Agatha Christie Crima din Orient Expres

Se ridică în picioare, trase aer în piept, îşi mângâie mustaţa şi le vorbi ca un orator cu experienţă în faţa unei adunări:

— Prieteni, am revăzut faptele, am verificat de asemenea declaraţiile pasagerilor şi am ajuns la o concluzie. Întrevăd, nebulos deocamdată, o anumită explicaţie, care se potriveşte cu faptele, aşa cum le cunoaştem în momentul de faţă. E o explicaţie foarte îndrăzneaţă şi deocamdată nu pot fi sigur că este cea adevărată. Pentru a mă convinge definitiv, trebuie să fac anumite experienţe, să mai verific unele ipoteze.

Aş vrea, în primul rând, să menţionez anumite fapte care mi se par semnificative. Să începem cu observaţia prietenului nostru Bouc, făcută chiar în acest loc cu ocazia primului dejun pe care l-am luat împreună în tren. Spunea el atunci că suntem înconjuraţi de oameni din toate clasele, de toate vârstele şi naţionalităţile. Aşa ceva se întâmplă destul de rar în acest sezon. Vagonul Atena-Paris şi Bucureşti-Paris, spre exemplu, sunt aproape goale. Nu uitaţi de asemenea pasagerul care n-a mai venit. E un amănunt semnificativ. Apoi mai sunt şi alte elemente minore care dau de gândit, ca de pildă poziţia poşetei doamnei Hubbard, numele mamei doamnei Armstrong, metodele detective ale domnului Hardman, aluzia lui MacQueen cum că Ratchett însuşi ar fi ars hârtia pe care am găsit-o, numele de botez al prinţesei Dragomiroff, ca şi pata de grăsime de pe paşaportul familiei Andrenyi.

Ceilalţi doi se holbară la el.

— Nu vă spun nimic, aceste fapte? Întrebă Poirot.

— Nu prea, recunoscu Bouc.

— Domnul doctor ce zice?

— Nu pricep nimic din ce ne-ai spus.

Între timp Bouc, care reţinuse partea concretă a celor spuse de prietenul său, căuta printre paşapoarte. Mormăind satisfăcut, scoase paşaportul contelui şi contesei Andrenyi şi-l deschise.

— La asta te referi? La pata asta?

— Da. E o pată de grăsime proaspătă. Observi unde apare?

— Da, la începutul rubricii cu semnalmentele soţiei contelui… Mai exact la numele ei de botez. Dar mărturisesc că tot nu văd legătura.

— O s-o iau altfel. Să ne reîntoarcem la batista pe care am găsit-o la locul crimei… După cum aminteam şi adineauri, trei pasageri au legătură cu litera H. Doamna Hubbard, domnişoara Debenham şi camerista Hildegarde Schmidt. Să analizăm cazul acestei batiste dintr-un alt unghi. Aveam de-a face, prieteni, cu o batistă extrem de scumpă, un obiect de lux, brodată de mână la Paris. Care dintre pasageri, lăsând pentru moment iniţiala, ar putea avea o astfel de batistă? În orice caz nu doamna Hubbard, o femeie onorabilă, fără prea mari pretenţii la îmbrăcăminte. Şi nici domnişoara Debenham: e tipul de englezoaică cu batiste de bună calitate, dar puteţi fi sigur că n-o să dea niciodată aproape două sute de franci pe batiste atât de fine. Şi cu atât mai puţin camerista. Dar există două femei în trenul acesta care pot, fără îndoială, să posede o astfel de batistă. Să vedem deci dacă putem găsi vreo legătură între ele şi iniţiala H. Cele două femei la care mă gândesc sunt prinţesa Dragomiroff…

— Al cărei nume de botez e Natalia, interveni Bouc ironic.

— Exact. Şi numele ei de botez, cum v-am mai spus, este fără îndoială hotărâtor. Cealaltă femeie e contesa Andrenyi. Şi deodată, ceva ne atrage atenţia…

— Îţi atrage!

