Afară strada a luat foc

Se apropie de cei doi tineri din spatele Fordului, cu pumnii strânşi.

― Ticăloşilor! le strigă el. Puţin a lipsit să ne omorâţi, fir-ar...

Îşi petrecuse patru ani în serviciul militar, ca voluntar. Nu apucă decât să identifice carabinele, nişte M-3A model nou, atunci când le scoaseră la iveală de sub partea din spate a Fordului. Rămase încremenit în soarele torid al Texasului şi făcu pe el.

Începu să ţipe şi se hotărî, în mintea lui, să se răsucească în loc şi s-o ia la sănătoasa către Bonneville, dar picioarele refuzară să se mişte. Cei doi deschiseră focul, iar gloanţele îl izbiră în piept şi-n pântece. Se lăsă în genunchi, cu mâinile ridicate în semn de implorare mută, iar atunci un glonţ îl atinse la un centimetru deasupra ochiului stâng, sfărâmându-i toată partea de sus a cutiei craniene.

Fotografului, care se întorsese ca să vadă mai bine, îi fu imposibil să priceapă ce se petrecuse până în momentul când cei doi tineri trecură peste cadavrul ziaristului şi se apropiau de el, cu armele ridicate.

Se strecură la volanul Pontiacului, simţind cum i se adună clăbuci calzi de salivă la colţurile gurii. Cheile se aflau încă la locul lor, în contact. Aprinse motorul şi ţipă ca din gură de şarpe atunci când începură să tragă. Simţi cum maşina se lasă pe partea dreaptă, ca şi cum o mână de uriaş s-ar fi abătut asupra părţii din stânga spate, iar volanul începu să-i danseze sălbatic în mâini. Fotograful sălta în sus şi în jos, în vreme ce maşina şontâcăia pe şosea, din cauza cauciucului spart. Peste doar o clipă, uriaşul lovi şi cealaltă latură a maşinii. Dansul volanului se îndrăci şi mai tare. Fotograful scâncea. Anvelopele din spate ale Pontiacului se zbăteau nebuneşte. Cei doi tineri se întoarseră alergând la Fordul lor, al cărui număr de înmatriculare era înregistrat pe nesfârşitele liste de la direcţia de vehicule militare a Pentagonului; unul dintre ei întoarse maşina ţinând volanul strâns. Botul maşinii săltă violent atunci când trecu peste marginea şoselei şi peste trupul ziaristului. Sergentul de pe locul pasagerului, cuprins pe neaştep­tate de un strănut, stropi tot parbrizul.

Înaintea lor, Pontiacul se târa pe cele două cauciucuri sparte din spate. Fotograful cel gras de la volan începuse să se smior­căie, la vederea Fordului întunecat la culoare ce începuse să-i crească în oglinda retrovizoare. Deşi stătea cu acceleraţia la podea, maşina refuza să depăşească şaizeci de kilometri la oră şi mergea dezordonat, ocupând tot drumul. Între timp, la radio locul lui Larry Underwood fusese luat de Madonna. Madonna susţinea sus şi tare că este o fată materialistă.

Fordul depăşi elegant Bonnevilleul şi, pentru o fracţiune de secundă, fotograful îndrăzni să spere că-şi va vedea de drum, va dispărea dincolo de orizontul pustiu, lăsându-l în pace.

Apoi reveni în faţa lui şi frână, iar botul Pontiacului izbi aripa maşinii din faţă. Se auzi bufnitura surdă a metalului. Capul fotografului zbură înainte, iar din cauza impactului cu volanul începu să i se scurgă sânge din nas.

Aruncând cu greu ― din pricina gâtului înţepenit ― priviri îngrozite peste umăr, alunecă peste suprafaţa caldă, din plastic, ca şi cum scaunul ar fi fost dat cu unsoare, şi coborî pe uşa din dreapta. Porni în fugă şi străbătu povârnişul de la marginea şoselei. Îi apăru în faţă un gard din sârmă ghimpată pe care încercă să-l sară dintr-o dată, plutind pe deasupra ca un balon şi gândind: Am să reuşesc, fug aşa la infinit, nu mă poate prinde nimeni...

