Afară strada a luat foc

Din acest punct divagă iarăşi, îi vorbi despre serviciul lui, povestindu-i cum unul dintre colegi fusese la un pas să-şi piardă degetul mare într-o presă, pentru că mintea-i era la biliard, uitând că-şi ţinea palma chiar sub berbec. Din fericire, Lester Crawley îl trăsese la timp. Dar, adăugă el, într-o bună zi Lester Crawley nu se va mai afla acolo. Oftă, ca şi cum şi-ar fi adus aminte că nici el nu se va mai afla acolo multă vreme, apoi se lumină la faţă şi se porni să-i spună ce-i trecuse lui prin cap, şi anume să ascundă antena maşinii în ornamentul capotei.

Trecea cu uşurinţă de la un subiect la altul, cu vocea lui caldă şi mângâietoare. Umbrele li se lungiră, întinzându-se peste tot mai multe straturi. Se lăsase fermecată, aşa cum i se întâmpla întot­deauna şi, deşi venise pentru a-i spune ceva, se trezise ascultându-l. N-o plictisea niciodată. Din câte ştia ea, nu plictisea pe nimeni, cu excepţia Carlei, poate. Avea un talent înnăscut de povestitor.

Deodată, îşi dădu seama că se oprise din vorbit. Se aşezase pe-o piatră, la capătul stratului, îndesându-şi tutun în pipă şi uitân­du-se la ea.

― Ce-ai pe suflet, Frannie?

Îi aruncă o privire posacă, neştiind cum să procedeze. Ieşise afară anume ca să-i mărturisească totul, dar acum nu mai era atât de sigură că va fi în stare. Tăcerea dintre ei devenea tot mai mare şi mai adâncă, se transforma încet într-o prăpastie în care n-avea de gând să cadă. Se hotărî brusc.

― Sunt însărcinată, spuse ea simplu.

Se opri din treaba lui şi o cercetă.

― Însărcinată, repetă el, de parcă nu ar mai fi auzit cuvântul în viaţa lui, apoi continuă. Vai, Frannie... e cumva o glumă? Sau vreun joc?

― Nu, tată.

― Ai face bine să vii aici şi să te aşezi lângă mine.

Ascultătoare, ea se apropie şi se lăsă pe piatră. Alături era un zid din bolovani care despărţea lotul lor de terenul municipal, cu care se învecinau. Dincolo de zid exista un gard viu, încurcat şi sălbăticit, care răspândea un parfum dulce. Simţea cum îi zvâcneşte sângele în tâmple şi avea o senzaţie de vomă.

― Eşti sigură?

― Foarte sigură.

Apoi, fără absolut nici o urmă de artificiu, pur şi simplu nereuşind să se abţină, izbucni într-un plâns nestăvilit, hohotind şi suspinând. El o îmbrăţişă şi rămaseră aşa foarte multă vreme, după aprecierea ei. Când lacrimile se potoliră, fata se sili să-i pună întrebarea care o preocupa cel mai mult.

― Tată, mai ţii la mine?

― Cum? Se uită la ea, mirat. Da, ţin la tine, Frannie.

Asta o făcu din nou să plângă, dar de această dată el o lăsă să se descurce singură, în timp ce-şi aprindea pipa. Tutunul parfu­mat se înălţa încet, mânat de adierea uşoară.

― Te-am dezamăgit?

― Nu ştiu. E pentru prima oară când fiica mea este însărci­nată şi încă nu ştiu foarte bine cum să reacţionez la chestia asta. E vorba de băiatul acela, Jess?

Ea îi făcu semn că da.

― L-ai anunţat?

Ea repetă semnul.

― Şi ce-a zis?

― A zis că vrea să se căsătorească. Sau să dea banii pentru avort.

― Căsătorie sau avort, zise Peter Goldsmith, trăgând din pipă. Hotărât băiat, ce să zic.

Frannie îşi privi mâinile răşchirate pe jeanşi. Intrase murdărie în micile încreţituri de la încheieturile degetelor şi pe sub unghii. Mâinile unei doamne spun totul despre obiceiurile ei, îi răsună în urechi mustrarea maică-sii. O fiică însărcinată. Va trebui să renunţ la participarea mea în comitetul parohial. Mâinile unei doamne...