— Bine, îmi. Şi anume că numele ei de botez a fost modificat datorită unei pete de grăsime. Un accident şi nimic mai mult – ai fi tentat să spui. Dar nu uitaţi numele ei de botez, Elena. Închipuiţi-vă că în loc de Elena ar fi fost Helena. Majuscula H putea fi preschimbată în majuscula E, iar e-ul mic următor, asimilat foarte uşor primei litere… Şi apoi o mică pată de grăsime care să acopere modificarea.

— Helena, strigă Bouc. Da, se potriveşte.

— Bineînţeles că se potriveşte! Caut să găsesc vreo confirmare, oricât de mică, şi o găsesc. Cartea de vizită de pe unul din geamantanele contesei e uşor umezită şi e tocmai aceea care are prima iniţială pe capacul geamantanului, iar restul literelor dispuse lateral. De fapt a fost scoasă, muiată bine şi pusă în alt loc.

— Începi să mă convingi, spus Bouc. Totuşi, contesa Andrenyi… cu siguranţă că…

— Acum, bătrâne, trebuie să încerci să priveşti cazul dintr-un punct de vedere cu totul diferit. Cum a fost plănuită să apară în ochii lumii această crimă? Nu uita că zăpada a dat peste cap toate planurile iniţiale ale asasinului. Să ne imaginăm pentru o clipă că nu e zăpadă, că trenul merge normal. Ce s-ar fi întâmplat în acest caz? Crima, după toate probabilităţile, ar fi fost descoperită dimineaţa la frontiera italiană. MacQueen ar fi scos la iveală scrisorile de ameninţare, domnul Hardman şi-ar fi spus povestea lui, doamna Hubbard ar fi fost nerăbdătoare să spună cum a trecut un bărbat prin compartimentul ei, nasturele ar fi fost găsit şi el. Îmi închipui numai că două lucruri ar fi arătat altfel. Omul nostru ar fi trecut prin compartimentul doamnei Hubbard cu puţin înainte de ora unu… Iar uniforma de conductor ar fi fost găsită la una din toalete.

— Vrei să spui că…?

— Vreau să spun că crima era plănuită să apară ca fiind comisă de către cineva din afară. S-ar fi dat astfel să se înţeleagă că asasinul a coborât din tren la Brod, unde trenul trebuia să sosească în mod normal la 0.58. Lucrurile ar fi fost în aşa fel aranjate, încât cineva să se fi întâlnit pe coridor cu ciudatul conductor. Uniforma ar fi fost lăsată undeva la vedere, pentru a arăta limpede cum s-au petrecut lucrurile. Deci, nici o bănuială nu ar fi planat asupra pasagerilor. Aşa trebuia, în intenţia asasinului, să apară crima celor din afară. Dar înzăpezirea trenului a schimbat toate datele problemei. Fără îndoială că asta şi explică de ce a rămas atât de mult asasinul în compartimentul victimei: aştepta ca trenul să plece. Dar, până la urmă, şi-a dat seama că trenul n-o să mai plece. Trebuia să urzească un alt plan. Acum s-ar fi ştiut că criminalul se mai află în tren.

— Da, aşa e, spuse Bouc nerăbdător. Toate astea le înţeleg. Dar cum rămâne cu batista?

— Mă întorc şi la ea, deşi pe o cale cam întortocheată. De la bun început trebuie să vă daţi seama că scrisorile de ameninţare sunt un fel de farsă. Ele au fost probabil copiate integral din cine ştie ce roman poliţist american. Nu sunt autentice ci, pur şi simplu, destinate poliţiei. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: l-au indus ele în eroare pe Ratchett? După toate aparenţele, ar trebui să răspundem prin Nu. Instrucţiunile pe care i le-a dat lui Hardman par să indice un duşman „personal” precis, a cărui identitate o cunoştea bine. Asta, dacă luăm de bună declaraţia lui Hardman. Dar Ratchett a primit negreşit o scrisoare de cu totul altă natură, cea care se referea la copilul Armstrong şi din care am găsit un fragment în compartimentul lui. În cazul în care Ratchett nu şi-ar fi dat seama mai devreme, această scrisoare urma să-l facă să înţeleagă clar motivul pentru care viaţa îi era ameninţată. După cum v-am repetat tot timpul, această din urmă scrisoare nu era destinată să fie găsită. Prima grijă a asasinului a fost s-o distrugă. Şi iată, deci, a doua răsturnare a planurilor sale. Prima a fost zăpada, a doua a fost reconstituirea de către noi a fragmentului găsit.

