Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 64 (șaizeci și patru) Februarie 2017 Poetul lunii
Yüklə 273,86 Kb.
|
|
Buletinul Clubului Român din Chattanooga Numărul 64 (șaizeci și patru) - Februarie 2017 Poetul lunii: Nicolae Labiș (2 decembrie 1935 Satul Poiana Mărului, Comuna Mălini - 22 decembrie 1956 București)
Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul, Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorţea, L-a scos un val afară, cu grijă așezându-l Pe-un cimitir de scoici ce strălucea. La marginea vieţii clocotitoare-a mării Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus. Priveşte încă parcă talazurile zării Cu gâtul galeş îndoit în sus. Murdare şi sărate-s aripile-i deschise, Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod, Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise Al căror miez căldurile îl rod. De valuri aruncate pe ţărmul sec şi tare Murira fără luptă sclipind acum bogat. Le tulbură lumina lor albă, orbitoare, Aripa lui cu mâl întunecat. Deasupra ţipă-n aer dansând în salturi bruşte, Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruş. Războinicul furtunii zvârlit între moluşte Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuş. Când se-nteţeşte briza aripa-i se-nfioară Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn, Îţi pare că zbura-va din nou, ultima oară, Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn. 1935 2 decembrie. Se naste Nicolae Labis, în Poiana Mărului, comuna Mălini, raionul Fălticeni, judetul Suceava (pe teritoriul fostului judet Baia). Mama, Ana-Profira, învătătoare, este din Topolita, sat vecin cu Humulestii, si bunica ei, Zamfira Blendea, era înrudită cu Stefan sin Petrea Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă. 1942-1946 Scoala primară în satul natal (în clasa mamei), apoi, în refugiu, în comuna Mihăilesti, satul Văcarea (lângă Câmpulung Muscel), unde va urma clasa a III-a, obtinând numai note de 9 si 10. Colegii de atunci îsi amintesc că scria poezii si scenete si îi plăcea să apară în public ca recitator. 1946-1951 Se înscrie la Liceul "N. Gane" din Fălticeni. În 1949, trimite "Scânteii Tineretului" Slove de ziar si la Posta redactiei se observă că tânărul corespondent are "mult simt artistic". În noiembrie, acelasi an, începe să scrie (pe un caiet de scoală, descoperit 30 ani mai târziu) nuvela Cărări Jpre victorie. În august 1950 (la 15 ani), poezia Muntele cântă, din caietul pe care l-a intitulat Cântecul unui adolescent, este trimisă "Vietii românesti". 1950 noiembrie. Consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni. Prezent ca o "minune locală", el uimeste pe cei de fată prin cultura vastă, solidă si se impune tuturor prin severă stăpânire de sine. La festivitatea finală recită propria sa poezie, Fii dârz si luptă, Nicolae! 1951 mai. Seria succeselor continuă. Bucuresti, Concursul de limba si literatură română, matematică si fizică, faza pe tară. Elevul de la Fălticeni obtine premiul I la limba română. 1951 iunie. Debut bucurestean: Gazeta de stradă apare în "Viata românească", nr. 6. 1952 ianuarie. Transferat la Liceul "M. Sadoveanu" din Iasi. Conducător al cenaclului literar din scoală. Aici, Labis îl cunoaste pe George Mărgărit, poet si publicist de autentică finete intelectuală, a cărui prietenie ïl va însoti toată viata. Continuă seria "prelucrărilor", de această dată din Lenau (pornind de la varianta literară făcută de Stefan Siklody) si două traduceri vor apărea în "Iasul nou". 1952 15 septembrie. În urma unui examen de admitere, Nicolae Labis intră la Scoala de literatură "Mihai Eminescu" din Bucuresti. Labis este redactor la sectorul de poezie din redactia "Anilor de ucenicie", revista Scolii. 1953 februarie. Pus în discutia colectivului pentru "abateri de la morala si disciplina Scolii". 1951-1954 O extrem de întinsă productie lirică, găzduită în principalele publicatii culturale si literare ale vremii, vă rămâne doar acolo, întrucât nici Primele iubiri, nici Lupta cu inerția, si nici una dintre edițiile apărute între 1958 -1985 nu o vor reține. 1954 octombrie. În "Viata Românească": Moartea căprioarei. Se înscrie la Facultatea de filologie, dar o părăseste după un semestru. 1955-1956 Anii în care sunt scrise piesele lirice majore din creatia poetului. Multe dintre ele, desi publicate în reviste, nu intră în sumarul Primelor iubiri. 1956 martie. Conferinta pe tară a tinerilor scriitori la care Labis rostește un cuvânt exemplar. 1956 10 decembrie noaptea. Este accidentat de un tramvai în statia de vis-a-vis de Spitalul Coltea. Va dicta prietenului său Aurel Covaci cele 11 versuri dintre care primul este: "Pasărea cu colț de rubin...". Luni, 24 decembrie, ora 12.00, la adunarea de doliu de la Casa Scriitorilor vorbesc Eugen Jebeleanu, Gheorghe Tomozei si Paul Georgescu, iar Paul Anghel citește Moartea căprioarei. Este înmormântat la cimitirul Bellu după ce convoiul face un ocol prin fata mormântului lui Mihai Eminescu.
Pasărea cu clonţ de rubin S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. Nu mai pot s-o mângâi. M-a strivit, Pasărea cu clonţ de rubin, Iar mâine Puii păsării cu clonţ de rubin, Ciugulind prin ţărână, Vor găsi poate Urmele poetului Nicolae Labiş Care va rămâne o amintire frumoasă... Cearcăn Fata unde te-a cules Pentru care inteles , Pentru unde , pentru cine , Curba de intunecime ?