Căzu de cealaltă parte, cu piciorul prins în sârmă. Urlând spre cer, mai făcea încă tentative disperate de a-şi desprinde pantalonii şi carnea albă, cu gropiţe, atunci când cei doi tineri coborau şi ei de pe drum, cu armele în mâini.

De ce, ar fi vrut el să-i întrebe, dar nu mai apucă să scoată decât un ţipăt deznădăjduit, înainte să-i iasă creierii prin ceafă...

În acea zi, la Sipe Springs, Texas, nu s-a dat nici un reportaj despre boală sau despre vreun incident oarecare.

CAPITOLUL 18

NlCK DESCHISE UŞA dintre biroul şerifului Baker şi celulele închisorii, iar băieţii săriră imediat cu gura pe el. Vincent Hogan şi Billy Warner se aflau în cele două încăperi ca nişte cutii de saleuri din stânga lui Nick. Mike Childress stătea într-una din cele două de pe partea dreaptă. Cealaltă era goală, din simplul motiv că Ray Booth, cel care purta inelul cu piatră roşie, se topise la timp.

― Băi, mutule! îl strigă Childress. Băi, mut împăiat! Îţi trece prin căpăţâna aia tâmpită ce-o să păţeşti când ieşim de aici? Ei? Ai idee ce-o să se întâmple cu tine?

― Am să-ţi smulg coaiele cu mâna mea şi-am să ţi le vâr pe gât, până dai în primire, îi promise Billy Warner. M-ai înţeles?

Doar Vince Hogan nu participa la tirul de ameninţări. Mike şi Billy nu prea aveau ochi pentru el în ziua respectivă, 23 iunie, când urmau să fie duşi la tribunalul ţinutului Calhoun şi băgaţi la răcoare, în aşteptarea procesului. Şeriful Baker se bazase pe Vince, care-şi vărsase tot sacul, ca un fricos ce era. Nick aflase de la Baker că putea obţine formularea unei acuzaţii împotriva băieţilor, dar dacă se ajungea la un proces cu juraţi, cuvântul lui Nick avea să fie pus în balanţă cu afirmaţiile celor trei ― sau patru, dacă-l prindeau şi pe Ray Booth.

Nick ajunsese să-l respecte profund pe şeriful John Baker în aceste ultime două zile. Baker era un fost fermier de vreo sută şi treizeci de kile, pe care alegătorii lui îl porecliseră ― cum altfel ― Big Bad John, John cel Mare şi Rău. Respectul lui Nick nu se datora faptului că Baker îi dăduse slujba asta, să pună în ordine închisoarea, scoţându-şi astfel banii pe o săptămână de lucru pierduţi; Nick îl aprecia pentru că pornise în urmărirea celor care-l bătuseră şi-l jefuiseră. Reacţionase ca şi cum Nick ― un biet vagabond surdomut ― ar fi făcut parte din una dintre cele mai vechi şi onorabile familii ale oraşului. După cum ştia Nick prea bine, existau o mulţime de şerifi pe aici, prin sud, care ar fi preferat să-l condamne la şase luni de muncă într-o fermă specială sau la reparaţii de drumuri.

Porniseră împreună către fabrica de cherestea unde lucra Vince Hogan, în maşina personală a lui Baker, un Power Wagon, nu în maşina de patrulă a ţinutului. Sub bord ţinea o puşcă ("Întotdeauna încărcată şi cu piedica pusă", îi zisese Baker) şi un girofar, pe care îl punea pe capotă, atunci când se afla în misiune. Aşa procedase cu două zile în urmă, când ajunseseră în parcarea depozitului de cherestea.

Baker tuşea, scuipa pe geam, îşi sufla nasul şi se ştergea la ochii lui înroşiţi cu o batistă. Vorbea pe nas, scoţând tonalităţi asemănătoare celor ale unui corn de ceaţă. Desigur, Nick nu-l auzea, dar nici nu avea nevoie. Era suficient de limpede că pe şerif îl lovise o răceală zdravănă.

― Uite cum facem, când dăm cu ochii de el, eu îl apuc de braţ, îi spuse Baker. Pe urmă te întreb "Îl recunoşti, e unul dintre ăia?" Tu-mi faci semn că da. Nu mă interesează dacă e sau nu adevărat. Tu trebuie să dai din cap. Ai priceput?

