Afară strada a luat foc

"Ce vrei să spui cu asta?"

― Nu mai funcţionează nici un telefon din Shoyo, îi explică Soames.

Nick nu avea habar dacă acesta era răspunsul la întrebarea pe care o pusese (Soames nu aruncase decât o privire, în aparenţă extrem de superficială, ultimei lui note) sau dacă mintea docto­rului nu o pornise cumva într-o cu totul altă direcţie ― febra putea oricând să-i joace feste, credea el.

Medicul observă figura mirată a lui Nick şi-şi închipui că surdomutul nu-i dă crezare.

― E purul adevăr. Dacă încerci să formezi vreun număr din afara oraşului, auzi un anunţ din acelea înregistrate. Pe urmă, cele două ieşiri şi intrări dinspre autostradă sunt închise cu bariere pe care scrie DRUM ÎN REPARAŢIE. Dar nu se vede nicăieri nici o reparaţie. Doar barierele. M-am dus până acolo. Cred c-ar fi posi­bil să fie date la o parte, dar traficul de la intersecţia de pe autostra­dă pare să fie deosebit de subţire în această dimineaţă. Practic n-am văzut decât autovehicule militare. Camioane şi jeepuri.

"Şi celelalte drumuri?" scrise Nick.

― Pe US 63 se schimbă un podeţ tubular în partea de est a localităţii, spuse Soames. Iar în partea de vest s-a petrecut un acci­dent destul de grav, se pare. Două maşini stau de-a curmezişul drumului, blocându-l total. Accesul este interzis, în schimb nu se vede nici urmă de poliţie sau echipe de intervenţie.

Făcu o pauză, îşi scoase batista şi-şi suflă nasul.

― Oamenii care lucrează la podeţ se mişcă foarte încet, din câte susţine Joe Rackman, care locuieşte în partea aceea. Am trecut pe la familia Rackman cam acum două ore, ca să-l consult pe băieţelul lor, care este foarte bolnav. Joe mi-a zis că, după părerea lui, oamenii de la podeţ sunt soldaţi, de fapt, chiar dacă sunt echipaţi în salopete de-ale echipelor administraţiei statului şi au venit într-un camion de-al lor.

"De unde ştie?" întrebă Nick.

Soames se ridică în picioare şi-i spuse:

― Muncitorii nu prea obişnuiesc să se salute între ei.

Nick se ridică şi el.

"Drumuri secundare?" mâzgăli el în grabă.

― Probabil există. Dar eu sunt medic, nu erou. Joe a mai zis că a văzut şi arme în cabina camionului. Carabine modelul armatei. Dacă încerci să pleci din Shoyo pe drumurile lăturalnice şi eşti observat, cine ştie ce se mai întâmplă? Şi oare ce poţi descoperi dincolo de Shoyo? Repet: cineva a făcut o greşeală. Iar acum încearcă s-o acopere. Nebunie. Nebunie. E limpede că o asemenea ştire iese la iveală, şi încă destul de repede. Dar câţi vor muri, între timp?

Înspăimântat, Nick nu-şi mai ridică privirile spre doctorul Soames decât atunci când acesta se întoarse la maşină şi se urcă încet.

― Dar tu, Nick? spuse Soames, cercetându-l prin fereastră. Cum te simţi? Vreo răceală? Strănuţi? Tuşeşti?

Nick clătină din cap de fiecare dată.

― Vei încerca să pleci din oraş? Cred c-ai reuşi, dacă traver­sezi peste câmpuri.

Nick făcu semn că nu şi scrise: "Oamenii aceia sunt închişi. Nu pot să-i părăsesc aşa. Vincent Hogan este bolnav, dar ceilalţi doi par în formă. Le duc micul dejun, apoi o voi vizita pe doamna Baker."

― Eşti un băiat atent, îi spuse Soames. Ăsta-i lucru mai rar. Iar un băiat care să aibă simţul responsabilităţii într-o asemenea perioadă de degradare, asta-i şi mai rar. Ea va aprecia foarte mult gestul tău, Nick, sunt sigur. Domnul Braceman, pastorul metodist, a promis şi el că va trece pe acolo. Dar mi-e teamă că va fi silit să facă o mulţime de vizite, până la sfârşitul zilei. Trebuie să fii atent cu cei trei arestaţi, da?