Pentru visuri , pentru jale , Saltul , dragostea si ura . . . Eu sunt drojdia si-s zgura . Mama N-am mai trecut de mult prin sat și-mi spune Un om ce de pe-acasă a venit Cum c-a-nflorit la noi mălinul Si c-ai albit, mămucă, ai albit.
Eu nu știu cum să cred atâtea vești, Când din scrisori eu văd precum matale Din zi în zi mereu întinerești. Marină - Pentru ce-ai rămas, iubire! - Rădăcină-a unei flori Ce s-a destrămat subţire În petale şi vapori Ca să zboare mai uşoară, Să renvie-a doua oară În alt suflet, în alt ceas, Lăsând drojdia grozavă De pârjol şi de otravă... Murmuram: - De ce-ai rămas? Înnegrit la chip ca marea, Noaptea lângă ţărm am stat Ascultându-i aiurarea, Plânsul ei zbuciumat, Ingânându-i cu glas mare Zădarnica ei chemare Risipită-n surd balans. Şi cu ea, prin vijelie, Am pornit - mai blând să-mi fie - Sumbrul suferinţei dans.
Ea-n acelaşi trup dansa,
Se sorbea în lungi dulbine Ori în trâmbe se-azvârlea; Era rupere barbară
Dinăuntru în afară Izbucniri de fum şi sori - Şi-n tenebrele ceţoase Cred că faţa-mi lepădase
Linii, curbe şi culori. Respirând sonor furtuna, Marea-şi iese din veşmânt, Şi nebună bate-ntruna Cu talazuri cerul frânt, Peste lume se agită
Neagră, deznădăjduită, Vocile-i în zări răspund. Cere, cheamă cu putere, Îngrozind astfel, cum cere, Cu durerea-i fără fund.
flămândo, Marea pentru ce-ai lovit Şi cu
mine-asemănând-o Într-o hulă care geme
Şi-i smulgi rugi şi-i storci blesteme În învălmăşirea rea? Forţă câtă ai, cumplito? Cum de nu ţi-ai istovit-o Ori în mine, ori în ea? . . . . . . . . . . . . Linişte până departe; Vântu-n zori amorţise. Numai semn că-n fund mai arde, Hula de la fund trimise
Creţuri galeşe şi lente Cu smereli aparente, Plăci şi suluri de mercur. Soarele creştea din pete
Şi vin valuri violete Peste pacea dimprejur. Cineva-mi spunea: "În lume
Echilibru-i neclintit - Fericite-aceste spume Împăcate-n infinit, Fericiţi şi noi, în timp Înecaţi şi-n Olimp - Sufletul limpede, cugetul clar... Marea respiră precum ar dormi
Calmă, puternică-n zorii de zi... Et quelle paix semble se concevoir"
Moartea căprioarei Seceta a ucis orice boare de vânt. Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. A rămas cerul fierbinte şi gol. Ciuturile scot din fântână nămol. Peste păduri tot mai des focuri, focuri Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi. Pornim amândoi vânătoarea de capre, Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi. Setea mă năruie. Fierbe pe piatră Firul de apă prelins din cişmea. Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă Planetă, imensă, străină şi grea. Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună, Din strunele undelor line, izvoarele. Când va scăpăta soarele, când va licări luna, Aici vor veni în şirag să se-adape Una câte una căprioarele.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini! Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri La ceas oprit de lege şi de datini. Cu foşnet veştejit răsuflă valea. Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers! Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters. Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii, Şi stelele uimite clipiră printre ele. Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! Ea s-arătă săltând şi se opri Privind în jur c-un fel de teamă, Şi nările-i subţiri înfiorară apa Cu cercuri lunecoase de aramă. Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit, Ştiam că va muri şi c-o s-o doară. Mi se părea că retrăiesc un mit Cu fata prefăcută-n căprioară. De sus, lumina palidă, lunară, Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş. Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară Bătaia puştii tatii să dea greş! Dar văile vuiră. Căzută în genunchi, Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele, Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă Fugare roiuri negre de mărgele. O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri, Şi viaţa căprioarei spre zările târzii Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna Când lasă cuiburi sure şi pustii. Împleticit m-am dus şi i-am închis Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne, Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne! Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau. Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini! Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit La ceas oprit de lege şi de datini... Dar legea ni-i deşartă şi străină Când viaţa-n noi cu greu se mai anină, Iar datina şi mila sunt deşarte, Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte. Pe-o nară puşca tatii scoate fum. Vai fără vânt aleargă frunzarele duium! Înalţă tata foc înfricoşat. Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat! Din ierburi prind în mâini fără să ştiu Un clopoţel cu clinchet argintiu... De pe frigare tata scoate-n unghii Inima căprioarei şi rărunchii. Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea... Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea! Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc! Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc! Încheiere Pământ impadurit, ne revedem Din ce în ce mai rar langa izvoare, Dar
spune-mi, nu iti sunt la fel de dragi Salbaticele pasari calatoare? Peste straine asezari lumesti Duc cate-un fulg de-al tau, un cânt din tine, Si Când le frang zborul gloantele haine. Eu n-am
să uit c-aici am ras intai, Ca am strigat intaia-njuratura, Ca am gustat din scorburi faguri dulci Ori gustul lacrimii sarate-n gura.
Stangaci, iubind aici intaia oara, Ti-am spus, când nu-i spusesem inca ei... Tu mi-ai vegheat incovoiat asupra-mi Intaii sovaielnici pasi ai mei.
De cei ce le-au dat viata din iubire.
Plecarile din tine-n alte lumi Să nu le iei nicicand drept despartire. Când eu gresesc ori mă stropesc noroaie, Mă chemi si eu la tine vin tiptil, Si-n fosnetul luminii din frunzisuri Mă faci din nou nevinovat copil. Nourii Privesc grăbiţii nouri ce-alunecă pe zări, Topindu-se departe şi revenind întruna. Parcă-mi trimit tăcute, nostalgice chemări, Ei, fraţii cu dreptatea, cu ziua şi cu luna.