Nick îi făcu semn că a înţeles.

Vince muncea la maşina de rabotat scânduri, vârând lemnul între fălcile maşinii, cu bocancii înfipţi în rumeguş aproape până la glezne. Îi zâmbi nervos lui John Baker şi-i aruncă o căutătură neliniştită lui Nick. Obrajii lui Nick erau slabi, cu urme vineţii şi încă prea palizi.

― Salut, Big John, ai venit în mijlocul poporului muncitor?

Ceilalţi tipi din echipă urmăreau scena, plimbându-şi grav privirile de la Nick la Vince şi de la acesta la Baker şi pe urmă înapoi, urmând acelaşi traseu, ca şi cum ar fi fost spectatori la o nouă versiune, mai complicată, de tenis. Unul dintre ei scuipă o gură de tutun în rumeguşul proaspăt şi-şi şterse bărbia cu dosul palmei.

Baker îl înşfăcă pe Vince Hogan de braţul lui fleşcăit şi ars de soare, trăgându-l mai în faţă.

― Hei, ce te-a apucat, Big John?

Baker îşi întoarse capul, pentru ca Nick să-i poată vedea buzele.

― Este unul dintre ei?

Nick făcu semn viguros din cap, ba arătă şi cu degetul spre Vince, ca să nu mai existe nici un dubiu.

― Da' ce-i asta? exclamă Vince din nou. Nu l-am mai văzut în viaţa mea pe mutu' ăsta.

― Atunci cum de ştii că-i mut? Hai, Vince, te duc la răcoare. Chiar acum. Ai putea trimite pe unul dintre băieţii ăştia să-ţi aducă periuţa de dinţi.

Protestând, Vince fu condus şi urcat în maşina şerifului. Protestând, fu adus în oraş. Protestând, fu băgat la zdup şi lăsat să fiarbă în suc propriu timp de câteva ore. Baker nu se osteni să-i citească lista de drepturi.

― Tâmpitul ăla o să se zăpăcească de tot, îi explică lui Nick.

Când Baker veni să-l viziteze, cam pe la prânz, Vince era prea înfometat şi prea înspăimântat ca să mai încerce vreun protest. Îşi deşertă tot sacul.

Mike Childress intrase şi el la mititica înainte de ora 1, iar Baker îl prinse pe Billy Warner la el acasă, tocmai în momentul când acesta îşi încărca vechiul lui Chrysler, cu intenţia de a pleca undeva ― undeva foarte departe, dacă judecai după nenumăratele cutii şi bagaje îngrămădite unele peste altele. Cineva apucase însă să-l prevină pe Ray Booth, iar acesta fusese suficient de deştept să se mişte cât se poate de repede.

Baker îl luă pe Nick acasă, ca să prânzească împreună şi s-o cunoască şi pe soţia lui. Pe drum, Nick îl întrebă prin intermediul caietului de notiţe: "Să ştii că-mi pare foarte rău că e tocmai fratele ei. În ce fel a reacţionat?"

― Face faţă cu brio, îi răspunse Baker, cu voce şi ţinută aproape oficiale. Din câte bănuiesc, sunt sigur c-a plâns din pri­cina lui, deşi ştie prea bine ce-i poate pielea. Şi mai ştie că rudele nu ţi le poţi alege, aşa ca pe prieteni.

Jane Baker era o femeie scundă şi drăguţă, care într-adevăr plânsese, din câte se putea ghici. Ochii ei încercănaţi îl făceau pe Nick să nu se simtă la largul lui. Ea îi strânse mâna cu amabi­litate şi-i spuse:

― Îmi pare bine să te cunosc, Nick. Şi-mi cer din inimă scuze pentru ceea ce ţi s-a întâmplat. Mă simt şi eu răspunzătoare, din cauză că a fost amestecat şi cineva apropiat mie.

Nick clătină din cap şi, încurcat, îşi trecu greutatea de pe un picior pe celălalt.

― I-am oferit o slujbă, zise Baker. Postul meu s-a dus de râpă de când s-a mutat Bradley la Little Rock. E vorba în primul rând de zugrăvit şi curăţenie. Oricum, o vreme trebuie să rămână pe aproape... din cauza... ştii tu.