Nick înclină din cap cu toată seriozitatea.

― Bine, am să-ncerc să vin până la tine în această după-a­miază.

Puse maşina în viteză şi porni, arătând extrem de obosit şi împuţinat, cu ochii roşii. Neliniştit, Nick îl urmări cu privirea, apoi porni din nou spre bufet. Era deschis, însă unul dintre cei doi bucătari lipsea, iar trei dintre cele patru chelneriţe ale schim­bului de la 7 la 3 nu apăruseră. Nick trebui să aştepte destul până să primească cele comandate. Când ajunse înapoi, la închisoare, Billy şi cu Mike erau teribil de şocaţi. Vince Hogan delira, iar pe la ora 6 după-amiază încetă din viaţă.

CAPITOLUL 19

TRECUSE atât de multă vreme de când Larry nu mai fusese în Times Square, încât se aştepta să găsească locul schimbat, nu ştia nici el cum, ca printr-o intervenţie magică. Toate lucrurile pe care urma să le vadă acolo aveau să i se pară mai mici şi totuşi mai bune, iar el n-avea să se simtă intimidat de vitalitatea groso­lană, puturoasă şi uneori periculoasă a pieţei, aşa cum i se întâm­pla când era copil şi se strecura până aici, singur sau împreună cu Buddy Marx, ca să vadă reprezentaţiile cu câte două filme, care costau 99 de cenţi, sau ca să caşte gura la nimicurile străluci­toare din vitrinele magazinelor, ale sălilor de jocuri şi de biliard.

Dar locul arăta absolut la fel ― chiar mai mult decât s-ar fi cuvenit, având în vedere că anumite lucruri se schimbaseră totuşi cu adevărat. Când urcai scările dinspre metrou, chioşcul de ziare care îţi ieşea în cale, la colţ, dispăruse. Cam la jumătate de bloc mai încolo, unde existase o sală de jocuri mecanice scăldată în lumini orbitoare şi zgomot de clopoţei, întotdeauna plină de tineri cu feţele dure, cu ţigări atârnându-le în colţul gurii, concentraţi asupra jocurilor de Gottlieb Desert Isle sau Space Race, acolo unde pe vremuri existaseră toate acestea, acum descoperi un magazin sexy Orange Julius, în faţa căruia se priponise o ceată de tineri de culoare, ale căror trupuri se legănau uşor de la brâu în jos, ca şi cum s-ar fi auzit ritmul unei melodii fără sfârşit, perce­pută exclusiv de urechile negre. În împrejurimi mai existau saloane de masaj şi cinematografe care dădeau filme pentru adulţi.

Cu toate acestea, Times Square rămăsese aproape neschim­bată, iar acest fapt îl întristă. Într-un fel, unica deosebire adevărată nu făcea decât să-i strice şi mai mult cheful: se simţea acum ca un turist în acest loc. Dar poate că şi newyorkczii de baştină se simţeau ca nişte turişti în Times Square, reduşi la dimensiunile unor pitici şi simţind nevoia să se învârtă fără rost şi să-şi ridice privirile ca să citească reclamele electronice. Nu avea de unde şti cu exactitate; uitase ce însemna să fii o părticică a New Yorkului. Şi nici nu-i dădea ghes inima să înveţe din nou.

Maică-sa nu se dusese la slujbă în dimineaţa respectivă. Se lupta cu o răceală, de câteva zile încoace, iar în această dimineaţă se trezise în zori şi constatase că avea temperatură. Din patul îngust, cuminte, din vechea lui cameră o auzi trântind tot felul de lucruri prin bucătărie, strănutând şi pronunţând "Drace!" în surdină, pregătind micul dejun. Sunetul făcut de pornirea televizorului, apoi ştirile din programul "Today". O încercare de lovitură de stat în India. Explozie la o centrală electrică din Wyoming. Curtea Supremă urmează să ia o decizie istorică în legătură cu drepturile homosexualilor.