― Nu vreau să pară că-mi bag nasul în nişte intimităţi care nu mă privesc, dar nu cumva el... sau tu... n-aţi fost atenţi?

― Eu aveam pastile anticoncepţionale. Dar n-au avut efect.

― Asta înseamnă că, dacă se poate vorbi de o vină, aţi îm­părţi-o amândoi, spuse el, privind-o de-aproape. Iar eu nu pot să fac una ca asta. Frannie. Nu pot să acuz pe nimeni. Când ai ajuns la şaizeci şi patru de ani, ai cam uitat ce înseamnă să ai douăzeci şi unu. Aşa că nu vom vorbi despre vinovăţie.

Ea simţi o imensă uşurare şi apoi un început de leşin.

― Mamă-ta o să-ţi ţină o mulţime de lecţii pe tema vinovă­ţiei, iar eu unul n-am de gând s-o opresc, dar să ştii că, în ceea ce mă priveşte, nu gândesc ca ea. Înţelegi lucrul acesta?

Ea încuviinţă din cap. Tatăl ei nu mai încerca de mult să i se opună soţiei lui. Sau nu pe faţă, în orice caz. Avea o limbă îngrozitor de ascuţită. Iar când i se împotrivea cineva, exista riscul să-şi piardă total controlul, aşa-i spusese el odată lui Frannie. Iar atunci când îşi pierdea controlul, era în stare să arunce cuvinte atât de grele, încât scuzele tardive nu mai puteau închide rănile pe care apucaseră să le deschidă. Frannie bănuia că tatăl ei fusese silit, cu mulţi ani în urmă, să ia o hotărâre: fie să se opună în continuare, ceea ce ar fi dus la divorţ, fie să cedeze. El alesese cea de-a doua soluţie, dar în condiţii pe care le stabilise singur.

― Eşti sigur că vei fi în stare să nu te-amesteci, tată? îl între­bă ea calm.

― Îmi ceri cumva să fiu de partea ta?

― Nu ştiu.

― Cum ai de gând să procedezi?

― Te referi la mama?

― Nu. Mă refer la tine, Frannie.

― Nu ştiu.

― Te căsătoreşti cu el? Decât vai de mine, mai bine vai de noi, sau cel puţin aşa se zice.

― Nu cred că pot. Mi se pare că nu mai sunt îndrăgostită de el, dac-am fost vreodată.

― Copilul?

Pipa lui trăgea acum bine, iar fumul înmiresma şi mai tare aerul verii. Umbrele se adunau în cotloanele grădinii, iar greierii îşi începuseră cântecul.

― Nu, nu din cauza copilului. S-ar fi întâmplat oricum. Jesse este...

Lăsă cuvintele în suspensie, încercând să pună degetul pe ceea ce avea să-i reproşeze lui Jesse, acel lucru pe care risca să-l treacă cu vederea din cauza iureşului stârnit de copil... starea de criză în care ea trebuia să ia decizii şi să iasă de sub umbra ameninţătoare a mamei ei. Mama ei, care acum era într-un maga­zin universal şi cumpăra mănuşi pentru nunta prietenei din copi­lărie a lui Fran. Cusurul pe care-l putea îngropa acum şi care ar fi rămas ascuns vreme de şase, şaisprezece sau douăzeci şi şase de luni, ca apoi să iasă la lumină şi să se năpustească asupra amândurora. Cine se căsătoreşte în grabă are tot timpul să se căiască. Asta era una dintre zicalele preferate ale maică-sii.

― E slab, continuă ea. Mai bine de-atât nu pot explica.

― Nu poţi să te bizui pe el până la capăt, aşa-i, Frannie?

― Da, spuse, gândindu-se că tatăl ei se apropiase mai mult decât ea de miezul chestiunii. Nu avea încredere în Jesse, care venea dintr-un mediu bogat, dar purta cămaşă albastră simplă, din poplin. Jesse este bine intenţionat, continuă Fran. Se străduieşte să se poarte corect; îşi dă toată silinţa. Dar... ne-am dus la o seară de poezie, acum două semestre. Respectivul poet se numeşte Ted Enslin. Sala era plină ochi. Toată lumea îl asculta solemn... foarte atent... să nu scape nici un cuvânt. Iar eu... mă ştii pe mine...