― Procesul, da, completă ea.

Urmă un moment de linişte atât de grea, încât deveni apăsă­toare până şi pentru Nick.

Apoi, cu veselie forţată, femeia continuă:

― Sper că mănânci şuncă fiartă, Nick. Avem doar asta, cu porumb fiert şi un castron mare de salată de varză. Salata mea nu a fost niciodată la înălţimea celei pe care o făcea maică-sa, sau cel puţin aşa susţine el.

Nick se frecă pe stomac şi zâmbi.

În timpul desertului (o prăjitură din aluat fraged, cu zmeu­ră, din care Nick, care mâncase pe sponci în ultima vreme, îşi luă două porţii), Jane Baker i se adresă soţului ei:

― Mi se parc că ţi s-a agravat răceala. Ai tras prea mult de tine, John Baker. Şi n-ai mâncat nici cât o vrabie.

Baker aruncă o privire vinovată spre farfurie, apoi ridică din umeri.

― Nu-mi strică dacă mai sar şi eu câte o masă, din când în când, zise el, pipăindu-şi bărbia dublă.

Privindu-i, Nick se întreba cum se potrivesc în pat două per­soane de dimensiuni atât de diferite. Bănuiesc că se descurcă ei cumva, gândi, zâmbind în sinea lui. În orice caz, par să se înţelea­gă foarte bine între ei. Oricum, nici nu e treaba mea.

― Te-ai şi înroşit. Nu cumva ai febră?

Baker ridică din umeri.

― Nu... nu prea. Poate foarte puţină.

― În seara asta nu mai ieşi din casă. Fără nici o discuţie.

― Draga mea, am nişte deţinuţi. Chiar dacă nu e musai să fie păziţi în mod special, neapărat e nevoie să-i hrănesc şi să-i adap.

― Treaba asta poate s-o facă şi Nick, zise ea pe ton de sentinţă. Tu intri imediat în pat. Şi nu care cumva să te aud că vorbeşti despre insomnia ta, nu-ţi serveşte la nimic.

― Nu pot să-l trimit pe Nick, spuse el cu jumătate de gură. El e surdomut. Apoi, nici măcar nu-i ajutor de şerif.

― Foarte bine, atunci îl faci ajutor de şerif.

― Dar nu are reşedinţa aici!

― În orice caz, eu n-o să mă apuc să trâmbiţez chestia asta, îi răspunse Jane Baker pe un ton ce nu admitea replică. Se ridică în picioare şi începu să strângă masa. Hai, fă aşa cum îţi zic eu, John.

Aşa se face că Nick Andros a ajuns din deţinut la Shoyo ajutor de şerif al aceleiaşi localităţi, în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Chiar atunci când se pregătea să plece spre biroul şerifului, Baker apăru în holul de la parter îmbrăcat în halatul de baie uzat care-l făcea să pară imens şi-i dădea un aer spectral, în acelaşi timp. Lăsa impresia că se jenează să fie văzut în îmbrăcă­mintea respectivă.

― N-ar fi trebuit în ruptul capului s-o las să mă convingă. Şi nici nu m-aş fi lăsat, dacă nu mă simţeam în halul ăsta. Pieptul mi-e înfundat şi ard ca o sobă în Ajunul Crăciunului. Şi sunt foarte slăbit.

Nick îi făcu un semn de simpatie.

― Am rămas fără ajutor. Bradley Caide şi soţia lui s-au mutat la Little Rock, după ce le-a murit copilul. Era încă în faşă. Îngrozitor. Mi se pare normal c-au plecat de aici.

Nick făcu semn spre pieptul propriu şi descrise un cerc cu degetul mare şi arătătorul.

― Sigur că da, totul va fi în regulă. În orice caz, să ai grijă, mă auzi? Există un pistol calibru 45 în al treilea sertar al biroului meu, dar să nu-l iei cu tine când te duci la ei. Şi nici cheile. Ai înţeles?

Nick făcu semn din cap.