Câteodată-s limpezi ca lacrima pe-o pleoapă, Revarsă altădată şi trăsnet şi furtuni - Rămân aceleaşi totuşi oceane mari de apă. Ce chipuri prinde-n slavă al norilor convoi! Centauri, turme, nave, creneluri de redută... Noi îi
urâm când grindini revarsă peste noi, Noi îi iubim, cu stropii lor calzi, când ne sărută.
www.LaPunkt.ro 10 decembrie 2016 Zilele trecute, presa a dezvăluit un fapt cutremurător: în vreme ce un domn ministru dădea socoteală unor comisii ale Parlamentului, nişte parlamentari pezevenghi, cităm, „i-au arătat semne obscene“. Obişnuit mai degrabă cu expresia „a face semne obscene“, m-am lăsat copleşit pentru o clipă de imaginea înfricoşătoare a unui grup de parlamentari dez brăcaţi până la brâu (”la bustul gol”, cum zice românașul elegant), ori şi mai jos, ca să-i arate domnului ministru niscaiva cicatrici, sau tatuaje gen „Alina şi Liviu, Sovata, 2016“, „I love democracy, să moară familia mea“, „singur între patru pereţi la Rahova“ etc. Binevoitorii cunoscători ai vieţii politice mi-au explicat însă despre ce-i vorba. „Semnele obscene“ erau, de fapt, tra diţionalele gesturi româneşti, care răsar la bucurie, dar şi la nevoi, în vremurile de restrişte, când poporul se uneşte sub un stindard, sub un slogan ori, iată, sub un semn, ca să depăşească momentul greu. Și mai precis, sunt gesturile care sugerează perpetuarea speciei, vigoarea, bărbăţia poporului român, fan tezia sa erotică, firea iubăreaţă. Odată lămurit, m-am regăsit pe un tărâm cunoscut, acela al fenomenului social, al mecanismelor democratice. Parlamentarii, cine sunt parlamentarii? Sunt aleşii poporu lui, reprezentanţii maselor largi. Un gest obscen pe care un parlamentar „i-l arată“ domnului ministru are o semnifica ţie mult mai profundă decât o aluzie la mamă, soţie, iubită, potenţă, competenţă, ori mai ştiu eu ce altă calitate a omului în cauză. Este, de fapt, un gest obscen pe care „i-l arată“ sute de mii de oameni, prin reprezentantul lor ieşit din urna de vot. Extrapolând, să presupunem că ministrul s-ar afla nu în faţa comisiilor, ci a Parlamentului în plen. Iar parlamentarii, cu o majoritate simplă, şi-ar folosi degetele, buzele, coatele, alte părţi ale corpului, pentru a-i sugera ce e de sugerat. Se cheamă că nu un grup de bădă rani ar dedica aceste exerciţii fizice doldora de semnificații, aluzii și insinuări unui coleg, ci poporul întreg i-ar dedica domnului ministru nişte gesturi obscene. Visez cu ochii deschişi la un sistem simplu şi democra tic, prin care naţiunea transmite aleşilor săi mesaje de mare importanţă pentru țară: Degetul mijlociu ridicat în sus – moţiune de cen zură. Braţul îndoit din cot şi balansat sus-jos – vot de neîn credere. Palma căuş, mişcată rapid înainte şi înapoi – rema niere. Arătătorul îndoit, percutând buzele ţuguiate – alegeri anticipate. O democraţie a obscenităţilor, la care să aibă acces întregul notru popor, în frunte cu clasa politică. Proză scurtă: Un spectacol ratat - de Radu Părpăuţă 19.12.2016 După dansurile populare, mai bine zis, după o sîrbă înfocată de duduiau podelele şi sfîrîia arcuşul lui Dumitru ţiganul, iar tovarăşului învăţător Blejuşcă i-a sărit căciula din cap, de-au jucat-o toţi în picioare, praful s-a ales de ea, ba înainte, ba înapoi, ba pe loc, aşa cum zice şi jocul, "cîte unul, cîte doi / să jucăm sîrba-n napoi" sau "hopa-hop şi iară hop / să jucăm sîrba pe loc", după dansuri, zic, s-atrecut la piesa de teatru cu Moş Ion Roată şi Unirea, tot cu tovarăşii învăţători şi tovarăşele învăţătoare mai mult, încă îmbujoraţi la faţă de la joc, că aşa era la Cîntarea României - ei cîntau, ei dansau, ei jucau teatru, aşa că n-a mai fost nevoie să-şi shimbe costumele naţionale, fiindcă ei jucau pe ţăranii din piesă, cei care, la îndemnul boierului, merg să ridice bolovanul din fundul scenei, ca să se convingă de nevoia muncii unite, a Unirii, adică, bolovan din scînduri acoperite cu pînză cenuşie dintr-o foaie de cort, oferită de tovarăşul comandant Hodoroabă, făcut cu o zi înainte de nea Ifrim tinichigiul, că-l rugase tovarăşul director la "una mică". În afară de învăţători, mai juca şi nea Mitică Oprea de la cantină de la noi. Nea Mitică, zis Piticu fiindcă avea 1,98, era hotărît să facă un rol mare, deşi avea rolul cel mai greu, îl juca pe Moş Ion Roată, dar îl ştia ca pe apă. Doamne, ce-i mai turuia gura cînd îl zicea! Însă boierul unionist şi-a luat concediu medical şi a rămas acasă, stătea cu fundul într-un lighean cu apă călduţă, că avea hemoroizi, iar tov. învăţător Blejuşcă, care-o făcea şi pe regizorul, s-a plîns: "Tovarăşe