El îi puse mâna pe umăr, consolând-o:

― Pe Frannie a apucat-o râsul.

― Mda. Chiar aşa. Cred că mă cunoşti foarte bine.

― Te cunosc, cât de cât.

― M-a apucat ― chicoteala, vreau să zic ― aşa, din senin. Îmi venea mereu în minte: "E un pârlit, e un pârlit, ne-am strâns cu toţii ca să-l ascultăm pe pârlitul ăsta." A căpătat şi un ritm, de parcă era o melodie ascultată la radio. Iar pe mine m-a pufnit râsul. Fără să vreau. Poezia domnului Enslin nu mă deranja cu nimic, o consider foarte bună, şi nici înfăţişarea lui... Ci felul în care ceilalţi îl priveau pe el.

Se uită la taică-său, curioasă să-i vadă reacţia, însă acesta se mulţumi să-i facă semn să continue.

― În orice caz, a trebuit s-o şterg de-acolo. Adică a trebuit neapărat. Iar Jesse s-a înfuriat îngrozitor. Şi sunt convinsă că pe bună dreptate... a fost un gest copilăresc, un sentiment copilăresc, sunt sigură... dar mi se-ntâmplă destul de des să mă găsesc în postura asta. Nu întotdeauna. Sunt în stare să duc şi eu un lucru la bun sfârşit...

― Da, sigur că da.

― Dar câteodată...

― Câteodată te vizitează Regele Râs, iar tu faci parte din acea categorie de oameni care nu pot să-l alunge, spuse Peter.

― Cred că aşa este. În orice caz, Jess este altfel. Iar dac-am fi căsătoriţi... mi-ar aduce mereu aminte de acest oaspete nedorit pe care eu îl primesc în casă. Nu în fiecare zi, însă suficient de des ca să mă scoată din sărite. Atunci eu m-aş strădui şi... şi cred că...

― Ai fi nefericită, probabil, spuse Peter, strângând-o mai tare.

― Mi-e teamă că aşa s-ar întâmpla.

― Atunci, să n-o laşi pe mamă-ta să te convingă să te răz­gândeşti.

Ea închise ochii, cu un sentiment de uşurare încă mai mare decât prima oară. O înţelesese. Nu se ştie prin ce miracol.

― Ce părere ai, crezi c-ar fi bine să fac un chiuretaj? întrebă ea după o vreme.

― Părerea mea este că, de fapt, despre asta ai vrut să stăm de vorbă.

Mirată, ea-şi îndreptă privirile către el.

El îi răspunse zâmbindu-i cu un aer glumeţ şi ridicându-şi una dintre sprâncenele lui stufoase ― cea din stânga. Totuşi, ghici că pentru el era un moment de maximă gravitate.

― Poate că este adevărat, recunoscu ea încet.

― Ascultă, începu el, după care, paradoxal, căzu în muţenie.

Ea ascultă cu toată atenţia, dar nu auzea decât o vrabie, greierii, huruitul îndepărtat al unui avion, o voce care-l striga pe Jackie să intre imediat în casă, motorul unei maşini de tuns iarba, un automobil cu eşapamentul spart trecând în viteză pe US 1.

Tocmai se pregătea să-l întrebe dacă nu cumva se întâmplase ceva, când Peter îi luă mâna şi începu să-i vorbească.

― Frannie, nu este vina ta că ai un tată atât de bătrân, dar în privinţa asta nu mai e nimic de făcut. M-am căsătorit de-abia în 1956.

O privi gânditor, în lumina amurgului.

― Carla era altfel pe atunci. Era... o, Doamne, era şi ea tânără, în primul rând. Nu s-a schimbat până la moartea fratelui tău, Freddy. Până atunci, a rămas tânără. După moartea lui Freddy a încetat să mai crească. Asta... nu trebuie să gândeşti c-aş vorbi-o de rău pe mama ta, Frannie, chiar dacă aşa ar putea să pară. Dar mie mi se pare că ea s-a oprit... din creştere... după moartea lui Freddy. După aceea şi-a tras trei rânduri de lac şi unul de ciment peste modul de a privi lucrurile şi a decretat că vede perfect. Acum se poartă ca un custode de muzeu, iar dacă surprinde pe cineva încercând să se joace cu exponatele, nu pierde prilejul de a arăta cât de vigilentă este. Dar n-a fost întotdeauna aşa. Va trebui să mă crezi pe cuvânt, ăsta e purul adevăr.