Încercarea de a distruge acel bileţel nu poate însemna decât un singur lucru: că trebuie să fie în tren cineva într-atât de intim legat de familia Armstrong, încât găsirea acelui bileţel ar fi aruncat de îndată bănuiala asupra lui.

Ajungem acum şi la celelalte indicii pe care le-am descoperit. Trec peste curăţitorul de pipă, despre care am vorbit destul de mult. Ajungem din nou la batistă. Ei bine, descoperirea ei acuză nemijlocit pe cineva, a cărui iniţială a numelui e H, şi ne spune că ar fi fost pierdută acolo de acea persoană.

— Exact, spuse doctorul Constantine. Când persoana respectivă descoperă că şi-a pierdut batista, încearcă imediat şi-şi modifice numele de botez.

— Ce repede mergi. Ajungi la o concluzie mult mai devreme decât îmi permit eu să o fac.

— Mai există şi o altă posibilitate?

— Bineînţeles că există. Să zicem, de pildă, că ai comis o crimă şi că vrei să arunci bănuiala asupra altcuiva. Ei bine, ştii că în tren se află o anumită persoană, legată intim de familia Armstrong – o femeie. Să presupunem, apoi, că laşi la locul crimei o batistă a acelei femei… Ea va fi interogată, se va afla de legătura ei cu familia Armstrong… Şi gata. În acelaşi timp, ai şi motiv, şi dovada compromiţătoare.

— Dar atunci, obiectă doctorul persoana indicată, fiind inocentă, n-ar încerca să-şi ascundă identitatea.

— Crezi? Aceasta ar fi, într-adevăr, părerea unei comisii de anchetă. Dar eu cunosc natura umană, prietene, şi pot să-ţi spun că cea mai nevinovată persoană, pusă deodată în faţa posibilităţii de a fi judecată pentru crimă, şi-ar pierde capul şi ar face cele mai absurde lucruri. Nu, pata de grăsime şi schimbarea cărţii de vizită de pe geamantan nu dovedesc vinovăţia… ci numai că, din anumite motive, contesa Andrenyi doreşte să-şi ascundă identitatea.

— Ce legătură crezi că poate avea ea cu familia Armstrong? Ne-a spus că n-a fost niciodată în America.

— Întocmai. Ba mai mult, are o figură străină pentru noi, neobişnuită, şi mai vorbeşte şi stricat englezeşte, exagerând chiar. Dar nu-i prea greu de ghicit cine e. Aminteam adineauri numele mamei doamnei Armstrong. E vorba de Linda Arden, o foarte celebră actriţă, o foarte bună interpretă a lui Shakespeare. Gândiţi-vă la „Cum vă place”, la pădurea Arden şi la Rosalinda. De acolo şi-a luat actriţa numele. Dar Linda Arden, numele sub care a fost cunoscută pretutindeni în lume, nu era numele ei adevărat. S-ar putea să fi fost Goldenberg, căci se trăgea foarte probabil din Europa centrală, dintr-o familie evreiască. Multe naţionalităţi au luat-o spre America. Ce-ar fi, domnilor, ca sora mai mică a doamnei Armstrong, încă un copil când a avut loc tragedia, să fie Helena Goldenberg, fiica mai mică a Lindei Arden, care s-a măritat cu contele Andrenyi, pe când acesta era ataşat la Washington?

— Dar prinţesa Dragomiroff spunea că s-a măritat cu un englez.

— Al cărui nume nu şi-l putea aminti. Vă întreb, prieteni, e posibil aşa ceva? Prinţesa Dragomiroff o iubea pe Linda Arden, aşa cum poate o adevărată doamnă să iubească o adevărată artistă. A fost naşa uneia dintre fiicele Lindei Arden. Ar uita ea atât de repede numele soţului celeilalte fiice? Puţin probabil. Nu cred că putem afirma cu siguranţă că prinţesa Dragomiroff a minţit. Ştia că Helena e în tren, o văzuse doar. Şi-a dat seama, de îndată ce a auzit cine era de fapt Ratchett, că Helena va fi suspectată. Ca atare, când am întrebat-o despre sora doamnei Armstrong, a minţit fără să şovăie o clipă… Că s-a întâmplat mai de mult, că nu-şi poate aminti, dar că „Helena s-a măritat pare-se cu un englez”. Ceea ce e cât se poate de departe de adevăr.

