Afară strada a luat foc

Cel de al doilea avea de-a face cu ziua respectivă. Era o zi minunată de vară, fără de cusur, de felul acelora pentru care turiştii veneau pe litoralul din Maine. Nu vii ca să înoţi, pentru că apa nu este niciodată destul de caldă pentru baie; vii ca să admiri nesfârşita frumuseţe a zilelor de aici.

Soarele strălucea cu putere; din locul unde stătea, Frannie putea citi termometrul montat în afara ferestrei din spate a bucă­tăriei. Mercurul se ridicase până aproape de douăzeci şi şapte de grade. Era o zi minunată, iar tatăl ei era mort. Mai exista oare şi o altă legătură, în afară de aceea sentimentală, cu mult prea evidentă?

Se încruntă, cuprinsă de confuzie şi de apatie. Mintea ei se învârti în jurul acestor probleme, apoi porni în derivă către altele, pentru a se întoarce însă de fiecare dată la punctul de plecare.

Era o zi minunată şi caldă, iar tatăl ei era mort.

În clipa aceea înţelese care era legătura şi-şi închise ochii, strângând din pleoape, ca şi cum tocmai ar fi primit o lovitură.

În acelaşi timp, mâinile i se încleştară printr-un gest reflex în faţa de masă, aruncând farfuria la podea. Porţelanul se făcu ţăndări cu zgomotul unei bombe, iar Frannie scoase un ţipăt, îşi duse mâinile la obraji, săpând în ei brazde adânci cu unghiile. Din privirile ei dispăruse cu desăvârşire apatia şi plutirea aceea imprecisă. Se simţea de parcă ar fi fost pălmuită zdravăn sau ca şi cum i s-ar fi plimbat pe sub nas o sticluţă cu amoniac.

Nu este posibil să ţii un cadavru în casă. Cu atât mai puţin în miezul verii.

Indiferenţa începu să i se strecoare din nou în minte, ştergând claritatea gândului, drapând şi ascunzând o parte din oroarea lui. Se apucă să asculte iarăşi zgomotul surd al cuburilor de gheaţă...

Se luptă cu letargia. Se ridică în picioare, se duse la chiuvetă, o umplu, apoi îşi stropi obrajii cu apa rece luată în căuşul pal­melor, înfîorându-şi pielea pe care apăruse o boare de transpiraţie.

Se putea lăsa oricât în voia reveriei, dar mai întâi trebuia să se ocupe de chestiunea aceea. Neapărat. Nu putea să-l lase să zacă pur şi simplu în patul lui de la etaj, acum, în miez de vară. Situaţia semăna prea tare cu povestirea aceea a lui Faulkner, care nu lipsea din nici una dintre antologiile de texte destinate colegiilor. "Un trandafir pentru Emily." Ceilalţi nu reuşiseră să-şi explice de unde venea duhoarea aceea teribilă, care dispăruse după o vreme. Era... era...

― Nu! strigă ea în bucătăria însorită.

Începu s-o străbată cu paşi hotărâţi, gândindu-se intens. Mai întâi îi veni în minte întreprinderea locală de pompe funebre. Dar cine mai era în stare acum... să se ocupe...

― Degeaba te tot ascunzi! ţipă ca furioasă, în încăperea pustie. Cine are să-l îngroape?

Răspunsul îi veni pe dată, stârnit de sunetul propriei sale voci. Era absolut limpede. Ea trebuia s-o facă. Cine altcineva? Ea urma să-l îngroape.

Cam pe la 2.30, auzi zgomotul unei maşini care intra pe dru­mul de acces; motorul greu torcea mulţumit, sugerând puterea ascunsă în măruntaiele lui. Frannie aşeză cazmaua pe marginea gropii ― săpa în grădină, între roşii şi salată ― şi se întoarse, puţin speriată.

Maşina era un Cadillac Coupe de Ville nou-nouţ, verde ca sticla, din care coborî Harold Lauder cel gras, în vârstă de şaisprezece ani. Frannie simţi instantaneu un val de dezgust. Nu-l agrea pe Harold şi nu cunoştea pe nimeni care să-l placă, nici măcar Aray, sora lui, acum moartă. Probabil maică-sa îl iubise. Ironia sorţii, constată Fran cu tristeţe, făcuse ca unica persoană supravieţuitoare din Ogunquit, în afara ei însăşi, să fie unul dintre foarte puţinii oameni din oraş pe care pur şi simplu nu putea să-i sufere.