director, ce mă fac cu piesa, că pe Murguleţ iar îl doare-n cur?". "Pune-o pe Valerica în loc. Ce, ea n-are voie?" Şi aşa a ajuns Valerica, mătuşă-mea, boieroaică, cum ar veni, deşi ea-şi luase concediu de naştere, că trebuia acuşi să răstoarne carul, zicea lumea. "Da' nu ştiu rolu', cînd să-lînvăţ?", s-a luat cu mîinile de cap Valerica, "plus că ce mă fac cu burta asta?" "Lasă că te descurci tu" - o potolea Blejuşcă - "îţi suflu eu. Iar cu burta nu-i nici o problemă. Tu joci un boier, un exploatator adică, ăştia-s întotdeauna cu burţile mari. Tu ai grijă numai să nu faci chiar mîine pocinogul pe scenă. Atîta". Începe piesa şi lucrurile mergeau cît se poate de bine. Mătuşă-mea Valerica, cum era ea mică, cu părul lins, cu două mustăţi făcute cu cărbune şi cu halatul verde înflorat al tantei Aglaia peste burta mare, arăta a boier oarecum, mai mult un boier chinez, decît unul unionist, dar, mă rog. Plus că şi-a ţinut destul de bine discursul despre cele două ţări surori, creştine şi megieşe, despre Milcovul pe care trebuie să-l sorbim dintr-o sorbire şi celelalte. Şi discuţia cu căpăţînosul de Moş Ion Roată a mers destul de bine, aici însă a strălucit nea Mitică Oprea zis Piticu, care pur şi simplu umplea scena cu persoana lui şi smulgea aplauze la scenă deschisă: "Bravo, nea Mitică!" "Arată-le ce poate muşchii tăi, nene!" Pe urmă mătuşă-mea Valerica i-a trimis pe tovarăşii învăţători să aducă bolovanul din fundul scenei: "Ia du-te şi dumneata, moş Vasile, şi dumneata bade Ilie, şi dumneata bade Pandelachi...", iar ăştia, cum ştiţi, izbutesc împreună să ridice bolovanul, fiindcă aşa zice povestea. Povestea aşa zice, dar tovarăşii învăţători-ţărani nu reuşeau să ridice bolovanul. Uite aşa. S-au moşmondit ei acolo ce s-aumoşmondit, dar nu reuşeau să ridice amărîtul ăla de bolovan din scînduri şi acoperit cu foaie de cort. "Ceara mă-sii!", face tovarăşul învăţător Velescu, ridicîndu-se şi ştergîndu-şi fruntea de sudoare. "Nu se poate ridica!" Lumea îl aplaudă, crezînd că replica face parte din spectacol. "Crucea Dumnezeului mamii mă-sii! L-a bătut în cuie!" face şi tov. învăţător Blejuşcă. Urmează iarăşi un ropot de aplauze din sală. Lumea era bucuroasă că va asista la ceva picant, rupt din viaţă, iar ţăranii de pe scenă erau ţărani autentici, înjură ca la mama lor, fără fandoseli. Problema era că nimeni nu-i explicase tinichigiului la ce trebuia momîia ceea din scînduri şi foaie de cort, aşa că nea Ifrim s-a gîndit s-o facă mai trainică şi a bătut-o în cuie, de aceea tovarăşii învăţători nu puteau s-o ridice, iar mătuşă-mea Valerica, de emoţie, striga: "Cred că vine", "Ce vine?", o întreabă speriat Blejuşcă, "Apa", strigă scremut Valerica, iar o parte din oamenii din sală sar în sus, că în anul acela fuseseră inundaţii la noi, noroc că-n momentul acela tov. învăţător Blejuşcă dă peste un pachet salvator în spatele scenei, îl ia drept bolovan şi toţi învăţătorii ridică pachetul deasupra capului şi pornesc agale spre boier, adică spre Valerica, care era speriată că vine în continuare, dar era speriată degeaba, că Răducu al ei, văru-meu, avea să vină peste o săptămînă; ţaţa Gherghina, femeia de servici de la şcoală, era în ultimul rînd, rezemînd peretele şi pirotind, cînd deodată vede pachetul plutind pe deasupra: "Lasă pachetul jos" - se răţoieşte la "to'ar'şii 'ţ'tori" - "e-al meu" şi se repede spre scenă. Atunci se porneşte în sala de clasă un rîs şi-o chirfosală ca la iarmaroc. Mătuşă-mea Valerica mai apucă să mai spună că unirea face puterea, dar n-o mai ia nimeni în seamă, iar nea Mitică Oprea zis Piticu, care trebuia să dea replica finală, bătîndu-i obrazul boierului, fiindcă toţi trebuie să ia parte la sarcinile ţării, nu numai ţăranii, nea Mitică zic, care fără îndoială ar fi fost cel mai mare Moş Ion Roată din istoria teatrului local la cei 1,98 metri ai săi, de ciudă că-şi vedea compromis rolul carierei lui, trecuse peste drum la punctul sanitar, unde era de servici tanti Lidia, cea care rîdea întruna, iar mama zicea că are o coastă de drac, ei, bine, cred că nea Mitică i-o găsise, fiindcă i-o pipăia mereu. Tovarăşii învăţători arătau ca nişte raci fierţi, dar în sală lumea era veselă, mai ales că se lăsase un miros de cozonac de te tăia la lingurică, că eram în Postul Paştelui, mirosul venea de la bolovan, adică de la pachetul Gherghinei, îi trimitea cozonac lui Trăienel al ei, care era trompet la unitatea din Cluj. Pe urmă am pornit către case cu toţii, luna atîrna pe cer ca un bănuţ de aramă, iar la porţi înfloriseră liliecii, şi era o mireasmăăă... Doamne!