Când Larry îşi făcu apariţia în bucătărie, încheindu-se la cămaşă, ştirile se terminaseră şi Gene Shalit intervieva un tip chel. Tipul chel prezenta o serie de animale mici, lucrate din sticlă. Suflatul sticlei, mărturisea el, era pasiunea lui de patruzeci de ani, iar cartea în care vorbea despre asta urma să apară curând la Editura Random House. Apoi strănută. "Scuzaţi-l", se repezi Gene Shalit, chicotind.

― Preferi ochiuri sau omletă? îl întrebă Alice Undcrwood, care era îmbrăcată în halat de baie.

― Omletă, răspunse Larry, ştiind prea bine că n-avea nici un rost să protesteze împotriva ouălor.

După maică-sa, nu se putea concepe mic dejun fără ouă (cărora le zicea "icre casabile", când era în toane bune). Conţin proteine şi tot felul de substanţe nutritive. Părerea ei despre nutriţie era vagă, dar atotcuprinzătoare. Avea în minte o listă de alimente hrănitoare, şi o alta pe care erau trecute cele vrednice de dispreţ ― precum Jujube, murăturile, Slim Jim, lama de bubble gum roz pe care-o primeai o dată cu biletele la baseball şi, vai, Doamne, atâtea altele.

Se aşeză şi o urmări spărgând ouăle, aruncându-le în aceeaşi bătrână tigaie neagră, bătându-le cu acelaşi tel din sârmă cu care le bătuse şi-n ziua când mersese el în clasa întâi, la Şcoala 162.

Îşi extrase batista din buzunarul halatului, tuşi, strănută şi mormăi în ea "Drace!", înainte de a o pune la loc.

― Ţi-ai luat zi liberă, mamă?

― Am anunţat că sunt bolnavă. Răceala asta mă pune la pă­mânt. Nu-mi face nici o plăcere să anunţ că sunt bolnavă într-o vineri, foarte multă lume face figura asta, dar trebuie neapărat să stau la pat. Am temperatură. Mi s-au umflat şi ganglionii.

― Ai chemat doctorul?

― Pe vremea când eram eu o fată fermecătoare, medicii ve­neau acasă, spuse ea. În schimb acum, dacă te îmbolnăveşti, trebuie să te prezinţi la camera de gardă a spitalului. Fie procedezi aşa, fie-ţi pierzi o zi întreagă aşteptând să te consulte cine ştie ce şarlatan dintr-unul din cabinetele alea unde s-ar zice că benefi­ciezi ― ha-ha ― de îngrijire medicală în regim de urgenţă. Acolo te duci numai când ai de gând să tragi foloase de pe urma lui Medicare, asta-i părerea mea. Locurile astea sunt chiar mai rele decât centrele de unde se ridică ajutorul social cu o săptămână înainte de Crăciun. Pur şi simplu am să stau în casă şi-am să înghit aspirină; până mâine dimineaţă la vremea asta îmi trece.

Rămase pe lângă casă toată dimineaţa, încercând să-i fie de folos. Îi aduse televizorul la pat, muncindu-se din greu, cu vinele de la braţe ieşite în evidenţă, din cauza efortului ("Ai să te alegi cu o hernie numai pentru ca să văd eu Let's Make a Deal", spusese ea, smiorcăindu-se), îi aduse suc de fructe şi o sticlă veche de NyQuil, ca să-i mai alunge proasta dispoziţie, apoi fugi până la magazin şi-i cumpără două romane ieftine.

După care nu le mai rămase mare lucru de făcut, decât să-şi calce unul altuia pe nervi. Ea făcu observaţia că televizorul se vedea mai prost din cauză că fusese mutat în dormitor, iar el nu se abţinu şi-i replică acid că decât să nu vezi deloc, mai bine vezi ceva, cum o fi. În cele din urmă, el îi spuse că iese la o mică plim­bare prin oraş.

― Mi se pare o idee foarte bună, îi zisese ea, vizibil uşurată. Eu am să trag un pui de somn. Eşti un băiat bun, Larry.