Harold se ocupa de revista literară a Liceului Ogunquit şi scria povestiri stranii la timpul prezent sau al căror punct de vedere era transferat persoanei a doua, combinând uneori aceste două procedee. Străbaţi coridorul acela delirant şi-ţi faci loc cu umărul prin uşa sfărâmată ca să arunci o privire stelelor circui­tului de viteză... cam acesta era stilul lui Harold.

― Îi place să se joace cu mâna în pantaloni, îi mărturisise Amy odată lui Fran. Ce părere ai de chestia asta? Se joacă cu mâna în pantaloni şi poartă aceeaşi pereche de chiloţi până când se fac ca din tablă.

Părul lui Harold era negru şi unsuros. Părea destul de înalt, peste un metru optzeci, în schimb cântărea aproape o sută zece kilograme. Se dădea în vânt după cizme de cowboy cu cioc, centuri milităreşti late, din piele, pe care trebuia mereu să le tragă în sus, din cauză că avea burta mult mai voluminoasă decât curul, şi cămăşi înflorate, care se umflau pe el ca nişte pânze de corabie. Lui Frannie puţin îi păsa dacă se joacă sau nu cu mâna în pantaloni, cât de gras este sau dacă în săptămâna asta îl imita pe Wright Morris sau pe Hubert Selby Jr. Dar cînd îl privea, se simţea neliniştită şi vag dezgustată, ca şi cum ar fi simţit, prin intermediul unui proces telepatic de joasă speţă, că aproape fiecare gând al lui Harold era învăluit într-un strat subţire de jeg. Dar nu-şi închipuia, nici măcar într-o situaţie ca aceasta, că Harold ar putea fi periculos, ci doar la fel de neplăcut, sau poate chiar ceva mai puţin suportabil decât de obicei.

Băiatul n-o văzuse încă. Cerceta casa din priviri.

― E careva acasă? strigă el, apoi îşi vârî mâna prin geamul Cadillacului şi apăsă claxonul.

Sunetul strident o călcă pe Frannie pe nervi. Probabil nu i-ar fi răspuns, dacă n-ar fi ştiut că va vedea groapa când să se urce în maşină, şi pe ea însăşi la un capăt al excavaţiei. O secundă se simţi tentată să se ascundă în desişul grădinii, printre mazăre şi fasole, până ce Harold ar fi obosit s-o caute şi s-ar fi cărat de acolo.

Stai, îşi zise ea, n-are rost să procedezi aşa. Oricum, el este o altă fiinţă omenească vie.

― Aici, Harold, strigă ea.

Harold tresări, iar bucile lui mari tremurară în pantalonii strâmţi. Evident, nu-şi îndeplinea decât un soi de datorie şi nu se aşteptase cu adevărat să găsească pe cineva. Tânărul se întoarse, iar Frannie merse până la marginea grădinii, printre ierburile ce o atingeau pe picioare, resemnată la gândul că avea să-i suporte privirile, îmbrăcată fiind doar cu şortul alb, de sport, şi bluza subţire, prinsă în bretele. Apropiindu-se de ea, Harold o cercetă cu priviri lacome.

― Ia te uită, Fran, i se adresă el bucuros.

― Bună, Harold.

― Am auzit că rezişti cu oarecare succes la boala asta infer­nală, prin urmare am făcut aici primul meu popas. Am pornit într-o acţiune de cercetare a oraşului.

Îi zâmbi, dezvelindu-şi dinţii, al căror aspect trăda că aveau o relaţie fugară, în cel mai bun caz, cu periuţa de dinţi.

― Mi-a părut foarte rău când am auzit de dispariţia lui Amy, Harold. Tatăl şi mama ta sunt?...

― Mi-e teamă că aşa este, îi răspunse Harold. Îşi înclină fruntea pentru un moment, apoi îşi smuci capul în sus, făcând să zboare şuviţele părului lui năclăit. Dar viaţa merge înainte, corect?