Pe vremea când strămoșii noștri – prima civilizație de pe planetă, se știe – scrijeleau tăblițele de la Tărtăria, iar egiptenii, babilonienii, indienii sau chinezii nici nu se dăduseră încă jos din pom alegerile se făceau simple. Mai mulți masculi ieșeau în fața tribului și o dădeau pe smardoială, parte-n parte. Cine rămânea în picioare după vreo zece bâte și cinci ciomege în cap, era ales. Ceilalți erau adunați frumos cu fărașul, dați cu ocru și puși la păstrare sub pământ ori prin peșteri, să voteze peste alți patru ani, morți, bineînțeles. Pe urmă, alegerile au evoluat. Sub Burebista și Decebal, de pildă, aleșii nu aveau limuzine de serviciu, nu aveau amante secretare, n-o aveau pe mămica și pe nepoțelul angajați la biroul senatorial, în schimb aveau un alt avantaj: o dată la cinci ani erau aruncați în sulițe și trimiși la Zamolxe. Că așa era pe atunci: se vota cu sulițe și nu ajungeai în Senat sau Cameră, ci direct la ceruri. Ce vremuri minunate! Noi din ăștia 588 de ne-am trezit cu ei pe cap în Parlament unul măcar n-am avut șansa să-l trimitem la Zamolxe, măcar juma de mandat! Dar să trecem peste și să ajungem la perioada voievodatelor. Pe vremea aia, alegerile se făceau simplu: fiindcă poporul era prost, incult și n-avea maniere – ca și azi, de altfel – boierii se alegeau între ei și tot dintre ei alegeau și un domn. Când nu le mai convenea domnul, nu făceau referendum, nu urlau ”Ieși afară, javră ordinară”, nu se plângeau că le-a tăiat voievodul bețiv și curvar pensiile nesimțite, ci pur și simplu îl căsăpeau. Așa a pățit, de pildă, Vlad Țepeș, pentru că nu se mulțumise să taie pensii și salarii, ci tăia și boieri, la greu. În cazul lui Ștefan cel Mare putem vorbi despre prima alegere populară: țăranii aduși pe câmpul de la Direptate au fost întrebați dacă este cu voia lor să le fie domn. Cum Ștefan promisese, în campanie, să desființeze o sută de taxe și impozite, să construiască drumuri, bolnițe și școli de catiheți, normal că prostimea l-a votat – să nu uităm că vorbim de Moldova, da? După care, domnitorul a uitat de promisiuni, ba dimpotrivă, a pus noi biruri, ca să aibă cu ce face război cu turcii – că atâta pasiune a avut și el, pe lângă curvăsăreală, bețivăneală și smardoială cu boierii, pe la ospețe: să se bată cu sultanul. Iar azi e sfânt, în calendarul ortodox. Dacă făcea război cu rușii, ar fi fost, probabil, și Băsescu pus sfânt, că restul calităților le întrunea. Revenind la alegeri, să precizăm că după perioada domniilor pământene, când, de voie, de nevoie, boierii sau țăranii mai erau întrebați cine să le fie domn, a urmat epoca fanariotă. Atunci, românii n-au mai votat, că votau alții pentru ei. Bine, și azi e la fel, cu deosebirea că acum votează morții, atunci votau vizirii Porții. Ăștia decideau cine să fie domn în țările române. Să nu credeți însă că aleșii rezultați din astfel de situații o duceau la fel de boierește cum o duce, bunăoară, unul ca Iohannis azi, să nu-i întrebe nimeni de sănătate. Dimpotrivă, ei urmăreau cu multă atenție și preocupare tot ce mișca la Stanbul, deoarece boierii aveau prostul obicei să trimită o scrisorică la Înalta Poartă – cam cum trimite acum doamna Macovei la Înalta UE – scrisorică unde scriau că voievodul și-a încălcat grav atribuțiile, și-a bătut joc de Constituție și-a mai lovit și-un copil, cu pumnul sau cu palma, nici el nu mai știa, că era băut. Iar atunci Înalta Poartă trimitea un dragoman – adică un fel de comisar european însărcinat cu MCV-ul – și-l scotea pe fanariot din domnie înainte de termen, suspendându-l din funcție, după caz, în ștreang sau în țeapă. Tudor Vladimirescu a încercat să oprească asemenea practici, dar corporația Eteria – că și pe atunci erau corporații imperialiste, să știți – i-a venit de hac. Nici revoluționarii de la 1848, care voiau și ei alegeri libere, nu au avut mai mult noroc. Abia odată cu Alexandru Cuza Întâiul ni s-a făcut și nouă parte de scrutin liber, deși nu toată lumea vota. Adică nu votau țăranii proști, pe țuică, nu votau istericele alea de la APACA, pe pxxx și nici răposații din Muntenia și Moldova, pe un parastas cu de toate. Votau doar boierii, negustorii și profesiile liberale, adică, pe scurt, ăia care aveau carte și ar trebui să voteze și acum, dar nici de-ai dracu nu mai votează, susținând că „se pișă pe el de vot”. Mai târziu, când a venit la putere Carol I, au apărut și primele partide: Partidul Național Liberal a fost primul, în 1875, Partidul Conservator i-a urmat, cinci ani mai târziu. Și ăștia au început să se încaiere, după cum bine povestea și Eminescu, care devenise atât de sictirit de partide încât cu siguranță scria și o poezie intitulată ”PNL și cu PC/Aceeași mizerie”, dacă nu i-ar fi dat oculta mondială cu piatra-n cap. În general, pe atunci partidele se roteau la guvernare, pentru că erau hoți cu caracter: patru ani furau unii, patru ani furau alții. Nu ca acum, când dacă ajunge PSD sau PNL sau PDL la guvernare, nu s-ar mai duși, frate, din fruntea bucatelor, ar ciordi numai pentru ei! După Marea Unire, a urmat o explozie de partide, cam cum avem și azi. Toate curentele erau reprezentate: țăranii de PNȚ, ăia mai destupați