― Şi atunci cum era, tată?

― Păi... Aruncă o privire absentă dincolo de grădină. Semă­na în foarte multe privinţe cu tine, Frannie. Şi ea avea crize de râs. De multe ori ne duceam la Boston, să-i vedem jucând pe Red Sox, iar cam în timpul pauzei dinaintea rundei a şaptea, mergeam amândoi la bufet şi luam o bere.

― Mama... bea bere?

― Da, bea bere. Şi apoi îşi petrecea cea mai mare parte a rundei a noua la toaletă şi ieşea ocărându-mă că din cauza mea a pierdut partea cea mai frumoasă a meciului, deşi ea mă bătea tot timpul la cap să mă duc la bufet ca s-aduc bere.

Frannie încercă să şi-o imagineze pe maică-sa cu un pahar de bere Narragansett într-o mână, uitându-se la el şi râzând, ca o fată care are o întâlnire. Pur şi simplu nu reuşi.

― Nu rămânea însărcinată, continuă el, parcă în transă. Ne-am dus la un doctor, amândoi, ca să vedem care dintre noi era defect. Doctorul ne-a spus că suntem amândoi sănătoşi. Apoi, în '60, a venit fratele tău, Fred. L-a iubit pe băiatul ăsta în dispe­rare, Fran. Fred îl chemase şi pe tatăl ei, ştii. În '65 a avut un avort spontan şi-am crezut amândoi că am terminat cu acest capitol. După care ai apărut tu, în '69, cu o lună înainte de soroc, însă altfel în cea mai bună formă. Pe tine eu te-am iubit cu disperare. Fiecare avea copilul lui preferat. Însă ea şi l-a pierdut pe-al ei.

Căzu iarăşi pe gânduri. Fred Goldsmith murise în 1973. Avea paisprezece ani, iar Frannie patru. Bărbatul care-l accidentase pe Fred era beat. Avea la activ o listă lungă de încălcări ale legii circulaţiei, printre care depăşirea vitezei, conducere periculoasă şi sub influenţa alcoolului. Fred mai trăise şapte zile.

― După mine, chiuretaj este un cuvânt prea blând, spuse Peter Goldsmith. Buzele lui pronunţau cu grijă fiecare cuvânt, ca şi cum l-ar fi durut. Mie mi se pare omor, pur şi simplu. Îmi pare rău că vorbesc astfel, că sunt aşa de... inflexibil, ţeapăn, oricum oi fi eu... În legătură cu un lucru asupra căruia tu trebuie să cugeţi, fie şi pentru simplul motiv că legea spune că ai dreptul s-o faci. Te-am prevenit că sunt un om bătrân.

― Nu eşti bătrân, tată, îi murmură ea.