― Presupun că da, îi răspunse Frannie trist.

Privirile i se plimbau iarăşi în voie pe sânii fetei, care în clipele acelea şi-ar fi dorit nespus să aibă un pulover.

― Cum îţi place maşina mea?

― E a domnului Brannigan, nu?

Roy Brannigan fusese unul dintre agenţii de vânzări imobi­liare din partea locului.

― A fost, îi aruncă Harold indiferent. După părerea mea, în zilele acelea de restrişte, indivizii care stăteau la volanul unui asemenea monstru hulpav ar merita să fie spânzuraţi de prima reclamă de Sunoco, dar acum toate acestea ţin de trecut. Mai puţini oameni înseamnă mai multă benzină. Benzină, îi trecu lui Frannie, uluită, prin minte, chiar a pronunţat cuvântul benzină. Şi mai mult din toate celelalte lucruri, încheie el.

Cu o licărire fugară în ochi, îşi coborî privirile spre buricul ei dezgolit, şi le ridică iarăşi spre faţa fetei, şi le coborî către şort, apoi iar în sus. În zâmbetul lui se citea atât veselia cât şi nesigu­ranţa.

― Harold, dacă ai vrea să mă scuzi...

― Dar oare ce faci tu acolo, copila mea?

Sentimentul de ireal încerca din nou să i se strecoare în suflet şi se surprinse întrebându-se cât oare poate îndura creierul ome­nesc înainte de a ceda, ca un fir de elastic întins peste limitele lui de rezistenţă. Părinţii mei sunt morţi, dar eu suport. O boală stra­nie pare să se fi răspândit asupra întregii ţări, poate asupra întregii lumi, secerându-i pe cei buni şi pe cei răi, fără osebire... dar eu suport. Sap o groapă în grădina pe care tatăl meu o plivea cu doar o săptămână în urmă, iar când va fi destul de adâncă, am să-l pun înăuntru... şi bănuiesc că voi suporta. Dar Harold Lauder în Cadillacul lui Roy Brannigan, dezbrăcându-mă din priviri şi spunându-mi "copila mea"? Nu mai ştiu, pe Dumnezeul meu. Pur şi simplu nu mai ştiu.

― Harold, îi explică ea cu răbdare. Eu n-am cum să fiu co­pila ta, sunt cu cinci ani mai mare decât tine. Din punct de vedere fizic, este imposibil ca eu să fiu "copila" ta.

― Nu era decât o figură de stil, zise el, temându-se de du­ritatea ei, altfel bine ţinută sub control. De fapt, ce faci tu acolo? Ce groapă e aia?

― Un mormânt. Pentru tatăl meu.

― Oh, exclamă Harold Lauder timid şi nesigur pe el.

― Vreau să beau nişte apă înainte de a continua. Cinstit vor­bind, Harold, aş prefera să pleci. Sunt necăjită.

― Te înţeleg foarte bine, îi răspunse el rigid. Dar Fran... în grădină?

Fata o pornise deja spre casă, dar acum se întoarse furioasă către el.

― Ei bine, tu ce-ai propune? Să-l aşez într-un coşciug şi să-l duc până la cimitir? Sau ce altceva, pentru numele lui Dumnezeu? Era realmente îndrăgostit de grădină! Şi tu ce treabă ai? Ce te amesteci în asta?

Era la un pas să izbucnească în lacrimi. O porni în fugă spre bucătărie, gata să se izbească de bara din faţă a limuzinei. Nu se îndoia că Harold îi admira formele, adunând material pentru cine ştie ce porcărie de film din cele marcate cu X care îi rula fără încetare în minte, fapt care o făcu mai furioasă şi mai tristă decât fusese vreodată în viaţă.

Uşa glisantă se închise cu forţă în urma ei. Se duse la chiuvetă şi bău trei pahare de apă rece, prea repede, şi un ghimpe de durere i se înfipse adânc în frunte. Stomacul ei, luat prin surprindere, fu scuturat de o crampă. Fran rămase câteva momente aplecată deasupra chiuvetei din porţelan, cu ochii închişi, aşteptând să vadă dacă avea să verse. Stomacul i se linişti apoi, ca şi cum ar fi vrut s-o anunţe că acceptă apa rece, cel puţin de probă.