Unul din chelneri intră pe uşa din fund şi se apropie de Bouc.

— Pot să servesc masa, domnule? Totul e pregătit.

Bouc privi spre Poirot. Acesta aprobă din cap.

— În orice caz, masa trebuie servită.

Chelnerul ieşi. Curând se auzi clopoţelul sunând şi vocea hotărâtă a chelnerului:

— Primul serviciu. Masa e servită…

CAPITOLUL IV

PATA DE GRĂSIME DE PE PAŞAPORTUL CONTELUI UNGUR

Poirot se aşeză la o masă cu Bouc şi cu doctorul. Pasagerii din vagonul restaurant erau foarte liniştiţi. Vorbeau puţin. Până şi guraliva doamnă Hubbard era neobişnuit de tăcută. Murmură doar când se aşeză:

— Simt că n-am putere să pun ceva în gură.

Ceea ce n-o împiedică să se înfrupte din tot ce i se oferi, încurajată de către suedeză, care o îngrijea ca pe o bolnavă.

Înainte ca masa să fie servită, Poirot îl trase de mânecă pe chelnerul şef şi-i şopti ceva la ureche. Doctorul Constantine ghici de îndată despre ce e vorba, când observă că pe contele şi pe contesa Andrenyi îi servesc mereu ultimii. Astfel, după ce masa luă sfârşit, mai rămaseră o vreme până când li se făcu plata. Ca urmare, erau ultimii în vagonul restaurant.

Când, în cele din urmă, se ridicară şi se îndreptară spre uşă, Poirot se ridică brusc şi-i urmă.

— Iertaţi-mă, doamnă, v-a căzut batista, şi-i întinse batista fină, cu monogramă.

Ea o luă, o privi, apoi i-o dădu înapoi.

— Aţi greşit, domnule, nu e batista mea.

— Nu e a dumneavoastră? Sunteţi sigură?

— Absolut sigură, domnule.

— Şi totuşi, doamnă, are iniţiala dumneavoastră, H.

Contele făcu e mişcare bruscă. Poirot nu-i dădu atenţie. Privea ţintă la contesă. Aceasta era foarte calmă.

— Nu vă înţeleg, domnule. Iniţialele mele sunt E. A.

— Cred că nu-i adevărat. Numele dumneavoastră este Helena… Şi nu Elena. Helena Goldenberg, fiica mai mică a Lindei Arden… Helena Goldenberg, sora doamnei Armstrong.

Se lăsă o tăcere grea. Atât contele cât şi contesa păliră. Poirot spuse pe un ton mai amabil:

— N-are nici un rost să negaţi. Acesta-i adevărul, nu-i aşa?

Contele izbucni furios:

— Vă întreb, domnule, cu ce drept…

Ea îl întrerupse punându-i mâna pe buze.

— Nu, Rudolph, lasă-mă să vorbesc. E inutil să negăm cele afirmate de acest domn. Ar fi mai bine să luăm loc şi să discutăm deschis.

Vocea i se schimbase. Mai păstra încă plinătatea sudică a tonului, dar devenise dintr-o dată mai tăioasă, mai hotărâtă. Era, pentru prima oară, o voce într-adevăr americană.

Contele rămase tăcut. Se supuse dorinţei ei şi se aşezară amândoi în faţa lui Poirot.

— Cele spuse de dumneavoastră, domnule, sunt întru totul adevărate, începu contesa. Sunt Helena Goldenberg, sora mai mică a doamnei Armstrong.

— Nu acelaşi lucru mi-aţi spus şi astăzi dimineaţă, doamnă contesă.

— Nu.

— De fapt, ceea ce soţul dumneavoastră şi dumneavoastră mi-aţi spus nu a fost altceva decât un lanţ de minciuni.