la minte de PNL, ăia mai hipsterii de socialiști sau progresiști, ăia mai cu mitraliera de legionari și ăia mai cu rude la Moscova de PCR. Pe urmă, Carol cel Lung a scos din program partidele, că prea se certau și și-a făcut el un singur partid, pe care-l votau toți. Alegerile din 1946 au reprezentat un moment de cotitură în istoria României: comuniștii au furat 80 din voturi și au devenit prima forță politică a țării, mătrășind, pe rând, toate celelalte partide. Au urmat câteva decenii bune de alegeri în care tot ce trebuia să faci, ca simplu cetățean, era să pui ștampila pe candidații Frontului Democrației și Unității Socialiste, că tot ăia care trebuiau să iasă ieșeau. Ce-i drept, cele mai multe voturi le aveau ”Vrem pâine!”, ”Ne e frig!”, ”Vrem libertate!”, ”Jos Cizmarul” și alte lozinci scrise și ștampilate pe buletinele de vot – ce vreți, Cuie Meaușescu încă nu apăruse, că probabil românii ar fi scris-o și pe-asta. Revoluția din 1989 ne-a adus democrație, o droaie de partide și o mulțime de căpușe sugătoare de la partid la altul. Ce se întâmplă, vedeți cu toții, deja nu mai e istorie, e crudă realitate. Românii l-au votat pe Iliescu, pe urmă s-au săturat de el și l-au ales pe Milică, dar pe ăsta l-a învins sistemul, așa că l-au scos iar pe Iliescu de la naftalină și l-au mai pus o tură, pe urmă l-au votat pe Băsescu și nu o dată, ci de două ori, iar acum, sătui de atâta președinte-jucător, au ales un președinte-călător, care e mai mult absent decât pe fază. De partide, nici nu mai vorbim, că uitați ce faună e în Parlament. Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 18 (1217) - 5-18 decembrie 2016 Lucian Boia și glonțul dulce al patriei - de Gabriel Liiceanu Revista 22 - 2016-11-28 Despre imprevizibilitatea istoriei și mă retrăsesem la o masă la care se dădeau autografe, nu departe de scena unde lansările Humanitas ale zilei își urmau cursul. În timp ce scriam dedicații, mai trăgeam din când în când cu urechea la vorbitori. Și, la un moment dat, îmi rețin atenția – era prezentat volumul Hertei Müller Patria mea era un sâmbure de măr – câteva propoziții rostite răspicat de unul dintre vorbitori, agentul literar al Hertei Müller în România, Simona Kessler: „M-am apucat să citesc acest volum, recunosc, fără mare tragere de inimă și cu o oarecare groază: iar Securitate, iar persecuție, dictatură, suferință, chin, mizerie… Vreau să uit, să dau la spate, să îngrop adânc atât ce am trăit eu, cât și oroarea colectivă. E ceva ca dintr-o altă viață, iar viața furată nu-mi mai aparține. Și totuși… Scriind despre frica, spaima și chinul îndurate, Herta te împinge să simți oroarea pe care ai trăit-o pentru că ea te privește nu doar dinăuntru, ci și din afara ei. Și nu e vorba doar de faptul că cititorul se confruntă vrând-nevrând cu propriul lui trecut. Aici e vorba de ceva cu mult mai amplu și, după 26 de ani, de ceva cât se poate de actual, social și politic vorbind.” Dar despre ce anume este vorba? Ce este acest „cât se poate de actual”? Ca să ne lămurească, doamna Simona Kessler dă un citat din carte: „Nici un securist – nici tânăr, nici bătrân – n-a trebuit până acum să dea socoteală pentru crimele Securității. Iar puterea instituției nu a dispărut, căci mulți securiști tineri au fost preluați în noul serviciu secret. Bătrânii ieșiți din serviciu primesc azi pensii mai mari decât media pe țară. (…) Un fost securist poate exercita azi în România orice fel de meserie. Acești oameni n-au dispărut nicidecum, prin influență și funcții s-au servit de proprietatea de stat, ajungând niște «democrați » bogați și aroganți.” Nu termin bine de ascultat citatul din Herta Müller, că se-apropie de mine un colaborator de la editură, punându-mi sub ochi pe smartphone-ul său următorul print-screen: Așadar, sub anunțul de pe facebook-ul Humanitas al lansării cărții lui Lucian Boia, venea primul comentariu. Autorul: Radu Tinu. „Ce dulce ar fi glonțul patriei pentru individul ăsta…”, suna comentariul. Culmea ironiei e că Radu Tinu, fost maior de Securitate, fusese anchetatorul Hertei Müller. „Acești oameni n-au dispărut nicidecum…” Nu numai că nu dispăruseră, dar iată, în urmă cu câteva zile, unul dintre ei, devenit instanță de judecată ad hoc, hotărâse că Lucian Boia trebuie să moară. În zilele noastre, după cum se vede, condamnarea la moarte poate veni și pe facebook. Nu era clar cine urma să tragă „dulcele glonț al patriei”. Dar sentința el o dăduse, „bătrânul securist ieșit din serviciu”. Pesemne că securiștilor le plăcuse în epocă titlul romanului lui Petru Popescu. Apăruse în 1971. Îi cucerise sintagma cu iz oximoronic: Dulce ca mierea e glonțul patriei. În mintea lor, „glonțul dulce” nu era, ca-n roman, cel primit de luptătorul din linia întâi, ci cel pe care-l puteai trage cu conștiința împăcată „în numele poporului” și spre binele lui. (E bine întotdeauna să iei ca aliat poporul pentru crimele tale.) Sfințit în dulceața iubirii de neam, glonțul devenea o mângâiere, un alint. Glonțul tras în numele patriei e un glonț cu gust bun. Oricum, altfel se strecoară în ceafa „dușmanilor poporului” un glonț dulce. El capătă o justificare. Iar acum, ieșiți la