― Fran? se auzi vocea înceată şi ezitantă a băiatului.

Se întoarse şi-l văzu pe Harold în faţa uşii, cu mâinile atâr­nându-i moale de o parte şi alta a trupului. Părea îngrijorat şi nefericit, iar lui Fran i se făcu deodată milă de el. De Harold Lauder care se plimba prin oraşul trist şi decăzut în Cadillacul lui Roy Brannigan, de Harold Lauder, cel care nu avusese o întâlnire în viaţa lui şi care afişa ceea ce el probabil prefera să eticheteze drept dispreţ faţă de lume. Faţă de întâlniri, fete, faţă de totul. Inclusiv faţă de el însuşi, fără îndoială.

― Harold, îmi pare rău.

― Nu, nu aveam dreptul să vorbesc astfel. Uite ce este, dacă vrei, pot să te ajut.

― Îţi mulţumesc, dar prefer să mă descurc singură. Este...

― O chestiune personală. Desigur, înţeleg.

Ar fi putut să-şi ia un pulover din debaraua de lângă bucă­tărie, dar era limpede că el ar fi înţeles imediat de ce, iar ea nu inten­ţiona să-l pună iarăşi într-o situaţie jenantă. Harold se străduia din răsputeri să fie un băiat de treabă ― strădania lui semănând poate întrucâtva cu aceea de a vorbi o limbă străină. Ieşi şi ea în verandă şi, pentru câteva clipe, rămaseră amândoi cu privirile îndreptate asupra grădinii, asupra gropii în jurul căreia era răspân­dită ţărâna. Aerul după-amiezei vibra somnolent împrejurul lor, ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat.

― Ce-ai de gând să faci? îl întrebă pe Harold.

― N-am habar. Ştii..., începu el, apoi vocea i se stinse.

― Cum?

― Ei bine, îmi vine greu să explic. Eu nu mă număr printre cei mai iubiţi oameni din acest mic petic din New England. Mă îndoiesc că obştea locală ar fi ridicat vreodată o statuie în amintirea mea, chiar dac-aş fi devenit vreodată un scriitor faimos, după cum am sperat odată. În paranteză fie spus, cred c-am să fiu un om bătrân, cu barba până la brâu, când va apărea din nou un scriitor faimos.

Ea nu spuse nimic, dar continua să-l privească.

― Deci! exclamă Harold, iar trupul îi tresări puternic, ca şi cum pronunţarea cuvântului ar fi coincis cu o explozie. Deci mă văd silit să mă revolt împotriva acestei nedreptăţi. Nedreptate care mie, cel puţin, mi se pare atât de monstruoasă, încât îmi vine mai uşor să cred că bădăranii care conduc citadela învăţământului din localitate au reuşit în fine să mă facă să-mi pierd minţile.

Băiatul îşi împinse ochelarii pe nas, iar ea constată, cu o undă de simpatie, cât de rău fusese năpădit de acnee. Oare nu-i spusese nimeni, se întrebă ea, că apa şi săpunul ar fi rezolvat măcar o parte din problemă? Sau poate întreaga familie fusese prea ocupată s-o urmărească pe Amy cea mică şi frumoasă evoluând fulgerător prin Universitatea Maine, cu o excepţională medie de 3,8, pentru a absolvi a douăzeci şi treia dintr-o serie de o mie de studenţi? Amy cea mândră, care fusese atât de inteligentă şi de plină de viaţă, în timp ce Harold era un tip de-a dreptul iritant.

― Să-mi pierd minţile, repetă Harold încetişor. Am condus prin tot oraşul într-un Cadillac, având doar permisul meu de începător. Şi uită-te la cizmele mele. Îşi suflecă puţin manşeta jeanşilor, dezvăluind o minunată pereche de cizme din cele purtate de cowboys, cu cusături complicate. Optzeci şi şase de dolari. Pur şi simplu am intrat în magazinul Shoe Boat şi mi-am ales o pereche pe măsură. Mă simt un impostor. Ca un actor într-o piesă de teatru. Astăzi am trecut prin mai multe momente când am fost absolut convins că sunt nebun.