Coborâse scările înguste (liftul nu fusese încă reparat) şi ieşise în stradă, stăpânit de un sentiment de bucurie amestecată cu vinovăţie. Avea o zi întreagă înaintea lui şi-i mai rămăseseră şi nişte bani în buzunar.

Dar acum, ajuns în Times Square, îi pierise tot cheful. Mergea fără ţintă, iar portmoneul avusese de mult grijă să-l mute într-un buzunar din faţă. Se opri înaintea unui magazin în care se vindeau discuri cu preţ redus, ţintuit pe loc de sunetul propriei lui voci, venind din difuzoarele obosite, aşezate la înălţime. Acum veneau versurile refrenului.
N-am venit ca să-ţi pretind să mă primeşti peste noapte

Sau ca să înţeleg dacă ţi s-a arătat lumina

N-am venit ca să fac scandal sau să mă cert

N-aş dori decât să-mi spui, de crezi că poţi

Dragă, îl înţelegi pe iubitul tău ?

Îl înţelegi, dragă...

Dragă, îl înţelegi pe iubitul tău?
Ăsta sunt eu, gândi el, privind absent discurile, dar astăzi cântecul îl deprima. Ba mai rău, îi făcea dor de casă. Nu mai vroia să se ştie aici, sub cerul acesta cenuşiu, ca o cadă de baie, să inspire gazele de eşapament ale New Yorkului, pipăindu-se mereu în treacăt la portofel, asigurându-se că se mai află încă la locul lui. New York, numele tău este paranoia. Deodată, tânjea să se afle într-un studio de înregistrări de pe Coasta de Vest, lucrând la un nou album.

Larry grăbi paşii şi coti, intrând într-una dintre sălile cu jocuri. Clopoţeii şi soneriile îi zdrăngăneau în urechi; iată şi bubuitul amplificat şi teribil al jocului numit Deathrace 2000, însoţit de ţipetele neomeneşti, electronice, ale pietonilor muribunzi. Minunat joc, se gândi Larry, curând îi va lua locul Dachau 2000. Toţi or să se dea în vânt după el. Se duse la casierie şi schimbă zece dolari în monede de câte douăzeci şi cinci de cenţi. Lângă restaurantul Beef n Brew de pe cealaltă parte a drumului era o cabină telefonică; formă din memorie numărul de la Jane's Place. Jane's era un club de pocher pe unde bântuia uneori şi Wayne Stukey.

Larry introduse monede de douăzeci şi cinci de cenţi în telefon până ce simţi că-l doare mâna, iar telefonul începu să sune, la distanţă de aproape cinci mii de kilometri.

Se auzi o voce feminină.

― Jane's. E deschis la noi.

― Cât de deschis? se interesă el cu voce profundă şi sexy.

― Ia ascultă, deşteptule, aici nu este... hei, tu eşti, Larry?

― Mda, eu sunt. Bună, Ariene.

― Unde eşti? Nu te-a mai văzut nimeni de-o vreme, Larry.

― Păi, sunt pe Coasta de Est, îi mărturisi el precaut. Mi-a şoptit careva că lipitorile erau pe urmele mele şi c-aş face bine să ies din lac până ce se potolesc.

― Nu cumva e vorba de-o petrecere din alea grozave?

― Mda.

― Păi să ştii c-am auzit şi eu de poantă. Ai cheltuit ca un bezmetic.

― Ascultă, Ariene, Wayne se află prin preajmă?

― Adică Wayne Stukey, vrei să spui?

― Că doar nu John Wayne... care a dat în primire.

― Adică pretinzi că nu ştii nimic?

― Ce să ştiu? Eu sunt pe coasta cealaltă. Hei, i s-a întâmplat ceva, cumva?

― E-n spital, bolnav de gripa asta care bântuie. Captain Trips, aşa-i zice pe aici. Nu c-ar fi de râs. Se spune că au murit o grămadă de oameni din cauza asta. Oamenii s-au speriat şi stau pe la casele lor. Avem şase mese libere, deşi, după cum ştii, la Jane's nu sunt niciodată mese libere.

― Cum se simte?