― Când intri acolo, să nu te apropii prea mult de ei. Dacă încearcă vreunul să facă pe bolnavul, să nu te laşi păcălit. E cea mai veche şmecherie din lume. Dar dacă se întâmplă cu adevărat să se îmbolnăvească cineva, doctorul Soames poate foarte bine să-l consulte de dimineaţă. Atunci mă voi afla şi eu acolo.

Nick îşi scoase caietul din buzunar şi scrise: "Sunt foarte încântat că ai încredere în mine. Îţi mulţumesc pentru că i-ai închis & pentru slujbă."

Baker citi cu grijă.

― Băiete, tu-mi oferi un şir nesfârşit de surprize. De unde vii? Cum se face că hoinăreşti aşa, de capul tău?

"E o poveste mai lungă", notă Nick. "Dacă vrei, pot să scriu o parte din ea în această seară."

― Chiar te rog. Probabil ai ghicit că am dat sfoară în ţară, interesându-mă de tine.

Nick făcu semn afirmativ. Asta intra în procedura de operare standard. Dar el nu avea nimic pe suflet.

― Am s-o pun pe Jane să telefoneze la Ma's Truck Stop; localul e aproape, chiar lângă şosea. Băieţii vor face un scandal teribil, că au fost brutalizaţi de poliţie, dacă nu-şi primesc cina.

Nick scrise: "Spune-i să comunice celui care aduce mâncarea să intre direct înăuntru. Nu pot să aud dacă bate la uşă."

― Okay. Baker ezită un moment. Culcuşul tău este cel din colţ. Chiar dacă ţi se pare tare, este curat. Păzeşte-te să nu faci vreo greşeală, Nick. Dacă se iscă vreun necaz, n-ai cum să chemi ajutor.

"Pot să-mi port singur de grijă."

― Mda, te cred că eşti în stare. Totuşi, poate ar fi mai bine să aduc pe cineva din oraş, gândindu-mă că vreunul dintre ei se apucă să...

Se întrerupse în momentul în care pe uşă apăru Jane.

― Tot îl mai baţi la cap pe bietul băiat? Acuma lasă-l să se ducă, înainte să apară prostul ăla de frate-meu şi să le dea drumul la toţi.

― E-hei, îi răspunse Baker cu un râs acru. La ora asta a ajuns în Tennessee, după socoteala mea. Oftă cu un şuierat, între­rupt de o criză de tuse. Cred că mă duc sus şi mă culc, Janey.

― Am să-ţi aduc nişte aspirină, ca să-ţi treacă febra, îi pro­mise ea.

Urcând scările alături de soţul ei, îi aruncă lui Nick o privire peste umăr.

― Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Nick. Indiferent de peni­bilul situaţiei. Trebuie să-l asculţi şi să fii grijuliu.

Nick îi răspunse printr-o plecăciune, iar ca făcu o jumătate de reverenţă. În ochii ei se ghicea, parcă, o urmă de lacrimă.

Un băiat curios şi plin de coşuri, într-o jachetă murdară de picolo, aduse trei tăvi cam la o jumătate de oră după ce Nick ajunsese la închisoare. Nick îi făcu semn să pună tăvile pe patul lui de campanie şi, în timp ce îndeplinea îndemnul, Nick scrise: "S-a plătit mâncarea?"

Pentru a citi cuvintele, băiatul trebui să se concentreze, ca un student abia intrat la colegiu şi care trebuie să atace Moby Dick.

― Sigur că da. Biroul şerifului are cont deschis. Ia zi, tu nu poţi vorbi?

Nick clătină din cap.

― Mare ghinion, îi aruncă băiatul şi plecă în grabă, ca şi cum s-ar fi putut molipsi şi el.

Nick luă tăvile una câte una şi le împinse pe rând prin fanta din partea de jos a uşii celulelor cu ajutorul unei cozi de mătură.

Îşi ridică privirea la timp ca să mai prindă sfârşitul unei propoziţii pronunţate de Mike Childress: "...un găinaţ cu ochi, este?" Zâmbind, Nick îi arătă degetul mijlociu, ridicat în sus.

― Ai să vezi tu ce-ai să păţeşti din cauza degetului ăla, mutule! îl ameninţă Childress cu un rânjet. Când o să ies de aici am să te...