― Nici vorbă, îi spuse Frannie. Mirosul lui te lăsa să ghiceşti că nu se mai spălase de trei sau patru zile, dar acest fapt nu o mai dezgusta. Cum sună replica aceea? Am să apar şi eu în visul tău dacă vii şi tu într-al meu? Nu suntem nebuni, Harold.

― Poate c-ar fi mai bine dacă am fi.

― Va veni cineva, zise Frannie. După o vreme. După ce se stinge molima asta, indiferent ce o fi cu ea.

― Cine anume?

― O autoritate oarecare, îi răspunse ea nesigur. Cineva care va... ei... pune din nou ordine în lucruri.

Harold râse amar.

― Dragul meu copil... Îmi pare rău, Fran. Fran, tocmai autorităţile au provocat nenorocirea asta. Se pricep de minune să pună ordine în lucruri. Au rezolvat criza economică, poluarea, problema petrolului şi războiul rece, şi toate astea dintr-o singură lovitură. Mda, să ştii c-au pus ordine în lucruri, chiar aşa. Le-au rezolvat pe toate cam cum a dezlegat Alexandru nodul gordian ― l-a tăiat cu sabia.

― Dar nu-i vorba decât de un soi ciudat de gripă, Harold. Aşa au zis şi la radio...

― Mama Natură nu lucrează astfel, Fran. Autorităţile astea ale tale au adunat o ceată formată din bacteriologi, virusologi şi epidemiologi într-o instituţie guvernamentală oarecare, ca să vadă ce monştri pot născoci minţile lor. Bacterii. Viruşi. Germeni plasmatici şi cine ştie câte altele. Iar într-o bună zi, un sicofant din ăsta plătit gras a zis: "Ia te uită ce am făcut eu. Omoară aproape tot ce-i viu. Nu-i aşa că-i nemaipomenit?" Atunci i-au dat o medalie, i-au mărit salariul şi i-au dat un loc într-o casă de vacanţă, iar după o vreme cineva a comis o greşeală... Ce ai de gând să faci, Fran?

― Să-l înmormântez pe taică-meu, răspunse ea încet.

― Vai... desigur. Aruncă o privire, apoi îi vorbi foarte repe­de. Uite ce este, cu am de gând să plec de aici. Adică din Ogunquit. Dacă mai stau mult, sunt sigur că înnebunesc cu adevărat. Fran, de ce nu vii cu mine?

― Unde?

― Nu ştiu. Nu ştiu încă.

― Bine, dacă-ţi vine în minte un loc anume, treci pe-aici şi spune-mi şi mie.

Harold se lumină la faţă.

― Foarte bine, aşa voi face. Vezi... de fapt, e vorba de...

Se retrase încet, apoi începu să coboare treptele verandei ca în transă. Cizmele lui cele noi luceau în soare. Fran îl urmărea cu un soi de amuzament amestecat cu tristeţe.

Îi făcu semn cu mâna chiar înainte de a se sui la volanul ma­şinii. Fran îi răspunse ridicând braţul. Maşina o porni în marşarier cu o smucitură deloc profesională, apoi parcurse aleea în salturi. Se abătu spre stânga, strivind sub roţi nişte straturi cu florile Carlei, şi fu cât pe ce să intre în şanţul podeţului, înainte de a ajunge pe drum. După aceea claxonă de două ori şi porni. Fran aşteptă până ce dispăru, pe urmă se întoarse în grădina tatălui ei.

După ora 4, Frannie intră în casă şi urca la etaj, trăgându-şi cu greu picioarele şi făcând un efort de voinţă pentru fiecare pas. Avea o durere surdă în tâmple şi la frunte, din cauza căldurii, a extenuării şi a stării de încordare. Îşi zisese să mai aştepte încă o zi, dar atunci lucrurile ar fi stat şi mai rău. Ţinea sub braţ cea mai bună faţă de masă din damasc a mamei ei, pe care o păstra pentru musafiri.