― Cine ştie? Spitalul este izolat şi foarte bine păzit şi nimeni nu poate primi vizite. E cam dubios, Larry. Iar prin împrejurimi mişună o mulţime de soldaţi.

― În permisie?

― Soldaţii în permisie nu poartă arme şi nici nu se plimbă în camioane militare de transport. Foarte mulţi oameni s-au spe­riat rău de tot. Mai bine că nu eşti pe aici.

― La ştiri n-au zis nimic.

― Aici n-au apărut decât vreo câteva scurte notiţe prin ziare, despre un val de gripă, nimic mai mult. Dar unii zic că armata nu s-a ocupat cum se cuvine de un borcănel dintr-acelea pline de cine ştie ce molimă. Nu ţi se pare infernal?

― Astea sunt prostii, ca să sperie lumea.

― Acolo unde te afli tu nu există?

― Nu, spuse el.

Apoi îi veni în minte răceala de care suferea maică-sa. Oare nu cumva auzise în metrou o mulţime de oameni strănutând şi tuşind? Îşi aminti acum că-i trecuse prin minte că se află într-un salon de TBC. Dar strănuturile şi nasurile înfundate erau lucruri obişnuite în orice oraş. Germenii răcelii sunt daţi naibii, îşi zise. Le place să se adune acolo unde e mai multă bogăţie.

― Lipseşte până şi Janey însăşi, îi zise Ariene. Ne-a transmis că are febră şi ganglionii umflaţi. Iar eu îmi închipuiam că putoarea aia bătrână e aşa de tare, încât n-o să se lipească nici o boală de ea.

― Cele trei minute s-au terminat, interveni vocea centra­listei.

― Păi, am să mă întorc cam peste o săptămână, Ariene, zise Larry. Ne vedem atunci.

― Foarte bine. De când mă ştiu, visez să fiu prietena unui cântăreţ faimos.

― Ariene? Nu cumva, întâmplător, îl cunoşti pe un individ, Dewey Doză?

― O! exclamă ea mirată. Stai puţin! Larry!

― Ce este?

― Slavă Domnului că n-ai închis! De fapt, m-am întâlnit cu Wayne, cam două zile înainte de a intra în spital. Uitasem cu desăvârşire! Piii!

― Ei, despre ce-i vorba?

― Un plic. Mi-a zis că este pentru tine, dar m-a pus să-l păstrez în sertarul în care-mi ţin eu banii o săptămână sau două, sau să ţi-l dau când te văd. Şi a adăugat ceva de genul "E al naibii de norocos că asta ajunge în mâinile lui, şi nu la Dewey Doză."

― Ce-i înăuntru?

Îşi trecu receptorul dintr-o mână în cealaltă.

― O secundă. Să mă uit. Urmară câteva clipe de tăcere, apoi zgomotul de hârtie ruptă şi vocea Arlenei. E un extras de cont bancar. De la First Commercial Bank of California. Economiile tale se ridică la... oho! Peste treisprezece mii de dolari. Când ai să mă scoţi undeva, dacă-ţi trece cumva prin minte să-mi propui să plătim nemţeşte, îţi arăt eu ţie!

― Nu se pune problema, îi răspunse el zâmbind. Îţi mulţu­mesc, Arlene. Te rog să ai grijă de plic.

― Ba bine că nu, să ştii că-l arunc la canal. Prostule.

― E minunat când te ştii iubit.

De la celălalt capăt se auzi un oftat.

― Mă copleşeşti, Larry. Am să pun foaia într-un plic pe care scriu numele noastre, ale amândurora. Ca să nu mă poţi evita, când apari pe aici.

― Nu sunt eu omul să facă aşa ceva, dragă.

Încheiară convorbirea, după care se auzi imediat vocea tele­fonistei, care-i pretindea încă trei dolari. Larry introduse fără proteste suma pretinsă în fanta aparatului, simţind că zâmbetul fericit şi prostesc nu i se ştersese încă de pe buze.