pensie, securiștii constatau că „dușmanii” nu dispăruseră. Nici n-aveau cum: dușmanii există atâta vreme cât există securiști. Căci orice securist adevărat are mereu nevoie, prin chiar esența lui de securist, de dușmani. Prin dușman își justifică el existența pe acest pământ. Dispare dușmanul, dispare securistul. Dușmanul e alibiul lui, rațiunea lui de-a fi. Când nu există, dușmanul trebuie inventat. Ce searbădă e pentru securiști o lume fără dușmani! Orice securist adevărat a fost crescut în cultul dușmanului și, mai ales, al dușmanului intern. Care de obicei complotează, fiind plătit de dușmanul extern, gata, acesta, oricând să ne fure țara. Ceea ce pe vremuri însemna: „realizărili socialismului”. Iar acum: Ardealul, dezmembrarea țării, federalizarea, înfeudarea. Dușmanul intern, în vremea tinereții securiștilor noștri, fusese îndeosebi intelectualul, mai cu seamă scriitorul și filozoful. În zilele noastre, acestora li se adăugase istoricul, dar nu orișice istoric, ci doar istoricul care susținea că istoria nu o scriu patrioții de serviciu, ci doar istoricii-oameni-de-știință; că istoria adevărată caută adevărul, nu adevărurile convenabile la un moment sau altul al istoriei noastre; că Facultatea de Istorie nu este o facultate de patriotism; că militarii nu au fost și nu sunt de profesie istorici, ci doar militari. Istoricul acesta adevărat care-și iubea țara scriindu-i istoria adevărată, nu măgulind sentimente și vindecând frustrări, avea și un nume: Lucian Boia. El trebuia condamnat. Iar Radu Tinu dăduse sentința. De unde își luase el dreptul acesta? Nu era un drept. Era o secvență dintr-un rol în care se distribuiseră singuri odată intrați în „tranziție”. Să ne punem o clipă în locul securiștilor după 1989. Ce-ați fi vrut să facă? Să iasă la rampă, de la mare la mic, punându-și cenușă în cap? La o adică, dacă n-ar fi avut încotro, ar fi făcut-o. Dar n-a fost nevoie. Au bătut repede palma cu noul regim. N-a fost nevoie să-și ceară iertare în fața românilor că, pentru un pumn de privilegii și pentru voluptatea de-a umili, îi terorizaseră, le puseseră turnători pe urme și microfoane în casă, îi aruncaseră în închisori, îi omorâseră când Partidul le-o ceruse, pe scurt că slujiseră un regim „ilegitim și criminal”, cel mai mare dușman pe care-l avusese vreodată poporul român. În loc să facă asta, și-au inventat peste noapte un rol pozitiv. Ei bine, făcuseră cele mai ticăloase lucruri din lume nu pentru că reprezentau Maleficul și Abjecția pe pământ. Nu. Le făcuseră, dacă nu știați, din iubire de patrie. Asta a fost marea lor găselniță după ᾽89: fuseseră toți patrioți. Terorizaseră, anchetaseră, schingiuiseră, montaseră microfoane, întocmiseră tone de dosare (însăși arhiva Securității este un monument al abjecției lor), ne citiseră corespondența, ne transformaseră colegii în turnători, ne uciseseră elitele – toate astea din patriotism. Drept care s-au bulucit cu toții în brațele primitoare ale acelui sentiment pe care e de-ajuns să îl declari ca să existe. L-au proclamat în gura mare și au luat în primire „interesul național”. L-au luat bătându-se cu pumnii în piept, rămânând încremeniți în poziția de veghe și luptă. Căci cu iubirea de patrie nu te joci! Trebuia să existe cineva care să stârnească la momentul oportun furia maselor, descoperindu-l în timp util pe denigrator, pe trădător, pe vânzătorul de țară. Știind că „patriot de serviciu” reprezintă o funcție inconturnabilă în nomenclatorul patriei, pensionarii Securității s-au pus pavăză între iubirea de țară și noi; noi ăștilați, care nu știam cum să ne iubim țara și care-i așteptaserăm pe securiști să ne învețe. S-au declarat așadar apărătorii ei. Nu le ceruse nimeni s-o facă, dar au știut că sentimentul ăsta, care te face să lăcrimezi când vezi tricolorul, e cel mai sigur adăpost. Mai mult. E cel mai sigur capital. Înainte de a deveni capitaliști peste noapte și a devaliza țara ca „oameni de afaceri”, au pus monopol pe iubirea de patrie. Și pe stilistica ei. Au ajuns să stabilească scenografia acestui sentiment. Și, pe urmele ei, au confiscat disciplina istoriei. Și au predat-o așa cum o învățaseră de la Ceaușescu: au devenit agenți ai istoriei la nivelul unui om cu patru clase, introducător de versuri proprii în imnul național, amator de spectacole cu voievozi călare. În această istorie, locul adevărului îl iau ideologiile și mitologiile. Un istoric de onestitatea și profesionalismul lui Boia, autor a 30 de volume strălucite, care a împins disciplina istoriei pe altă orbită teoretică și care, în orice țară în care ar fi existat o Academie, ar fi fost de mult membru al ei, primește lecții de istorie de la indivizi care și-au petrecut viața spionându-și compatrioții și legând kilometri de dosare cu sfoară. Având toate astea în minte, iau scurt microfonul de la standul Humanitas (lansarea cărții Hertei Müller nu se terminase) și ilustrez citatul pe care tocmai îl dăduse Simona Kessler cu comentariul pus pe facebook de securistul la pensie Radu Tinu: „Ce dulce ar fi glonțul patriei pentru individul ăsta…”. Chiar așa! Apoi, odată ajuns acasă, dau căutare pe Google, citesc, sub titlul Spovedania