Nick îi întoarse spatele, pierzând restul cuvintelor.

Reîntors în birou, se aşeză în scaunul lui Baker, trase blocno­tesul în centrul mapei, cugetă câteva clipe, apoi începu să scrie în partea de sus a foii:
Istoria vieţii

lui Nick Andros
Se opri şi zâmbi discret. Fusese în cele mai ciudate locuri, însă nici măcar în visele lui cele mai aiurite nu-i trăsnise că, într-o bună zi, avea să se afle în biroul unui şerif, el însuşi ridicat la rangul de ajutor de şerif, fiind pus să păzească trei indivizi care-l bătuseră şi scriindu-şi, în acelaşi timp, povestea vieţii. Apoi se apucă iarăşi de scris:
M-am născut la Caslin, Ncbraska, pe 14 noiembrie 1968. Tăticul meu a fost fermier. El şi cu maică-mea erau tot timpul în primejdie de a da faliment. Aveau datorii la trei bănci, în acelaşi timp. Odată, când maică-mea era însărcinată cu mine, în şase luni, taică-meu a vrut s-o ducă la doctor, în oraş. Pe drum, bara de direcţie a camionului s-a rupt şi au căzut într-un şanţ. Taică-meu a făcut o criză de inimă şi a murit.

Oricum, la trei luni după aceea, am venit pe lume cu defectul pe care îl am. Bineînţeles, asta a fost pentru mama încă o lovitură, după ce-şi pierduse soţul aşa cum şi-l pierduse.

A continuat să se ocupe de fermă până în 1913, apoi a pierdut-o în favoarea "marilor proprietari", aşa cum le zicea ea întotdeauna. Nu avea rude, în schimb le-a scris unor prieteni din Big Springs, Iowa, iar unul dintre ei i-a făcut rost de o slujbă într-o brutărie. Am locuit acolo până în 1911, când mama a murit într-un accident. Un motociclist a lovit-o în timp ce traversa strada în drum spre casă, de la muncă. Nici măcar n-a fost vina lui, ci pur ghinion, pentru că l-au lăsat frânele. Şi nici nu mergea cu mare viteză sau ceva de genul ăsta. Biserica Baptistă a organizat înmormântarea mamei mele, din fondurile de caritate. Tot Biserica Baptistă m-a trimis la orfelinatul Copiii lui Isus Cristos din Des Moines, întreţinut prin contribuţia mai multor confesiuni. Acolo am învăţat să citesc şi să scriu...
Făcu o pauză. Îl durea mâna de atâta scris, dar nu se oprise din acest motiv. Avea un sentiment de nelinişte, iritare şi tristeţe, din cauză că trebuia să retrăiască toate acele lucruri. Se întoarse în cealaltă încăpere şi aruncă o privire în jur. Childress şi Warner adormiseră. Vince Hogan stătea lângă gratii, fumând o ţigară şi privind peste coridor, spre celula goală în care s-ar fi aflat Ray Booth dacă n-ar fi fugit atât de repede. Hogan arăta de parcă ar fi fost pe cale să plângă şi acest fapt îl purtă înapoi în timp, unde se întâlni cu acea fărâmă de om mut, Nick Andros. Pe când era copil, învăţase un cuvânt dintr-un film. Acel cuvânt era INCOMMUNICADO.

Era un cuvânt care-i sugera întotdeauna lui Nick armonii fan­tastice, lovecraftiene, un cuvânt teribil, care-i stârnea ecouri şi reverberaţii în creier, un cuvânt care-i evoca toate nuanţele spaimei ce nu sălăşluiesc decât în afara universului raţional şi în interiorul sufletului omenesc. El fusese INCOMMUNICADO toată viaţa lui.