— Domnule! Strigă contele, nemaiputându-se stăpâni.

— Nu te înfuria, Rudolph. Domnul Poirot se exprimă cam brutal, dar ceea ce spune este incontestabil.

— Mă bucur că recunoaşteţi atât de sincer, doamnă. Aţi vrea să-mi spuneţi acum de ce procedaţi astfel şi, de asemenea, de ce-aţi modificat numele dumneavoastră de botez de pe paşaport?

— Numai eu am făcut asta, interveni contele.

Helena vorbi calm:

— Bineînţeles, domnule Poirot, puteţi ghici motivul meu… Motivele noastre. Acest om care a fost asasinat este acelaşi cu cel care mi-a ucis nepoata, care a omorât-o pe sora mea, care i-a sfâşiat inima cumnatului meu. Trei dintre oamenii pe care-i iubeam cel mai mult şi care alcătuiau casa mea… Lumea mea!

Vocea îi vibra de emoţie. În aceste momente recunoşteai în ea pe Linda Arden, a cărei forţă emoţională, pe scenă, mişcase publicul până la lacrimi.

— Din toţi pasagerii din tren, continuă ea mai liniştită, eu singură, probabil, aveam cele mai serioase motive să-l ucid.

— Şi nu l-aţi ucis, doamnă?

— Vă jur, domnule Poirot, şi soţul meu ştie şi vă poate confirma, că deşi am fost tentată serios s-o fac, niciodată nu am ridicat mâna împotriva acestui om.

— Vă dau cuvântul meu de onoare, domnilor, spuse contele, că noaptea trecută Helena n-a părăsit compartimentul. După cum v-am spus, a luat un somnifer. Este absolut nevinovată.

Poirot privi când la unul când la celălalt.

— Pe cuvântul meu de onoare, repetă, contele.

Poirot clătină uşor din cap.

— Şi totuşi, v-aţi asumat răspunderea să modificaţi numele de pe paşaport?

— Domnule Poirot, începu contele pe un ton energic şi pătimaş, puneţi-vă în situaţia mea. Credeţi că m-aş fi putut împăca, chiar şi cu gândul, ca soţia mea să fie târâtă într-o anchetă poliţienească murdară? E nevinovată, ştiu, dar ea avea dreptate când vă spunea că din cauza legăturii de rudenie cu familia Armstrong, ar fi fost de îndată bănuită. Ar fi fost interogată, poate chiar arestată. Nu ştiu ce neşansă ticăloasă ne-a adus în acelaşi tren cu acest Ratchett, dar după cele întâmplate mi-am dat seama că nu-mi rămâne decât un singur lucru de făcut. Recunosc, domnule, v-am minţit… cu excepţia unui singur lucru, şi anume că soţia mea n-a ieşit deloc, astă-noapte, din compartimentul ei.

Vorbea cu atâta ardoare, încât era greu să fie contrazis.

— Nu spun că nu vă cred, domnule, zise Poirot încet. Ştiu că aparţineţi unei vechi familii nobile. Ar fi fost într-adevăr penibil dacă soţia dumneavoastră ar fi fost vârâtă într-o afacere poliţienească neplăcută. Aici vă înţeleg. Dar cum puteţi explica prezenţa batistei soţiei dumneavoastră în compartimentul lui Ratchett?

— Această batistă nu e a mea, domnule, spuse contesa.

— În ciuda iniţialei H?

— În ciuda iniţialei. Batistele mele seamănă cu aceasta, dar niciuna nu are exact acest model. Ştiu, bineînţeles, că nu pot spera să vă conving, dar vă asigur că aşa e. Această batistă nu-mi aparţine.

— Ar fi putut fi pusă acolo de cineva pentru a vă compromite?

Ea zâmbi puţin.

— Vreţi să mă forţaţi să recunosc, până la urmă, că e a mea? Dar vă spun, domnule Poirot, nu e.

Vorbea foarte convingător.

— Dacă batista nu-i a dumneavoastră, de ce aţi modificat atunci numele de pe paşaport?