― Ba da, ba da! îi răspunse el cu asprime. Deodată, păru des­cumpănit. Nu sunt decât un bătrân care încearcă să-i dea sfaturi tinerei lui fiice, ca o maimuţă care-ar vrea să-l înveţe manierele elegante pe un urs. Un şofer beat i-a luat viaţa fiului meu acum şaptesprezece ani, iar soţia mea a fost alta de atunci. Eu am privit întotdeauna chestiunea avortului în funcţie de Fred. Din câte se pare, sunt incapabil s-o văd dintr-alt punct de vedere, tot aşa cum ţie ţi-a fost imposibil să te abţii să râzi în seara aceea de poezie, Frannie. Mama ta ar aduce în discuţie toate argumentele clasice. Morala, va spune ea. O morală având o istorie de două mii de ani. Dreptul la viaţă. Toată morala noastră occidentală se bazează pe această idee. I-am citit pe filozofi. Mă plimb printre ei ca o gospodină fâţâindu-se cu un cec în mână prin magazinul Sears and Roebuck. Mamă-ta a rămas la Reader's Digest, şi totuşi, eu sunt cel care-şi bazează argumentaţia pe sentimente, în timp ce ea recurge la codurile de morală. Eu îl văd înaintea ochilor pe Fred. Era făcut zob pe dinăuntru. Nu mai exista nici o şansă de supravieţuire. Ăştia care se agită pentru dreptul la viaţă arată fotografii cu copii ţinuţi în sare, cu braţe şi picioare răspândite pe-o masă din oţel, şi ce-i cu asta? Sfârşitul vieţii nu este niciodată frumos. Eu îmi aduc aminte de Fred, zăcând în patul ăla timp de şapte zile, bandajat peste tot pe unde fusese lovit. Viaţa nu valorează mare lucru, iar avortul o face să pară şi mai ieftină. Eu citesc mai mult decât ea, şi totuşi ea are mult mai multă coerenţă când vorbeşte despre subiectul acesta. Ceea ce facem şi ceea ce gândim... lucrurile astea se bazează adesea pe judecăţi arbitrare. Eu nu pot să trec peste asta. E ca un nod care mi se pune-n gât... toată logica adevărată îmi pare că purcede din iraţional. Din credinţă. Nu reuşesc să mă exprim suficient de închegat, nu?

― Nu vreau să fac chiuretaj, îi răspunse ea liniştit. Am pro­priile mele motive.

― Ce fel de motive?

― Copilul este parte din mine, îi răspunse ea, ridicându-şi puţin bărbia. Şi dacă este vorba cumva de egoism, nu-mi pasă.

― Te gândeşti să-l dai, Frannie?

― Nu ştiu.

― Dar tu vrei să-l dai?

― Nu. Aş prefera să-l cresc.

Peter rămase tăcut, iar ea interpretă tăcerea lui ca pe o deza­probare.

― Te gândeşti cumva la şcoală? îl întrebă.

― Nu, spuse el, ridicându-se în picioare. Îşi prinse şalele în mâini şi se strâmbă bucuros atunci când spinarea îi trosni. Mă gândeam c-am stat suficient de vorbă. Şi că mai ai timp să iei hotărârea asta.

― A venit mama, îi atrase ea atenţia.

Se răsuci pe călcâie şi văzu şi el maşina care înainta pe alee; ornamentele cromate licăreau în ultimele raze de lumină ale acelei zile. Carla apăsă pe claxon şi le făcu semne, bucuroasă.

― Trebuie să-i spun şi ei, zise Frannie.

― Da. Însă mai aşteaptă o zi sau două, Frannie.

― Foarte bine.

Îl ajută să adune uneltele de grădinărit şi apoi porniră amân­doi spre maşină.

CAPITOLUL 7

ÎN LUMINA PALIDĂ ce se aşterne asupra pământului imediat după apus, dar înainte de lăsarea întunericului deplin, în timpul celor câteva minute pe care producătorii de film le denumesc "ora magică", Vic Palfrey îşi reveni din profundul lui delir verzui şi avu o scurtă perioadă de luciditate.

Mor, gândi el, iar cuvântul acesta îi răsună straniu în conştiinţă, făcându-l să creadă că-l pronunţase cu voce tare, ceea ce nu era adevărat.

Privi în jur şi văzu un pat de spital, care fusese înălţat pentru a împiedica sufocarea plămânilor în propria lor secreţie. Era bine fixat de pat cu ace de spălătorie din alamă, iar părţile laterale ale patului fuseseră şi ele ridicate. M-oi fi apucat să-i iau la bătaie, gândi el, vag amuzat. Sau oi fi avut draci. Unde mă aflu? îşi puse el întrebarea, cu oarecare întârziere.

În jurul gâtului avea un şervet din pânză, acoperit de flegmă. Îl durea capul. Gânduri stranii îi intrau şi-i ieşeau din minte dansând şi-şi dădu seama că delirase... şi că va mai delira. Era bolnav, iar ceea ce i se întâmpla nu era o vindecare sau măcar începutul unei însănătoşiri, ci doar un scurt răgaz.