unui securist, interviul din Adevărul al lui Radu Tinu și alte câteva texte care-l privesc. Apoi dau peste revista Vitralii, publicația oficială a foștilor veterani din Securitate… Apoi peste „Asociația cadrelor militare în rezervă și în retragere din Serviciul Român de Informații. Filiala Timiș”… Asociația tocmai lansase luna trecută o carte publicată la editura Compania (România în spirala conspirațiilor), avându-l ca guest star pe Iulian Vlad, ultimul șef al Securității sub Ceaușescu. Pe afiș există și un text mobilizator: „O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale. Nimeni nu se unește într-o sfântă hăituială împotriva cozilor de topor.” Rică Venturiano trecut prin filtrul Securității. Te întrebi în treacăt de ce pentru acești oameni hăituiala e „sfântă”. O deformație profesională, neîndoielnic. Să ai totuși atât de acut conștiința propriei identități și să-ți declari atât de candid idealul de viață: apartenența la o haită care hăituiește! Iar întrunirea „haitei” unite prin „sfânta hăituială” are loc – unde altundeva? – în aula Academiei Române. Cândva, Lucian Boia a publicat o carte-dialog intitulată frumos Istoriile mele (Humanitas, 2012). Și-acolo explică extrem de clar care este raportul dintre istoria patrioților și istoria istoricilor de profesie: „Eu nu mă consider mai puțin patriot decât istoricii care fac exces de naționalism. Nu vreau să spun nici că sunt mai patriot, pentru că nu fac acum o scară a patriotismului. Dar vreau să spun, și o spun foarte clar, că o istorie făcută cu adevărat de profesioniști nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu patriotismul. (…) Noi facem istorie. Încercăm să facem o istorie cât mai corectă, așezată pe baze cât mai sigure și care să se apropie cât mai mult de adevărurile trecutului.” L-a auzit cineva? Oricum, chiar dacă l-a auzit, securiștii nu pot dialoga. Îmi vine în minte o notație făcută de Alexandru Dragomir într-un carnet al său: „Nedialogabili (inventar) – clerul de orice religie, dar sigur cel ortodox; – comuniştii şi extrema dreaptă; – posesorii adevărului; – fanaticii de orice fel; – proştii care se cred deştepţi; – mincinoşii.” În dialogul cu comuniștii ajunși la putere, din clipa în care nu ești de acord cu ei, cuvintele ies din joc și lasă loc glonțului. Cine îl trage? „Brațul lung al Partidului”: Securitatea. Crima e felul cel mai rapid de a închide gura cuiva, modalitatea cea mai sigură de a încheia dialogul și de-a dovedi că ai avut dreptate. Povestea spune că, la începutul anilor ᾽50, șeful Securității, Alexandru Drăghici, venind să stea de vorbă cu locuitorii unui sat care nu voia să se colectivizeze, a realizat cel mai scurt dialog. I-a adunat pe țărani în mijocul satului. „E cineva împotriva colectivizării?”, a întrebat ministrul de Interne al lui Gheorghiu Dej. Din grupul de săteni s-a desprins cel mai curajos și mai isteț dintre ei. „Eu, domnule ministru. Și am să vă spun de ce cred eu că nu e bine.” N-a apucat. Drăghici a scos pistolul și l-a împușcat. Dialogul se încheiase și țăranii s-au risipit, îngroziți, pe la casele lor. Au trecut de atunci 75 de ani. Dar glonțul ca replică, pentru un securist, se pare că face parte în chip firesc, până în ziua de azi, din recuzita dialogului. Altfel cum să declari că ți-ai făcut un job din „sfânta hăituială” și din apărarea țării de „cozile de topor”? Încurajator e că se vor găsi și câțiva istorici care să ți se-alăture. Căci e omenește, nu?, ca pentru sacra misiune a hăituielii să ai parte de înțelegerea câtorva colegi de breaslă, istorici și patrioți deopotrivă, pe care tirajul de 400.000 de mii de exemplare al cărților lui Lucian Boia (băgate, desigur, cu sila pe gâtul cumpărătorilor) îi umilește și le strică somnul. Fapt este că patriotismul celor care se simt lezați de istoria lui Boia și ale căror minți sunt extrem de sensibile la teoria conspirațiilor planetare a aglutinat și rostogolit resentimentele până în punctul în care, iată, un fost maior de Securitate și-a asumat în luna noiembrie a acestui an, rostirea sentinței: pentru acest „individ”, singurul argument valid rămâne „glonțul dulce al patriei”. Dar, după cum spuneam, mai rămâne o problemă: cine, azi, ar urma să execute sentința? Deocamdată nimeni. Deocamdată nu poate fi vorba decât de incitarea la crimă. Nu am însă nici o îndoială că, dacă s-ar ivi iar „ocazia istorică”, maiorul pensionar Tinu și colegii lui s-ar grăbi să ducă la capăt ceea ce azi e doar obiect al instigării. Ar face-o cu voluptate. Și nu numai în cazul lui Boia, ci al tuturor celor care se aflau pe lista lor încă de dinainte de ᾽89. O astfel de listă făcuse deja Vadim Tudor în toamna lui 1990. O publicase în ziar. Conținea zece nume. Zece inși ar fi trebuit împușcați pe un stadion „ca să fie liniște în țară”. Dar, mai știi, vorba lui Lucian Boia: „Istoria e imprevizibilă…” Se poate din nou răsturna. Iată un motiv pentru care cei din „Asociație” ar trebui să-l simpatizeze pe insuportabilul nostru istoric hipnotizat de căutarea adevărului. Teza imprevizibilității istoriei din ultima lui carte le dă o speranță. Yüklə 273,86 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