Culese o monedă de un sfert dintre cele răspândite încă pe poliţa cabinei telefonice şi o vârî în aparat. Peste câteva clipe ascultă în receptor sunetul telefonului mamei lui. Primul impuls al omului e să împartă o ştire bună cu altcineva, cel de-al doilea să-i scoată ochii cu asta. El gândea ― ba nu, credea ― că era vorba doar de cel dintâi impuls. Dorea să-i împărtăşească şi ei vestea că scăpaseră de griji, că avea din nou destui bani.

Încet-încet, zâmbetul i se veşteji pe buze. Telefonul continua să sune la nesfârşit. Poate că se hotărâse să se ducă la serviciu, în cele din urmă. Îşi aminti obrajii ei congestionaţi, cuprinşi de febră, de tuse şi de strănuturi, şi cum mormăia mereu nervos "Drace!" în batistă. Nu, nu credea că plecase de acasă. De fapt, nu credea c-ar fi în stare să se ducă la lucru.

Puse receptorul în furcă şi-şi recuperă absent moneda de un sfert, căzută cu un clinchet în partea de jos a aparatului. Ieşi din cabină, jucându-se cu mărunţişul rămas. Văzu un taxi şi-i făcu semn să oprească; o dată intraţi în trafic, constată că începuse să plouă.

Uşa era încuiată şi, după ce bătu în două sau trei rânduri, fu convins că apartamentul rămăsese pustiu. Bătuse suficient de tare ca să facă pe cineva de la etajul de deasupra să-i răspundă cu un alt răpăit ― ca o fantomă scoasă din fire. Dar trebuia să intre şi să se convingă la faţa locului, iar o cheie nu avea la el. Tocmai se pregătea să coboare treptele, până la apartamentul domnului Freeman, când auzi geamătul acela stins, de dincolo de uşă.

Pe uşa mamei lui fuseseră montate trei sisteme diferite de încuietori, dar ea n-o folosea niciodată decât pe una dintre ele, în ciuda faptului că era obsedată de portoricani. Larry lovi uşa cu umărul, mişcând-o în balamale. Se opinti încă o dată şi încuietoarea cedă. Uşa se deschise, trântindu-se de perete.

― Mamă?

Încă un geamăt.

Apartamentul era scufundat în întuneric; lumina zilei dispă­ruse pe neaşteptate, iar de afară venea sunetul gros al tunetelor, suprapus peste răpăitul ploii. Fereastra salonului era pe jumătate deschisă, iar perdelele albe se umflau până deasupra mesei, pentru a fi apoi trase de curent şi scoase în vântul de afară. Acolo unde ploaia pătrunsese pe fereastră, se vedea un petic strălucitor de umezeală.

― Unde eşti, mamă?

Un geamăt mai puternic. Porni spre bucătărie, însoţit de ecourile altui tunet. Aproape se împiedică de ea. Femeia zăcea pe podea, chiar în pragul dormitorului ei.

― Mamă! Dumnezeule, mamă!

Ea încercă, la auzul vocii lui, să se răsucească, dar nu reuşi să-şi mişte decât capul, pivotând pe bărbie şi rezemându-se, în cele din urmă, pe obrazul stâng. Respiraţia femeii era extrem de greoaie, din cauza sputei. Dar lucrul cel mai impresionant, pe care el nu avea să-l uite vreodată, era felul în care ochiul ei se răsucea astfel încât să-l poată vedea, ca ochiul unui animal înaintea sacrificării. Obrazul îi strălucea din pricina febrei.

― Larry?

― Te duc eu la pat, mamă.

Se aplecă, se încordă pentru a-şi stăpâni tremurul genun­chilor şi o luă în braţe. Halatul i se desfăcu, scoţând la iveală o cămaşă de noapte decolorată de la spălat şi picioarele albe ca burta de peşte, străbătute de varice umflate. Căldura pe care o emana depăşea orice imaginaţie. Lucrul acesta îl scoase din minţi. Nimeni nu era în stare să scape cu viaţă după o asemenea temperatură. Creierii i se prăjiseră probabil în cap.

Ca şi cum ar fi vrut să demonstreze adevărul concluziei lui, ea se răsti pe neaşteptate:

― Du-te şi adu-l pe taică-tău, Larry. E la bar.

― Stai liniştită, îi răspunse el consternat. Stai liniştită şi culcă-te, mamă.

