe Smetana şi Dvořak, cea norvegiană pe Nordraak şi Grieg; cea spaniolă pe Albeniz şi Granados, cea românească pe Caudella, Dima şi Ştephănescu. Acordarea epitetului de clasic nu implică neapărat situarea în trecut. Şi unor muzicieni moderni li se poate da epitetul de clasic, dacă creaţia lor se dovedeşte a fi model al stilului epocii sau al unor noi metode de creaţie. Astfel, Prokofiev, Şostakovici, Hindemith, Bartók, de Falla, Enescu sunt consideraţi drept clasici ai muzicii moderne.
Termenul clasic se poate referi şi la atitudinea autorului în procesul de creaţie, el fiind folosit în opoziţie cu cel romantic. Claritatea stilistică şi limpezimea expresiei, perfecţiunea formei şi echilibrul mijloacelor de exprimare sunt rodul atitudinii compozitorului, care păstrează echilibrul dintre subiectiv şi obiectiv în creaţia muzicală. Spre deosebire de stilul romantic, unde emoţia subiectivă prevalează, autorii clasici îşi limitează poziţia faţă de ideile exprimate, cenzurând afectivitatea lor. În privinţa conţinutului înalt de idei şi a armoniei formei sunt clasice tragediile antice eline, operele lui Lully, simfoniile lui Mozart, Concertele brandenburgice de Bach, Variaţiunile lui Brahms sau Franck.

Nasterea operei

În mod curent, termenul clasic se referă la apartenenţa stilistică la epoca clasică. Spre deosebire de literatură, muzica clasică apare mai târziu şi durează mai puţin, fiind cuprinsă între 1750 şi 1827, anul morţii lui Bach şi Beethoven. Situat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, clasicismului muzical i se mai adaugă epitetul de vienez, întrucât cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei perioade au trăit la Viena.
Caracteristici ale muzicii clasice

În muzica clasică vieneză domină simplitatea şi claritatea expresiei muzicale, armonia formei, ce conferă plasticitate imaginilor artistice. Năzuind spre sinceritate şi firesc, clasicii vienezi se apropie de bogata artă populară. Ei îmbogăţesc limbajul muzical cu noi mijloace, mai expresive, şi, implicit, cu noi imagini artistice. Melodica are o naturaleţe, fiind susţinută de un ritm ordonat, în care formulele ritmice formează unităţi simetrice. Există un echilibru între melodie, ritm şi armonie, între construcţia sobră şi claritatea expresiei, există o logică şi o ordine a structurilor sintactice şi cultul perfecţiunii formale. Se remarcă limpezimea arhitectonicii, relieful sculptural al temelor şi simetria armonioasă a întregului discurs muzical. Întruchipând în cel mai înalt grad principiile stilului clasic, creaţia clasicilor vienezi a devenit prototipul clasicismului muzical, astfel că astăzi, prin termenul clasic înţelegem un atribut desemnând un autor sau o lucrare care aparţine epocii clasice a veacului al XVIII-lea sau chiar şcolii vieneze.

Forme muzicale ale muzicii clasice instrumentale

Serenada - Piesa instrumentala dedicata unei persoane. In Evul Mediu se obisnuia sa fie interpretata seara, cu sau fara acompaniament vocal, sub balconul iubitei.

Divertismentul - Compozitie distractiva, in succesiune libera

Sonata - Compoziție muzicală executată la un instrument sau la un grup restrâns de instrumente (da sonare), în opoziție cu "cantata" (din latină: cantare), care indică o bucată muzicală interpretataă de vocea omenească

Simfonia - Compoziție muzicală instrumentală de proporții vaste, alcătuită din mai multe părți (de regulă, patru), fiind executată în sălile de concert sau pentru înregistrări de o amplă orchestră simfonică.

Muzica de camera - Compoziție muzicală pentru un număr restrâns de instrumente. În funcție de numărul interpreților, orchestra de cameră se numește duo, trio, cvartet, cvintet, etc. De regulă, o astfel de orchestră constă din instrumente cu coarde, la care uneori, se adaugă și instrumente de suflat .

Menuet - Dans utilizat in special in piesele de factura clasica și preclasica.

Uvertura - Piesă orchestrală care “deschide” drama unei reprezentaţii de teatru muzical

Compozitori

Carl Philipp Emanuel Bach (1714-1788)

Christoph Willibald Ritter von Gluck (1714-1787) - Orfeu şi Euridice

Joseph Haydn (1732-1809) - Cvartetul imperial (imnul Germaniei)

Antonio Salieri (1750-1825) - Armida

Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) - Nunta lui Figaro, Flautul fermecat

Ludwig van Beethoven (1770-1827) - Oda bucuriei, Sonata lunii