De astă dată răspunse contele:

— Pentru că am auzit că a fost găsită o batistă cu iniţiala H pe ea. Am discutat împreună, înainte de a veni la convorbirea de azi dimineaţă. I-am atras atenţia Helenei că dacă s-ar observa că numele ei de botez începe cu H, atunci ar fi de îndată supusă unui interogatoriu mult mai riguros. Şi, de fapt, a fost atât de simplu să transform Helena în Elena.

— Aveţi stofă de mare criminal, domnule conte, remarcă Poirot, sec. O ingenuitate foarte naturală şi o hotărâre aparent lipsită de orice remuşcări de a înşela justiţia.

— Oh nu, nu vorbiţi aşa, se repezi contesa. Domnule Poirot, el n-a făcut decât să explice cum s-au petrecut lucrurile. Trecuse din franceză în engleză. Eram speriată… Teribil de speriată. A fost atât de îngrozitor… Atunci… Şi din nou să fie răscolit totul. Şi să fiu bănuită şi poate aruncată în închisoare. Eram pur şi simplu înspăimântată, domnule Poirot. Nu ştiu dacă vă puteţi da seama?

Avea o voce fermecătoare, adâncă, convingătoare, vocea fiicei Lindei Arden, actriţa.

Poirot o privea grav.

— Dacă vreţi să vă cred, doamnă, şi vreau să vă cred… Atunci trebuie să mă ajutaţi.

— Să vă ajut?

— Da. Motivul crimei se află undeva, în trecut, în acea tragedie care v-a zdrobit căminul şi v-a amărât viaţa. Introduceţi-mă în trecut, doamnă, ca să pot găsi veriga care să explice tot ce s-a întâmplat acum.

— Ce-aş putea să vă spun? Toţi au murit. Şi repetă aproape plângând: Au murit cu toţii, cu toţii… Robert… Sonia… Mica şi scumpa Daisy. Era atât de dulce, de fericită… Şi avea nişte bucle minunate. Eram cu toţii nebuni după ea.

— A mai fost şi o altă victimă, doamnă. O victimă indirectă, s-ar putea spune.

— Biata Susanne? Da, pe ea o uitasem. Poliţia a interogato. Erau convinşi că ştie ceva. Poate o fi avut vreun amestec, dar fără să vrea. O fi stat, probabil, la taclale cu cine ştie cine, comunicându-i când ieşea Daisy la plimbare. Ancheta înainta groaznic de încet… Şi ea a crezut că o socotesc vinovată.

— O trecu un fior.

— S-a aruncat de la fereastră. Oh, a fost îngrozitor!

Îşi ascunse faţa în mâini.

— Ce naţionalitate avea, doamnă?

— Era franţuzoaică.

— Care era numele ei de familie?

— E caraghios, dar nu-mi amintesc. Toţi îi spuneam Susanne. O fată destul de veselă. O iubea mult pe Daisy.

— Era îngrijitoare, nu-i aşa?

— Da.

— Şi cine era doică?

— O soră de la spital. O chema Stengelberg. Şi ea ţinea la Daisy… Şi la sora mea.

— Acum, doamnă, aş vrea să vă gândiţi bine înainte de a-mi răspunde. De când sunteţi în tren, aţi întâlnit pe cineva cunoscut?

Contesa făcu ochii mari.

— Eu? Nu, pe nimeni.

— Dar prinţesa Dragomiroff?

— Ah, pe dânsa o cunosc, fireşte. Credeam că vă referiţi la cineva… la cineva de atunci.

— Întocmai, doamnă. Gândiţi-vă cu atenţie. Au trecut câţiva ani. E cineva care, poate, şi-a schimbat înfăţişarea.

Helena reflectă îndelung. În cele din urmă spuse:

— Nu, sunt sigură, nu e nimeni.

— Nu uitaţi că dumneavoastră înşivă eraţi o fetişcană pe atunci. Nu aveaţi pe cineva care să vă supravegheze lecţiile, sau să aibă grijă de dumneavoastră?

— Oh, ba da, aveam un cerber, un fel de guvernantă pentru mine şi secretară pentru Sonia. Era englezoaică, sau mai degrabă scoţiană… O femeie solidă, cu părul roşu.

— Cum o chema?

— Domnişoara Freebody.

— Tânără sau bătrână?