Îşi duse palma mâinii drepte la frunte şi şi-o retrase imediat, înfiorat, aşa cum faci atunci când atingi, din nebăgare de seamă, o sobă fierbinte. Ardea cumplit şi era plin de tuburi. Două subţiri, din plastic transparent, îi ieşeau din nas. Un furtun ieşea încolă­cindu-se de sub cearşaful de spital şi cobora spre un vas aşezat pe podea; era mai mult ca sigur de locul unde conectaseră celălalt capăt. Două sticluţe stăteau suspendate de un stativ, lângă pat; din fiecare pornea câte un tub, se uneau apoi într-un Y, oprindu-se în braţul lui, chiar sub cot. Îl hrăneau pe cale intravenoasă.

În mod normal, ar fi suficient, cugetă el. Dar constată că mai existau şi nişte sârme. Prinse de scalp. Şi de piept. Şi de braţul stâng. Fir-ar al naibii, una dintre ele părea să-i fie prinsă cu un plasture chiar în buric. Şi, ca o încununare, era destul de sigur că-i băgaseră ceva şi-n cur. Ce naiba o mai fi şi aia? Vreun radar pentru căcat?

― Hei!

Intenţia lui fusese să strige cu forţă şi indignare. Rezultatul fu şoapta de-abia auzită a unui om foarte bolnav. Sunetul ieşi o dată cu un val de flegmă, gata să-l sufoce.

Mamă, a dus George calul în grajd?

Aşa vorbeşte un om în delir. Un gând iraţional, traversând cu îndrăzneală spaţiul gândirii raţionale, ca un meteor. Cu toate acestea, pentru o clipă aproape se lăsă înşelat. Nu avea să-i fie îngăduit să rămână treaz prea multă vreme. Intră în panică. Pri­vindu-şi braţele descărnate, numai piele şi os, îşi făcu socoteala că slăbise cam cincisprezece kilograme, iar gras nu fusese nici înainte. Chestia asta... cum-naiba-i-o-zice... avea să-l omoare. Ideea că va muri îndrugând aiureli şi inepţii, ca un bătrân senil, îl înspăimânta.

Georgie s-a dus să-i facă curte Normei Willis. Aşa că ocu­pă-te tu de cal, Vic, fii băiat bun şi dă-i şi traista cu ovăz.

Nu-i treaba mea.

Victor, tu o iubeşti pe mama ta.

Sigur că da. Dar nu este...

Trebuie să fii bun cu mama. Mama are gripă.

Nu, n-ai gripă, mamă. Ai TBC. Tuberculoza care te va ucide. În 1947. Iar George va muri la doar şase zile după ce ajunge în Coreea, având timp doar cât să expedieze o scrisoare, după care, bang, bang, bang. George a...

Vic, te rog să fii bun şi să duci calul în grajd, îţi spun pentru ultima oară.

― Eu sunt cel bolnav de gripă, nu ea, şopti el, ieşind din nou la suprafaţă. Eu sunt.

Se uită spre uşă, gândindu-se că arăta nemaipomenit de caraghios, chiar şi pentru un spital. Era rotunjită pe la colţuri şi bătută în nituri, iar partea de jos lăsa câţiva centimetri până la pardoseala acoperită cu dale.

Până şi un tâmplar amator, ca Vic Palfrey, putea

(Dă-mi revista cu benzi desenate, Vic, ai ţinut-o destul. )

(Mama, mi-a luat revista! Dă-mi-o înapoi! Dă-mi-o înapooi!)

să facă un lucru mai bun. Era...

(oţel)

Un fragment de gând îi înfipse un cui în creier; Vic se strădui să se ridice ca să poată vedea mai bine uşa. Da, aşa era. Nu încăpea nici o îndoială. O uşă din oţel. De ce se afla el într-un spital, închis în spatele unei uşi din oţel? Ce se întâmplase? Era adevărat că moare? Sosise momentul să se pregătească pentru întâlnirea cu Dumnezeu? Oare ce se întâmplase? Încercă, dispe­rat, să străpungă ceaţa cenuşie ce-l învăluia şi prin care nu pătrun­deau decât voci din depărtare, voci pe care nu reuşea să le lege de nici un nume.

Uite care-i părerea mea... ar trebui să zică... să bage-n mă-sa toată porcăria asta cu inflaţia...