Se aşeză din nou şi reciti ultimul rând pe care-l scrisese. Acolo am învăţat să citesc şi să scriu. Dar nu fusese chiar atât de simplu. El trăia într-o lume tăcută. Vorbire însemna mişcarea buzelor, ridicarea şi coborârea dinţilor, dansul limbii. Maică-sa îl învăţase să citească pe buze, şi-l mai învăţase cum să-şi scrie numele cu litere chinuite şi lăbărţate. Acesta este numele tău, îi spusese ea. Acesta eşti tu, Nicky. Bineînţeles, ea îi spusese acestea tăcut, prin simple cuvinte lipsite de semnificaţie. Nu a făcut prima conexiune decât atunci când ea a atins bucata de hârtie, apoi a arătat spre pieptul lui. Pentru surdomuţi, cel mai greu lucru nu este acela că trăiesc într-o lume de film mut; cel mai greu lucru este că nu ştiu numele lucrurilor. Nu învăţase cu adevărat mecanismul numelor decât după ce împlinise patru ani. Nu ştiuse că obiectului acela mare şi verde i se zice copac decât după şase ani. Ar fi fost dornic să înveţe, însă nimănui nu-i trecuse prin minte să-i spună, iar el nu putea să întrebe: era INCOMMUNICADO.

După moartea ei, se închisese în sine aproape total. Orfe­linatul era un loc clocotitor de tăcut, unde băieţi traşi la faţă şi nemiloşi îşi băteau joc de tăcerea lui; se trezea atacat de doi copii, unul cu mâinile ţinute la gură, celălalt cu mâinile la urechi. Dacă se întâmpla să nu fie nici un membru al personalului prin preajmă, îl băteau până ce-l lăsau lat. De ce? Nu exista nici un motiv. Cu excepţia faptului că, poate, în vasta categorie albă a victimelor există şi o subclasă: aceea a victimelor victimelor.

Încetă să mai dorească să comunice, iar atunci când se petrecu acest lucru, însuşi procesul lui de gândire începu să rugi­nească şi să se dezintegreze. Rătăcea din loc în loc cu ochii goi, privind fără să vadă lucrurile lipsite de nume ce populau lumea. Urmărea grupurile de copii din locul de joacă mişcând buzele, ridicând şi coborând dinţii ca pe nişte punţi mobile de culoare albă, plimbându-şi limba în ritm de dans, procesul vorbirii părându-i un ritual al împreunării. Câteodată se surprindea urmărind mişcarea unui singur nor timp de o oră încheiată.

Apoi apăruse Rudy. Un bărbat solid, cu o cicatrice pe obraz şi fără păr pe cap. Avea aproape doi metri înălţime, ceea ce era într-un contrast zdrobitor cu pipernicitul Nick Andros. Se întâlniseră pentru prima oară într-o cameră de la subsol, unde se aflau o masă, şase sau şapte scaune şi un televizor care nu funcţiona decât după propriul lui plac. Rudy se lăsă pe vine, ajungând cu fruntea cam la aceeaşi înălţime cu Nick. Apoi îşi ridică mâinile lui uriaşe, brăzdate de urmele unor vechi răni, şi-şi acoperi pe rând gura şi buzele.

Sunt surdomut.

Nick se uită într-altă parte, morocănos: Mi se rupe!

Rudy îl izbi cu palma.

Nick se prăbuşi la pământ. Gura i se deschise şi lacrimi tăcute începură să i se prelingă din ochi. Nu avea nici un chef să aibă de-a face cu uriaşul ăsta plin de cicatrice, cu monstrul ăsta chelios. Pe deasupra se mai dădea şi surdomut, ce glumă crudă!

Rudy îl ajută cu blândeţe să se ridice în picioare şi-l conduse la masă. Pe masă era o coală albă de hârtie. Rudy făcu un semn spre ea, apoi către Nick. Nick se holbă supărat, mai întâi la hârtie, apoi la chelios. Clătină din cap. Rudy îi făcu iarăşi semn spre bucata de hârtie. Scoase la iveală un creion şi i-l dădu lui Nick. Nick îl lăsă jos, ca şi cum l-ar fi fript. Clătină din cap. Rudy arătă spre creion, apoi spre Nick, apoi spre hârtie. Nick clătină din cap. Rudy îl pălmui încă o dată.

Alt potop de lacrimi mute. Pe figura lui Rudy nu se putea citi decât o răbdare implacabilă. Făcu din nou gestul către hârtie. Către creion. Către Nick.

Nick luă condeiul în pumn. Scrise singurele câteva cuvinte pe care le cunoştea, storcându-le din mecanismul împăienjenit, ruginit din creierul lui. Scrise aşa: