Afară strada a luat foc

― Nu sunt deloc distrus.

Vocea calmă a lui Peter Goldsmith venea din uşa salonului şi amândouă se întoarseră către locul respectiv. Bărbatul se afla în cadrul uşii, însă la distanţă destul de mare de prag; vârfurile bocancilor lui de lucru se opriseră chiar înaintea locului unde începea covorul salonului, în continuarea preşului de calitate mai proastă din coridor. Frannie îşi dădu deodată scama că era locul unde-l văzuse stând de nenumărate ori. Oare când intrase el pentru ultima oară în salon? Frannie nu reuşea să-şi amintească.

― Ce cauţi aici? se răsti Carla, părând să fi uitat deodată grija faţă de vătămarea pe care ar fi putut s-o sufere inima soţului ei. Credeam că astăzi lucrezi până târziu.

― Am făcut schimb cu Harry Masters, îi explică Peter. Fran mi-a povestit deja, Carla. Vom fi bunici.

― Bunici! se isteriză ea. Începu să râdă, un hohot de râs urât şi tulbure. Trebuie să mă laşi pe mine să mă ocup de asta. Ea ţi-a spus ţie întâi, iar tu n-ai considerat că trebuie să stai de vorbă cu mine. Foarte bine. Nu mă mai miră că procedezi în felul acesta. Însă acum voi închide uşa şi vom lămuri împreună lucrurile.

Îi zâmbi amar lui Frannie.

― Adică între noi... "fetele", îşi duse ea gândul până la capăt.

Carla puse mâna pe clanţa uşii şi dădu s-o închidă. Frannie o urmărea, buimăcită încă, incapabilă să înţeleagă accesul neaşteptat de furie şi venin al mamei ei.

Peter îşi întinse şi el braţul, încet şi hotărât, împiedicând-o să închidă uşa.

― Peter, vreau să laşi asta în seama mea.

― Ştiu ce vrei tu. Aşa am procedat până acum. Însă de această dată este vorba de altceva, Carla.

― Nu te afli pe domeniul tău.

― Ba da, îi replică el calm.

― Tată...

Carla se răsuci către ea; peste albeaţa nefirească din obrajii ei se aşternuseră două pete roşii, în dreptul pomeţilor.

― Să n-ai îndrăzneala să vorbeşti cu el! urlă ea. Nu cu el tratezi! Ştiu prea bine că reuşeşti să-l duci întotdeauna cu vorba ca să fie de acord cu ideile tale smintite şi să-ţi ţină partea, indi­ferent ce faci, dar astăzi vei avea de-a face cu mine, domnişoară!

― Potoleşte-te, Carla.

― Ieşi afară!

― Nici nu sunt înăuntru. Poţi să vezi şi tu că...

― Să nu cumva să-ţi baţi joc de mine! Ieşi afară din salonul meu!

Zicând acestea, începu să împingă uşa, coborându-şi capul şi folosindu-se şi de umăr, încât ai fi zis că este o specie ciudată de animal, jumătate taur, jumătate femeie. El îi făcu faţă cu uşurinţă la început, apoi trebui să depună mai mult efort. În cele din urmă, vinele de la gât îi ieşiră în evidenţă din cauza încordării, deşi îşi măsura forţele cu o femeie, şi pe deasupra şi mai uşoară decât el cu vreo treizeci de kilograme.

Frannie ar fi vrut să le strige să înceteze, să-i spună tatălui ei să plece, ca să nu mai fie obligată s-o vadă pe Carla în această postură, să fie martori ai crizei ei de furie iraţională, a cărei ameninţare părea să planeze deasupra lor de când se ştia şi se dezlănţuise acum cu adevărat. Însă gura i se încleştase şi-i era imposibil să pronunţe ceva.

― Ieşi afară! Ieşi afară din salonul meu! Afară! Afară! Afară! Ticălosule, dă odată drumul la uşa asta afurisită şi IEŞI AFARĂ!

În acel moment, el îi trase o palmă.

Zgomotul în sine fusese aproape neînsemnat. Pendula bunicului nu se transformă într-un nor de indignare din cauza lui, ci continuă să bată, aşa cum făcuse încă de când fusese pusă în funcţiune pentru prima oară. Mobila nu gemu. Doar şuvoiul de cuvinte mânioase al Carlei se opri, ca şi cum ar fi fost retezat de un bisturiu. Ea căzu în genunchi, iar uşa se deschise larg, izbindu-se uşor de un scaun victorian cu spătarul înalt, acoperit cu o husă brodată de mână.

― Nu, vai, nu, murmură Frannie şocată.

Carla îşi duse o mână la obraz şi-şi ridică privirile spre soţul ei.

― Chestia asta te păştea de cel puţin zece ani, îi zise Peter. Vocea lui vădea un uşor tremur. Întotdeauna mi-am zis că n-o fac din cauză că mi se pare nedemn să loveşti o femeie. Sunt şi acum de aceeaşi părere. Dar dacă o persoană ― bărbat sau femeie ― se transformă în câine şi începe să muşte, trebuie să-l pui la punct. Regret, Carla, că n-am avut curajul s-o fac mai demult. Am fi avut amândoi mai puţin de suferit.

― Tată...

― Lasă-mă, Frannie, îi spuse el cu seriozitate, iar ea se conformă.

― Ai afirmat că Frannie este egoistă, continuă Peter, privind în continuare figura încremenită a soţiei lui. De fapt, tu eşti vinovată de asta. Din clipa morţii lui Fred, nu ţi-a mai păsat de ea. În acel moment ai hotărât că a te lega prea mult de cineva te poate răni adânc şi că e mai înţelept să trăieşti doar pentru tine. Tot de atunci ai început să-ţi cauţi mereu acelaşi refugiu. Mă refer la camera asta. Te-ai concentrat asupra familiei tale trecute în lumea celor drepţi şi ai uitat de cei care trăiesc încă. Iar atunci când ea a venit aici şi ţi-a spus că este la ananghie şi că are nevoie de ajutor, aş paria că primul lucru care ţi-a trecut prin minte a fost să te întrebi ce-ar zice doamnele din Clubul Florilor şi Grădinii, sau dacă asta va însemna că nu poţi să participi la nunta lui Amy Lauder. Dacă suferinţa rănilor tale poate justifica o schimbare, nici o rană din lume nu poate schimba realitatea, aşa cum este ea. Iar faptul că te-ai purtat egoist nu poate fi tăgăduit.

Îi întinse mâna şi-o ajută să se ridice. Carla avea aerul unei somnambule. Expresia ei nu se schimbase deloc, ochii erau la fel de mari şi neîncrezători. Frannie se gândea cu tristeţe că neîn-durarea aceea se va întoarce curând în ei.

Nu se înşela.

― Este vina mea că nu te-am oprit la timp. Din pricină că am vrut să evit orice neplăcere. Ca să nu se clatine barca. Vezi, şi eu am fost egoist, în felul meu. Iar când Fran a început să meargă la şcoală, m-am gândit, ei bine, acum Carla poate să facă ce vrea şi asta nu va face rău nimănui, decât ei, iar dacă o persoană nu-şi dă seama că face rău, poate că într-adevăr nu face rău. M-am înşelat. Nu zic că nu m-am înşelat eu şi cu alte prilejuri, însă niciodată atât de rău. Îşi întinse mâinile şi prinse umerii Carlei cu o anume blândeţe, în spatele căreia se ghicea însă o imensă forţă. Ascultă-mă: îţi vorbesc acum ca soţ. Dacă Frannie are nevoie de un loc unde să stea, ăsta mi se pare cel mai bun ― aşa cum a fost şi până acum. Dacă are nevoie de bani, punga mea îi stă la dispoziţie ― ca şi până acum. Iar dacă se hotărăşte să păstreze copilul, te vei îngriji să aibă un duş cum se cuvine pentru el şi, chiar dacă te gândeşti acum că nu va mai veni nimeni pe aici, ea are prieteni, prieteni adevăraţi, care n-o vor uita. Şi am să-ţi mai zic încă un lucru. Dacă doreşte să-l boteze, lucrul acesta se va întâmpla chiar aici. Chiar aici, în afurisitul ăsta de salon.

Gura Carlei se căscase, iar acum începu să iasă din ca un sunet. La început sună teribil de asemănător cu şuieratul unui ceainic pe un arzător fierbinte. Apoi se transformă într-un vaiet tăios.

― Peter, propriul tău fiu a zăcut în sicriu aici în cameră!

― Da. Tocmai de asta cred că nu există un loc mai bun unde să-l botezăm pe noul-născut, spuse el. Acelaşi sânge cu al lui Fred. Sânge viu. E ca şi cum ar fi Fred însuşi, care a murit de atâta amar de ani, Carla. Viermii n-au mai lăsat din el decât oasele...

La auzul cuvintelor lui, ea scoase un ţipăt şi-şi duse mâinile la urechi. El se aplecă şi i le îndepărtă.

― Dar viermii n-au pus încă stăpânire pe fiica ta şi pe copilul ei. Contează prea puţin cum a fost conceput... el e viu. Tu te porţi ca şi cum ai intenţiona s-o alungi, Carla. Ce-ţi mai rămâne dacă faci asta? Nimic în afară de salon şi de un soţ care te va urî pentru ceea ce ai făcut. Dacă faci asta, ei bine, zic că mai bine ne-am fi prăpădit toţi trei în aceeaşi zi ―, nu numai Fred, ci şi eu şi Frannie.

― Vreau să mă duc sus şi să mă întind, spuse Carla. Mi-este greaţă şi cred că mi-ar face bine să stau în pat.

― Te ajut eu, se oferi Frannie.

― Să nu mă atingi, rămâi cu tatăl tău. Voi doi v-aţi înţeles, din câte îmi dau eu seama. V-aţi pus în gând să mă distrugeţi şi să mă compromiteţi în tot oraşul. De ce nu te muţi la mine în salon, Frannie? Poţi să arunci noroi pe covor, să iei cenuşă din sobă şi s-o arunci în pendulă! În definitiv, de ce nu? De ce nu?

Femeia începu să râdă şi-l împinse pe Peter într-o parte, ieşind din încăpere. Se clătina, ca şi cum ar fi fost beată. Peter încercă să-i pună braţul pe umăr şi s-o îmbrăţişeze. Carla îşi dezgoli, dinţii şi pufni spre el ca o pisică.

Râsul ei se transforma în suspine pe măsură ce urca încet scările, sprijinindu-se de balustrada din mahon; era atâta deznă­dejde sfâşietoare în gemetele ei, încât lui Frannie îi era în acelaşi timp şi milă şi silă. Figura tatălui ei căpătase culoarea rufelor foarte murdare. Ajunsă la capătul treptelor, Carla se răsuci pe călcâie şi se balansă atât de puternic, încât Frannie se temu pentru o clipă că se va rostogoli până jos. Carla îi măsură pe cei doi, păru că vrea să le spună ceva, apoi le întoarse din nou spatele. Peste o secundă, se auzi uşa de la dormitorul ei trântindu-se; furtuna durerii şi furiei femeii ajungea acum până la ei mult estompat.

Frannie şi Peter schimbară priviri îngrozite, în timp ce pendula bunicului continua să bată impasibil.

― Se va rezolva de la sine, încercă Peter s-o liniştească. Îşi va reveni curând.

― Crezi? Frannie se apropie încet de tatăl ei, se lipi de el şi-l îmbrăţişă. Eu nu sunt de aceeaşi părere.

― Nu te frământa. Nu trebuie să ne gândim la asta acum.

― Ar fi mai bine să plec. Ea nu vrea să mă mai vadă în preajma ei.

― Ba trebuie să rămâi. Va fi nevoie de tine să fii aici atunci când îşi va reveni ― dacă-şi va reveni ― şi-şi va da seama că are nevoie de tine şi vrea să rămâi. Făcu o pauză. Cât despre mine, Fran, eu sunt deja în această postură.

― Tată, îi răspunse ea, rezemându-şi capul de pieptul lui. Vai, tată, te rog să mă ierţi, îmi pare extrem de rău...

― Şşşş, o linişti el, mângâind-o pe păr. Pe deasupra creşte­tului ei, vedea soarele după-amiezei revărsându-se prin ferestrele cu arcade, ca întotdeauna, auriu şi neclintit, aidoma luminii solare ce pătrunde în muzee sau în casele morţilor. Şşşşş, Frannie... Te iubesc, te iubesc.

CAPITOLUL 13

LUMINA ROŞIE se aprinse iarăşi. Se auzi şuieratul pom­pei. Uşa se deschise. Bărbatul care-şi făcu apariţia nu purta costu­mul alb integral, ci doar un mic filtru nazal strălucitor, care semăna puţin cu furculiţele cu doi dinţi, din argint, de genul celor puse la îndemână pe mesele cu sandvişuri, pentru extragerea măslinelor din pahare.

― Bună ziua, domnule Redman, spuse el în timp ce traversa încăperea. Îi întinse mâna, protejată de o mănuşă din cauciuc subţire şi transparent pe care Stu, luat prin surprindere, o strânse fără să crâcnească. Sunt Dick Deitz. Denninger mi-a comunicat că nu eşti de acord să joci mai departe dacă nu afli care-i scorul.

Stu aprobă din cap.

― Bine. Deitz se aşeză pe marginea patului. Era un tip scund şi oacheş şi, aşa cum stătea, cu coatele sprijinite chiar deasupra genunchilor, arăta ca un gnom dintr-un film al lui Disney. Deci cam ce-ai vrea să ştii?

― În primul rând, mă interesează să aflu de ce nu porţi un costum din acela spaţial.

― Pentru că Geraldo zice că nu eşti molipsitor.

Deitz îi indică un cobai din spatele ferestrei duble. Cobaiul se afla într-o cuşcă, iar în spatele cuştii stătea însuşi Denninger, cu o figură inexpresivă.

― Geraldo, hm?

― Geraldo respiră aer de la tine de trei zile încoace, transpor­tat până la el printr-un conductor. Boala de care suferă prietenii tăi trece uşor de la oameni la cobai şi invers. Dacă ai fi contagios, Geraldo ar fi murit până în momentul de faţă.

― Dar nu-ţi asumi nici un risc, îi replică Stu sec, făcând cu degetul un semn spre filtrul nazal.

― Asta nu e prevăzut în contractul meu, îi răspunse Deitz cu un zâmbet cinic.

― Ce-mi poţi spune despre mine?

Deitz pronunţă fluent, ca şi cum ar fi repetat replica respec­tivă:

― Păr negru, ochi albaştri, un bronz nemaipomenit... Îl scru­tă atent pe Stu, încercând să-i ghicească reacţia. Nu-i prea amu­zant, este?

Stu nu răspunse nimic.

― Vrei să mă loveşti?

― Nu cred c-ar servi la ceva.

Deitz oftă şi-şi frecă rădăcina nasului de parcă l-ar fi deranjat filtrele introduse în fosele nazale.

― Ascultă-mă, zise el, când treburile iau o întorsătură serioa­să, eu fac bancuri. Unii oameni fumează sau mestecă gumă. Eu folosesc însă această metodă ca să-mi ţin firea, nimic altceva. Nu mă îndoiesc că există şi sisteme mult mai bune decât al meu. Cât despre boala pe care o ai, ei bine, din câte au reuşit să stabilească Denninger şi colegii lui, tu nu eşti deloc bolnav.

Stu clătină din cap, aparent impasibil. Cu toate acestea, simţea că gnomul ăsta mic citise dincolo de figura de pocherist brusca şi profunda lui uşurare.

― Ceilalţi ce au?

― Regret, dar e secret.

― Cum s-a îmbolnăvit individul acela, Campion?

― Şi asta e secret.

― Din câte-mi închipui eu, a lucrat în armată. Şi s-a întâm­plat un accident pe undeva. Cum a fost incidentul cu oile din Utah, acum treizeci de ani, numai că mult mai rău.

― Domnule Redman, risc să ajung în închisoare, chiar dacă-ţi spun doar "rece" sau "fierbinte".

Gânditor, Stu îşi trecu degetele prin barba tot mai mare.

― Ar trebui să fii mulţumit că nu-ţi spunem mai mult de atât, continuă Deitz. Eşti conştient de asta, nu?

― Ca să-mi pot servi patria mai bine, îi răspunse Stu acru.

― Nu, astea sunt lozincile lui Denninger, îl lămuri Deitz. În ierarhia lucrurilor, atât Denninger cât şi eu suntem nişte persoane neînsemnate, cu deosebirea că Denninger este chiar mai neînsem­nat decât mine. El e un soi de servomotor, nimic mai mult. Există şi un motiv mai pragmatic pentru care ar trebui să fii bucuros. Şi tu ai fost trecut în categoria secret, ştii! Ai dispărut de pe faţa pământului. Dacă ai şti prea multe, barosanii ar putea să ajungă la concluzia că este mai sigur să te facă să dispari pentru totdeauna.

Stu tăcu mâlc. Era năucit de noua perspectivă.

― Dar eu n-am venit aici ca să te ameninţ. Dorim foarte mult să colaborăm cu tine, domnule Redman. Avem nevoie de tine.

― Unde sunt ceilalţi oameni cu care am călătorit până aici?

Deitz scoase o bucată de hârtie dintr-un buzunar interior.

― Victor Palfrey, decedat. Norman Bruett, Robert Bruett, decedaţi. Thomas Wannamaker, decedat. Ralph Hodges, Bert Hodges, Cheryl Hodges, decedaţi. Christian Ortega, decedat. Anthony Leominster, decedat.

Numele începură să se învălmăşească în capul lui Stu. Chris, barmanul. Ţinea întotdeauna la îndemână, sub tejghea, un baston de baseball Louisville Slugger tăiat scurt şi îngreunat cu plumb, iar camionagiul care avea naivitatea să-şi închipuie că barmanul glumea atunci când ameninţa să se folosească de el risca să aibă o mare surpriză. Tony Leominster, şoferul de pe TIR-ul ăla mare. Câteodată îşi pierdea vremea pe la benzinăria lui Hap, dar în scara în care Campion lovise pompele nu trecuse pe acolo. Vic Palfrey... Dumnezeule, îl cunoştea pe Vic de-o viaţă. Cum era posibil ca Vic să fi murit? Dar cel mai mult îl impresionă vestea despre familia Hodges.

― Toţi au pierit? se auzi el întrebând. Întreaga familie a lui Ralph?

Deitz se uită pe partea cealaltă a hârtiei.

― Nu, mai este o fetiţă. Eva. În vârstă de patru ani. Ea trăieşte.

― Şi cum se simte?

― Îmi pare rău, este secret.

Furia îl cuprinse cu bruscheţea cu care vin uneori surprizele plăcute. Sări în picioare, îl prinse de revere pe Deitz şi apoi îl scutură cu toată puterea. Din colţul privirii surprinse mişcări precipitate în spatele geamului dublu. Auzi şi sunetul slab al unei sirene, estompat de distanţă şi de pereţii izolaţi acustic.

― Ce-aţi făcut, oameni buni? strigă el. Ce-aţi făcut? Ce-aţi făcut, pentru numele lui Dumnezeu?

― Domnule Redman...

― Cum? Ce mama dracului aţi făcut?

Uşa se deschise cu şuieratul obişnuit. Trei bărbaţi solizi, în uniforme cafeniu-oliv, intrară în rezervă. Purtau toţi filtre nazale. Deitz se întoarse spre ei şi le strigă:

― Ieşiţi naibii de aici!

Cei trei tipi aveau un aer descumpănit.

― Am primit ordin să...

― Ieşiţi afară de aici, ăsta-i singurul ordin pe care trebuie să-l executaţi!

Soldaţii se retraseră. Deitz se aşeză calm pe pat. Reverele îi fuseseră mototolite, iar părul îi căzuse în ochi. Doar atât. Îl măsura pe Stu imperturbabil, ba chiar compătimitor. Stu văzu roşu înaintea ochilor şi pentru o clipă cochetă cu ideea să-i smulgă filtrul nazal, apoi îşi aminti de Geraldo... ce nume stupid pentru un cobai. O cruntă disperare se abătu asupra lui ca un val de apă rece. Se aşeză şi el.

― Doamne Dumnezeule, mormăi el.

― Ascultă-mă, te rog, îi spuse Deitz. Nu eu sunt vinovat că te afli aici. Şi nici Denninger sau asistentele care vin la tine ca să-ţi ia tensiunea. Dacă trebuie neapărat să găsim un vinovat, acela a fost Campion, dar nu poţi să dai întreaga vină nici pe el. El a luat-o la fugă, însă în circumstanţele respective tu sau eu am fi procedat poate la fel. O gafă tehnică i-a permis să se strecoare. De acum, răul s-a produs. Noi toţi încercăm să facem faţă situaţiei. Dar asta nu înseamnă că suntem răspunzători.

― Şi atunci cine este?

― Nimeni, îi răspunse Deitz zâmbind. În cazul de faţă, răspunderea se răspândeşte în atâtea direcţii, încât devine invi­zibilă, în cele din urmă. A fost un accident, care s-ar fi putut petrece într-o infinitate de moduri diferite.

― Ăsta zic şi eu accident, spuse Stu, aproape în şoaptă. Şi ceilalţi ce fac? Hap şi Hank Carmichael şi Lila Bruett? Şi fiul lor, Luke? Monty Sullivan...

― Secret, spuse Deitz. Ai de gând să mă scuturi din nou? Dacă asta te face să te simţi mai bine, dă-i drumul.

Stu nu zise nimic, dar felul în care se uită la Deitz îl făcu pe acesta să-şi lase privirile în jos şi să înceapă să se joace cu nişte cute ale pantalonilor.

― Sunt în viaţă, recunoscu el, şi ai să-i poţi vedea peste o vreme.

― Ce se întâmplă la Arnette?

― Se află în carantină.

― Şi acolo a murit lume?

― N-a murit nimeni.

― Minţi.

― Îmi pare rău că gândeşti astfel.

― Când scap de aici?

― Nu ştiu.

― E secret? întrebă Stu cu amărăciune.

― Nu, pur şi simplu nu se ştie acest lucru. Din câte se pare, nu te-ai molipsit. Vrem să ştim de ce. După aceea eşti liber să pleci unde vrei.

― Pot să mă bărbieresc? Mă mănâncă.

Deitz zâmbi şi-i răspunse:

― Dacă-l laşi pe Denninger să-şi reia analizele, voi trimite imediat o ordonanţă să te bărbierească.

― Pot să mă descurc şi singur, fac treaba asta de când aveam cincisprezece ani.

Deitz clătină ferm din cap.

― Cred că nu este posibil.

Stu îi zâmbi rece.

― Vă temeţi că am să-mi tai gâtul?

―- Hai să spunem că...

Stu îl întrerupse cu o criză de tuse uscată şi puternică. Se încovoie din cauza efortului.

Pe Deitz păru să-l străbată un curent electric. Sări de pe pat ca un arc şi străbătu distanţa până la uşa etanşă de-ai fi zis că nu mai atinge pământul cu picioarele. Apoi cotrobăi prin buzunar după cheia pătrăţoasă şi o introduse în broasca.

― Nu te pierde cu firea, îl sfătui Stu blând. Mă prefăceam.

Deitz se întoarse încet spre el. Se schimbase la faţă. Buzele i se subţiaseră de furie, iar privirile îi aruncau fulgere.

― Ce-ai făcut?

― Mă prefăceam, îi spuse Stu cu un zâmbet şi mai larg.

Deitz se apropie de el cu paşi şovăitori. Îşi strânse pumnii, desfăcu mâinile, apoi şi le strânse din nou.

― Dar de ce? Ce ţi-a venit să faci una ca asta?

― Îmi pare rău, îi zâmbi Stu. E secret.

― Fir-ai să fii de ticălos, spuse Deitz puţin nedumerit.

― Nu mai sta. Du-te şi spune-le că pot să-şi continue ana­lizele.

Petrecu cea mai bună noapte a lui de când îl aduseseră aici. Şi avu un vis extrem de intens. Visase întotdeauna foarte mult ― şi soţia lui se plângea că izbea în toate părţile şi mormăia în somn ― dar încă nu avusese un vis ca acesta.

Se făcea că se află pe un drum de ţară, exact la limita dintre asfalt şi piatra de un alb strălucitor. Soarele de vară bătea cu toată forţa. Pe ambele laturi ale drumului creştea porumb verde, cât vedeai cu ochii. Exista şi un indicator, dar el nu putea fi citit din cauza prafului. Se auzea croncănitul strident al corbilor, venind de la distanţă. Ceva mai aproape de el, cineva cânta la o chitară acustică, ciupind coardele cu degetele. Vic Palfrey se pricepea la chitară, cânta chiar destul de bine.

Ăsta este locul unde ar trebui să ajung, gândi Stu ca prin ceaţă. Da, ăsta-i locul, precis.

Ce cântec se auzea? "Beautiful Zion"? "The Fields of My Father's Home"? "Sweet Bye an Bye"? O melodie oarecare pe care şi-o amintea din copilărie, un cântec pe care-l asocia în mintea lui cu scufundarea completă în apă şi prânzurile luate la iarbă verde. Dar nu reuşea să-şi aducă aminte care anume.

Apoi muzica se opri. Un nor acoperi soarele. Începu să i se facă frică. Începu să simtă că se petrecea ceva teribil, ceva mai rău decât ciuma, focul sau cutremurul. În porumb exista ceva, şi acel ceva stătea la pândă. Din porumb îl pândea ceva întunecat.

Se uită într-acolo şi distinse doi ochi roşii, arzând, undeva departe, printre umbrele din porumb. Ochii îl umpleau de acea groază paralizantă, totală, pe care o simte probabil găina în prezenţa nevăstuicii. Este el, îi trecu prin minte. Omul fără faţă. Sfinte Dumnezeule! O, nu, Sfinte Dumnezeule!

Visul se destrămă şi se trezi cu un sentiment de tulburare şi de dislocare, iar apoi de uşurare. Se duse la baie şi pe urmă se apropie de fereastră. Privi afară, la lună. Se întoarse în pat, dar nu reuşi să adoarmă decât o oră mai târziu. Atâta porumb, gândi el pe jumătate aţipit. Pesemne că era în Iowa sau Nebraska, sau poate în nordul Kansasului. Însă el nu fusese în viaţa lui în nici unul dintre locurile acelea.

CAPITOLUL 14

ERA ORA 11.45. Prin fereastra minusculă, ca de cazemată, nu răzbătea nici o urmă de lumină. Deitz stătea singur în cămăruţa ce-i servea drept birou, cu cravata desfăcută şi cu nasturele de la guler desfăcut. Îşi ridicase picioarele pe biroul anodin, din metal, iar în mână ţinea un microfon. Pe birou se găsea un magnetofon Wollensack demodat, ale cărui role se roteau neîncetat.

"Sunt colonelul Deitz", rosti el. "Sunt amplasat la spitalul special din Atlanta cod PB-2. Acesta este raportul 16, referitor la Project Blue, problema Princess/Prince. Acest raport, dosarul şi problema se află sub regim strict secret, clasificare 2-2-3, numai pentru barosani. Dacă n-ai calificarea necesară ca să te ocupi de acest material, du-te-a mă-ta, băiete."

Se opri şi-şi permise să închidă ochii, pentru o clipă. Rolele îşi continuară mişcarea lor lină, îndeplinind perfect toate corec­ţiile electrice şi magnetice necesare.

"Prince m-a speriat teribil în această seară", continuă el în cele din urmă. "Nu intru în amănunte; restul îl veţi afla din raportul lui Denningcr, care va fi mai mult decât încântat să aibă ocazia să povestească. Bineînţeles, o stenogramă a conversaţiei mele cu Prince se va alia pe discul de telecomunicaţie, împreună cu o transcriere a acestei benzi, realizată la 23.45. Atât de tare m-am enervat, încât am fost la un pas să-l lovesc, pentru că m-a speriat de era să fac pe mine. Dar acum nu mai sunt supărat. Individul m-a obligat să mă pun în postura lui şi, pentru câteva clipe, am ştiut ce înseamnă să tremuri ca varga. Dacă faci abstracţie de faptul că pe dinafară arată ca Gary Cooper, este un bărbat inteligent şi foarte independent. Dacă aşa va considera el potrivit, va născoci tot felul de piedici noi pe care să le ridice în calea noastră. Nu are rude apropiate în Arnette sau în altă parte, prin urmare nu avem prea multe mijloace de constrângere asupra lui. Denninger are voluntari ― sau cel puţin aşa afirmă ― care ar fi fericiţi să poată intra la el şi să-l convingă cu ajutorul muşchilor să adopte o poziţie mai flexibilă, şi s-ar putea să ajungem chiar şi acolo, dar, dacă-mi va fi iertată încă o observaţie personală, consider că este nevoie de mai multă forţă decât îşi imaginează Denninger. Poate cu mult mai multă. Oficial însă, eu sunt încă împotriva acestei soluţii. Mama mea obişnuia să spună că poţi prinde mai multe muşte cu miere decât cu oţet, şi consider vorba ei valabilă şi acum.