— Mi se părea tare bătrână. Dar nu cred să fi avut mai mult de patruzeci de ani. Dar mai mult se ocupa de mine Susanne, şi tot ea avea grijă şi de îmbrăcămintea mea.

— Altcineva nu mai era?

— Numai servitori.

— Şi sunteţi sigură, absolut sigură, că n-aţi recunoscut pe niciunul în tren?

Contesa îi răspunse cu toată seriozitatea:

— Pe niciunul, domnule.

CAPITOLUL V

NUMELE DE BOTEZ AL PRINŢESEI DRAGOMIROFF

În timp ce contele şi contesa se îndepărtau, Poirot se întoarse spre prietenii săi.

— Vedeţi, facem progrese.

— Excelentă treabă, spuse Bouc, încântat. În ce mă priveşte, nici nu mi-ar fi trecut prin cap vreodată să-i bănuiesc pe contele şi pe contesa Andrenyi. Recunosc că i-am socotit în afară de orice bănuială. Cred că nu e nici o îndoială că ea a comis crima? E cam trist. Totuşi, n-o s-o ghilotineze. Există circumstanţe atenuante. Are să ia câţiva ani de închisoare, şi gata.

— Văd că eşti absolut sigur de vinovăţia ei.

— Dragul meu prieten, crezi că mai există vreo îndoială? Am crezut că maniera ta calmă de a te purta cu ea era numai pentru a calma spiritele, până când ne vom deszăpezi şi vom preda cazul poliţiei.

— N-ai încredere în cuvântul de onoare al contelui că soţia lui e nevinovată?

— Mon cher, fireşte, ce altceva ar fi putut să spună? O adoră şi vrea s-o salveze! Minte foarte bine, ca un mare senior, dar tot minciună rămâne.

— Ei bine, ştii că mi-a trecut prin cap ideea absurdă că s-ar putea să nu mintă.

— Nu, nu se poate. Nu uita batista. Batista spune totul.

— Eu nu sunt aşa de sigur în privinţa acestei batiste. Aminteşte-ţi că ţi-am spus mereu că există două posibilităţi în ce priveşte apartenenţa acestei batiste.

— Totuşi…

Bouc se opri brusc. Uşa de la capătul vagonului se deschise şi intră prinţesa Dragomiroff. Veni drept spre ei. Toţi trei se ridicară în picioare.

Ignorându-i pe ceilalţi, prinţesa i se adresă lui Poirot:

— Am impresia, domnule, îi spuse, că aveţi o batistă de-a mea.

Poirot privi triumfător înspre prietenii săi.

— Aceasta este, doamnă?

O scoase şi-o întinse prinţesei.

— Da. Are iniţiala mea în colţ.

— Dar, doamnă prinţesă, aici văd litera H, spuse Bouc. Numele dumneavoastră de botez, dacă-mi permiteţi, este Natalia.

Ea îl privi cu răceală.

— Exact, domnule. Batistele mele au iniţialele scrise în ruseşte. În alfabetul rus, H înseamnă N.

Bouc păru cam descumpănit. Era ceva în această bătrână neîmblânzită care-l tulbura.

— În timpul anchetei de azi dimineaţă, nu ne-aţi spus că batista vă aparţine.

— Nu m-aţi întrebat, i-o tăie sec prinţesa.

— Fiţi bună şi luaţi loc, doamnă, spuse Poirot.

Ea oftă.

— Cred că ar fi mai bine. Şi, după ce se aşeză, urmă: Nu trebuie să faceţi prea mult caz de batistă, domnilor. Următoarea dumneavoastră întrebare va fi: cum a ajuns batista mea lângă cadavru? Răspunsul meu este: habar n-am.

— Într-adevăr, nu ştiţi?

— Întocmai.

— Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, dar cum putem noi verifica adevărul spuselor dumneavoastră?

Poirot pronunţă aceste cuvinte foarte încet. Prinţesa Dragomiroff răspunse dispreţuitor:

— Spuneţi asta, bănuiesc, fiindcă nu v-am informat că Helena Andrenyi este sora doamnei Armstrong?

— Într-adevăr, ne-aţi minţit cu bună ştiinţă în această privinţă.