― E la bar, cu fotografa aia! grăi femeia strident în întune­ricul palpabil al după-amiezei, în timp ce de afară se auzi bubui­tura asurzitoare a unui tunet.

Larry avea sentimentul că pe trupul său se scurge încet o substanţă vâscoasă şi lipicioasă. Dinspre fereastra pe jumătate deschisă din salon veni o pală de vânt răcoros, răspândindu-se prin întregul apartament. Alice începu să tremure, iar pe braţe pielea i se făcu de găină. Îi clănţăneau dinţii. În semiîntunericul dormitorului, faţa-i strălucea ca o lună plină. Larry împinse păturile în jos, îi întinse picioarele, apoi îi trase cuverturile până la bărbie. Dar ea continua să dârdâie necontrolat, făcând ca pătura de deasupra să tremure şi ea. Obrajii în schimb îi rămăseseră uscaţi, fără urmă de transpiraţie.

― Te duci şi-i spui să iasă imediat de acolo! strigă femeia, apoi căzu în muţenie; nu se mai auzea decât zgomotul greu, bronhial, al respiraţiei ei.

Larry se întoarse în salon, se apropie de telefon, apoi făcu un mic ocol. Închise fereastra, pe urmă reveni lângă aparat.

Cărţile se aflau pe un raft de sub măsuţa telefonului. Căută numărul de la Mercy Hospital şi-l formă, în timp ce afară tuna iarăşi. Lumina violentă a unui fulger transformă fereastra pe care tocmai o închisese într-o radiografie alb-albăstruie. Din dormitor se auzi ţipătul sugrumat al maică-sii, care-i îngheţă sângele în vine.

La celălalt capăt, telefonul sună doar o dată, urmă un bâzâit şi un declic. Vocea senină a aparatului îi comunică:

― Ascultaţi o înregistrare făcută la Mercy General Hospital. În momentul de faţă, toate liniile noastre sunt ocupate. Dacă doriţi să rămâneţi pe fir, vom răspunde apelului dumneavoastră cât mai repede cu putinţă. Vă mulţumim. Ascultaţi o înregistrare făcută la Mercy General Hospital. În momentul de faţă, toate...

― I-am trimis pe ameţiţii ăia la parter! ţipă maică-sa, vocea ei fiind însoţită de ecourile tunetului. Portoricanii ăştia habar n-au de nimic!

― ...răspunde apelului dumneavoastră cât mai...

Trânti receptorul în furcă şi rămase ţintuit, cuprins de valuri de transpiraţie. Ce fel de spital mai era şi ăsta, de la care te alegeai cu un nenorocit de mesaj înregistrat tocmai când îţi murea mama? Ce naiba se petrece acolo?

Larry se hotărî să coboare şi să-l roage pe domnul Freeman să stea cu maică-sa, în timp ce el se duce Ia spital. Sau să cheme o salvare particulară? Doamne Dumnezeule, cum se face că niciodată nu ştii cum să procedezi mai bine, când eşti în asemenea situaţii? De ce oare nu te-nvaţă la şcoală lucrurile astea?

Din dormitor se auzea respiraţia greoaie a maică-sii.

― Mă întorc, murmură el şi se duse la uşă.

Era speriat, înspăimântat de-a dreptul, din cauza ei, dar de undeva, din adâncuri, o altă voce îi spunea lucruri cam de acest fel: De ce vin lucruri din astea întotdeauna pe capul meu? Şi: De ce-a trebuit să se întâmple după ce primisem vestea cea bună? Apoi veneau lucrurile cele mai abjecte: Oare cât de rău vor fi afectate planurile mele din cauza asta? Câte lucruri voi fi silit să schimb în jurul meu din cauza asta ?

Ura vocea aceea şi şi-ar fi dorit să piară cât mai repede şi-n chinuri, dar ea continua să-i şoptească tot felul de lucruri.

Coborî treptele până la apartamentul domnului Freeman în fugă, în timp ce tunetele se rostogoleau printre norii negri. Ajuns la palierul de la parter, uşa se deschise violent, iar în holul blo­cului pătrunse un şuvoi de ploaie.