Ai face bine să întrerupi pompele, Hap.

(Hap? Bill Hapscomb? Cine era el? Cunosc de undeva numele ăsta. )

Sfinte Dumnezeule...

Sunt morţi, ce să mai...

Dă-mi mâna şi te scot eu de-acolo...

Dă-mi revista, Vic...

În acel moment, soarele coborî destul de mult sub orizont pentru a declanşa un circuit activat de lumină (de fapt, în cazul de faţă, de absenţa luminii). Becurile se aprinseră în încăperea lui Vic. În spaţiul scăldat în lumină, văzu un şir de feţe urmă­rindu-l solemn de dincolo de un strat dublu de sticlă şi atunci ţipă, crezând la început că acestea erau persoanele care purtaseră conversaţii la el în minte. Una dintre figuri, un bărbat îmbrăcat în haine albe, de medic, făcea gesturi grăbite spre cineva din afara câmpului vizual al lui Vic, dar lui Vic îi trecuse deja spaima. Era mult prea slăbit pentru a-şi permite luxul de a rămâne multă vreme speriat. Dar accesul de teamă ce venise o dată cu izbuc­nirea luminii şi cu imaginea feţelor ce se holbau la el (aidoma unui juriu format din fantome în cearşafuri albe) ştersese o parte a blocajului de care suferise până atunci şi-şi aduse aminte unde se găsea. Atlanta. Atlanta, statul Georgia. Veniseră şi-l ridica­seră ― pe el şi pe Hap, pe Norm şi pe soţia lui Norm şi pe copiii lor. Îl luaseră şi pe Hank Carmichael. Pe Stu Redman. Dumnezeu ştie pe câţi alţii. Vic fusese înspăimântat şi indignat. Sigur că da, fornăia pe nas şi strănuta, dar în orice caz nu făcuse holeră, sau ce naiba boală o fi avut sărmanul Campion cu toţi ai lui. Îl apucase şi febra, dar nu prea mare, şi-şi aduse aminte că Norm Bruett se împiedicase şi a trebuit să fie sprijinit ca să poată sui scările avionului. Şi nevastă-sa era speriată, plângea, iar micuţul Bobby Bruett bocea şi el ― bocea şi tuşea. O tuse răguşită, ca de laringită difterică. Avionul venise pe mica pistă de aterizare de lângă Braintree, dar pentru a trece dincolo de marginile oraşului Arnette fusese nevoie să treacă printr-un baraj de pe US 93, iar nişte bărbaţi întindeau nişte sârmă ghimpată... Întindeau sârmă ghimpată chiar în mijlocul deşertului...

O lumină roşie se aprinse deasupra uşii aceleia ciudate. Se auzi un şuierat, apoi nişte zgomote ritmice, ca şi cum ar fi funcţio­nat o pompă. În momentul când bătaia încetă se deschise şi uşa. Bărbatul care-şi făcu apariţia era înveşmântat într-un uriaş costum alb, ca de cosmonaut, cu un vizor transparent în dreptul feţei. În spatele vizorului, se ghicea cum capul bărbatului dansează în toate direcţiile, ca un balon scăpat de sub control într-o capsulă. Căra în spate nişte rezervoare sub presiune, iar când vorbea, glasul lui răsuna metalic şi stâlcit, aproape neomenesc. Ar fi putut la fel de bine să fie una dintre vocile acelea care se aud din jocurile video, pronunţând "Mai încearcă o dată, Cadet Spaţial" atunci când ţi-ai ratat şi ultima viaţă pusă la dispoziţie de computer.

― Cum vă simţiţi, domnule Palfrey? hârâi glasul.

Dar Vic nu mai putea răspunde. Vic se întorsese iarăşi în adâncurile verzui. În spatele vizorului siluetei înveşmântate în alb o vedea pe maică-sa. Mama era îmbrăcată în alb atunci când tata îi dusese pe el şi pe George să o vadă la sanatoriu pentru ultima oară. Fusese musai s-o ducă la sanatoriu, pentru ca ei, restul familiei, să nu ia boala pe care o avea ea. Tuberculoza este conta­gioasă. Poţi să şi mori.