Nu mergea atât de bine pe cât sperase, dar în nici un caz atât de rău pe cât se temuse. Avea muşte pe chip, care aterizau, îşi frecau picioruşele păroase din faţă, apoi porneau din nou în zbor, iar pielea lui căpătase o nuanţă întunecată, dar era oricum atât de bronzat de la lucrul în grădină, încât de-abia dacă se băga de seamă... dacă voiai cu tot dinadinsul să nu bagi de seamă, adică. Din fericire însă nu exista nici un miros, iar de lucrul acesta se temuse cel mai mult.

Patul dublu în care se sfârşise era cel pe care-l împărţise cu soţia lui ani la rând. Întinse faţa de masă pe jumătatea de pat a Carlei, în aşa fel încât atingea cu marginea braţul, şoldul şi piciorul tatălui ei. Apoi, înghiţindu-şi un nod (durerea din cap o simţea tot mai rău), se pregăti să rostogolească trupul peste linţoliu.

Peter Goldsmith purta una dintre pijamalele lui în dungi, iar acest lucru i se păru îngrozitor de neplăcut, dar nu era nimic de făcut. Nu suporta nici măcar gândul de a-l dezbrăca şi îmbrăca apoi din nou.

Oţelindu-şi inima, îl prinse de braţul stâng ― care era dur şi greu ca o piesă de mobilă ― şi-l împinse, rostogolindu-l. În timp ce făcea aceasta, din corp se auzi un nesfârşit şi hidos râgâit, o eructaţie ce părea să nu se mai sfârşească, vibrându-i în gâtlej ca şi cum acolo s-ar fi adăpostit o lăcustă, trezită acum deodată la viaţă în tunelul acela întunecat.

Frannie scoase un ţipăt, încercă să se îndepărteze şi răsturnă noptiera. Pieptenii şi periile, lui, ceasul deşteptător, o mică pira­midă de mărunţiş, nişte ace de cravată şi butoni de cămaşă căzură zornăind pe podea. Acum se simţea şi mirosul, o duhoare gazoasă şi putredă, iar în clipa aceea se răspândi şi ultima urmă din ceaţa ce-o învăluise şi-o protejase, iar adevărul i se înfăţişă cu limpe­zime. Căzu în genunchi şi-i prinse capul în mâini, jelindu-l. Înţelesese că nu înmormânta cine ştie ce păpuşă de dimensiunile unui om matur; îl ducea la mormânt pe tatăl ei, iar ultimul, absolut ultimul lui semn omenesc era chiar mirosul acela intens ce plutea acum în aer. Şi care va dispărea în scurt timp.

Lumea deveni cenuşie şi până şi sunetul propriei ei dureri, hohotul continuu al plânsului, începu să i se pară că vine de la distanţă, ca şi cum cu totul altcineva ar fi scos suspinele acelea, poate una dintre femeile mărunte, în straie întunecate, pe care le vezi la jurnalele de ştiri. Trecu multă vreme, n-ar fi fost în stare să spună exact cât, până începu să-şi revină încetul cu încetul, cu gândul la ce mai avea de făcut. Era vorba despre lucruri pe care înainte n-ar fi îndrăznit să creadă că le-ar putea împlini.

Puse din nou mâna pe el şi-l întoarse. Din trupul lui ieşi încă un râgâit, de această dată mai scurt şi mai slab. Îl sărută pe frunte.

― Te iubesc, tăticule, zise. Te iubesc, Frannie te iubeşte.

Lacrimile căzute din ochii ei străluceau pe obrajii bărbatului. Îi scoase pijamaua şi-l îmbrăcă în cel mai bun costum al lui, fără a ţine cont de junghiul din spate, de durerea din grumaz şi din braţe, când ridică pe rând fiecare parte a trupului inert şi greu, ca să le introducă, apoi, în haine. Îi propti sub cap două volume din Cartea cunoaşterii ca să-i poată lega cravata cum se cuvine. În sertarul de jos, sub ciorapi, descoperi medaliile lui din armată ― Purple Heart, medaliile pentru bună purtare, tresele din cam­panie... şi Bronze Star, pe care o obţinuse în Coreea. I le prinse la rever. Aduse de la baie Johnson's Baby Powder şi-i pudră gâtul şi mâinile. Mirosul dulce al prafului, care-i evoca atâtea amintiri, o făcu să plângă iarăşi. Pielea ei strălucea de sudoare, iar sub ochi îi apăruseră cearcăne negre, era epuizată.

Împături faţa de masă peste el, luă trusa de cusut a mamei ei şi cusu marginile. Dublă şi triplă cusătura. Apoi, gâfâind din greu, izbuti să aşeze trupul pe podea încet, fără să-l scape. Se odihni, pe jumătate leşinată de efort. Când simţi că poate conti­nua, ridică partea de sus a trupului, îl trase până la capătul trepte­lor, iar pe urmă, cât mai grijuliu cu putinţă, coborî cadavrul până la parter. Se opri încă o dată, cu răsuflarea tăiată. Durerile ascuţite din cap erau acum aproape de nesuportat.

Târî trupul neînsufleţit prin hol, traversă bucătăria şi ieşi în verandă. Coborî cu povara treptele verandei. Atunci trebui să se odihnească iarăşi. Asupra pământului se aşternuse lumina aurie a amurgului. Se lăsă jos, doborâtă, aşezându-se alături de el, cu fruntea sprijinită de genunchi, legănându-se înainte şi înapoi şi plângând. Păsările ciripeau. În cele din urmă, reuşi să-l ducă până în grădină.

Într-un târziu, treaba era terminată. În clipa în care ultimele bucăţi de gazon fuseseră aşezate la locul lor (le potrivise stând în genunchi, ca şi cum ar fi jucat un joc de puzzle) ceasul arăta 8.45. Se murdărise. Doar pielea din jurul ochilor rămăsese de culoare albă; zona aceea fusese spălată de lacrimi. Mergea clăti­nându-se, de obosită ce era. Şuviţele de păr i se lipeau pe obraji.

― Te rog să fii pe pace, tăticule, murmură ea. Te rog.

Duse cazmaua înapoi în atelier şi-o aruncă înăuntru cu indiferenţă. Trebui să se oprească de două ori până să urce cele şase trepte ce duceau spre veranda din spate. Traversă bucătăria fără să aprindă luminile, îşi aruncă din picioare pantofii uşori, înainte de a intra în salon. Se aruncă pe canapea şi adormi de îndată.

În vis urca din nou scările şi se ducea la tatăl ei, ca să-şi îndeplinească datoria şi să-l îngroape cu toată cuviinţa. Dar când pătrunse în încăpere, faţa de masă acoperea deja trupul, iar sentimentul ei de durere, de pierdere ireparabilă, se transformă în altceva... asemănător cu teama. Traversă fără voie încăperea întunecată, dorindu-şi deodată să fugă de acolo, fiind însă incapabilă să-şi oprească înaintarea. Faţa de masă lucea spectral, înspăimântător, şi atunci înţelese:

Sub ea nu se afla tatăl ei. Iar ceea ce se afla acolo nu era mort.

Ceva ― cineva ― plin de o viaţă infernală şi de o voie bună hidoasă se afla acolo; şi-ar fi dat chiar şi viaţa numai să nu fie silită să tragă pânza dar... nu putea... să-şi oprească paşii.

Mâna ei se întinse, pluti asupra feţei de masă ― şi o trase dintr-o singură mişcare.

Rânjea, însă faţa nu i-o putea vedea. Rânjetul acela teribil păru să sufle spre ea un val de frig şi indiferenţă. Nu, nu reuşea să-i distingă trăsăturile, în schimb vedea darul pe care îngrozitorul spectru îl adusese pentru copilul ei nenăscut încă: un umeraş contorsionat.

Ea fugi, fugi din cameră, fugi din vis, urcă, ieşind la suprafaţă pentru scurt timp...

Ieşind pentru scurtă vreme la suprafaţă, în întunericul de la ora 3 noaptea din salon, cu trupul plutind deasupra spumei unui vis, vis care deja se destrăma şi se deşira, lăsând în urma lui doar senzaţia unei sentinţe, aidoma gustului rânced pe care ţi-l lasă în gură cine ştie ce mâncare stricată. În clipa dintre somn şi trezie, îi veni gândul acesta: Este el, chiar el, Momâia Ambulantă, bărbatul fără faţă.