Agatha Christie



Yüklə 2,33 Mb.
səhifə43/55
tarix30.07.2018
ölçüsü2,33 Mb.
#64494
1   ...   39   40   41   42   43   44   45   46   ...   55

Max a venit la Edinburgh, şi eu cu Rosalind, Carlo, Mary şi Peter am sosit de la Skye. Căsătoria noastră a fost oficiată în micuţa capelă a bisericii Sf. Columba. A fost într-adevăr un triumf, fără reporteri şi fără publicitate. Duplicitatea noastră a continuat, pentru că ne-am despărţit ca în vechiul cântec, la uşa bisericii. Max s-a întors singur la Londra, să-şi termine lucrările pentru Ur încă trei zile, iar eu cu Rosalind m-am dus în ziua următoare la Londra, în Cresswell Place, unde am fost primită de credincioasa mea Bessie, care ştia secretul. Max nu s-a arătat, iar apoi, după două zile, a sosit la uşă, în Cresswell Place, într-un Daimler închiriat. Am plecat cu maşina la Dover şi de acolo am traversat Canalul. Primul popas din luna noastră de miere a fost Veneţia.

Max făcuse singur itinerarul călătoriei noastre de nuntă – trebuia să fie o surpriză. Sunt sigură că nimeni nu s-a bucurat de o lună de miere ca noi. Un singur lucru a fost neplăcut. Orient Expresul, chiar şi la începutul călătoriei, înainte de Veneţia, era din nou plin de ploşniţe aciuate în lemnărie.

PARTEA A IX-A

Viaţa cu Max

I

Călătoria noastră de nuntă ne-a dus la Dubrovnik, iar de acolo la Split. Nu am uitat niciodată Splitul. Ne plimbam seara prin oraş, când dintr-o dată, făcând colţul, am ajuns într-un scuar şi, în faţa ochilor, ne-a apărut uriaşă, proiectându-se pe bolta cerească, una din cele mai minunate lucrări ale sculptorului Mestrovic, statuia Sfântului Grigore din Nin, dominând totul în jur. Un lucru din acelea decisive, care îţi rămân pentru, totdeauna în memorie, adevărată piatră unghiulară.



Ne-am distrat grozav cu meniurile. Erau scrise în sârbă şi bineînţeles habar n-aveam despre ce era vorba. Arătam cu degetul pe listă şi apoi aşteptam, cu emoţie, să vedem ce ni se aduce. Uneori ni se aducea o mâncare cu pui, altădată ochiuri cu un sos alb, picant, apoi un fel de super gulaş. Porţiile erau enorme şi niciunul dintre restaurante nu dorea să plăteşti atunci după fiecare masă. Chelnerul îţi şoptea într-o franceză, engleză sau italiană stricată: „Nu astă seară, nu astă seară. Puteţi veni să plătiţi şi mâine”. Nu ştiu ce se întâmpla când lua cineva masa o săptămână şi apoi pleca fără să plătească. În ultima dimineaţă când ne-am dus să plătim la restaurantul nostru favorit, am avut mari dificultăţi, căci nu vroiau să primească banii. Puteţi plăti mai târziu, ni s-a spus. Dar am explicat sau am încercat să explicăm că nu puteam să venim mai târziu, pentru că plecam cu vaporul la ora 12. Micul chelner a început să suspine cu amărăciune la gândul că trebuia să facă nişte socoteli. S-a retras într-o cămăruţă, s-a scărpinat în cap, a folosit mai multe creioane pe rând, şi după vreo cinci minute ne-a adus o socoteală foarte rezonabilă pentru imensele cantităţi pe care le mâncasem. Ne-a urat apoi noroc şi am plecat.

Etapa următoare a călătoriei noastre a fost de-a lungul coastei dalmate şi apoi a celei greceşti, la Patras. Max mi-a explicat că aveam să mergem cu un cargobot mic. Stăteam pe chei şi aşteptam să sosească, devenind chiar puţin îngrijoraţi. Apoi dintr-o dată am văzut un vas atât de mic, ca o scoică, încât aproape nu ne venea să credem că era ambarcaţiunea pe care o aşteptăm. Avea un nume neobişnuit, compus din consoane, Srbn sau ceva de genul. Cum se pronunţa nu am aflat niciodată. Dar nu încăpea îndoială, acesta era vasul nostru; în total eram patru pasageri. Noi doi într-o cabină şi încă doi în alta: au debarcat la portul următor, aşa că am rămas numai noi stăpâni pe vas.

Niciodată nu am mâncat o mâncare mai delicioasă ca aceea de acolo: cotlete mici dintr-un miel savuros, legume suculente, orez, sosuri şi diferite cărnuri la frigare. Am vorbit cu căpitanul într-o italiană stricată

— Vă place mâncarea? Îmi pare bine. Avem mâncare englezească pentru dumneavoastră.

Am sperat din toi inima că n-are să vină niciodată în Anglia, ca să vadă cum era cu adevărat mâncarea englezească. Ne-a spus că i se propusese să fie promovat pe un vas mai mare de pasageri, dar prefera să lucreze pe acesta, căci avea o bucătăreasă bună aici şi îi plăcea viaţa liniştită: nu avea bătaie de cap cu pasagerii.

— Pe un vas cu mulţi pasageri, ai întotdeauna necazuri. Aşa că prefer să nu fiu promovat.

Am petrecut câteva zile fericite pe micul vas sârbesc.

Ne-am oprit în diferite porturi: Santa Anna, Santa Maura, Santi Quaranta. Debarcam şi căpitanul ne spunea că avea să sune sirena cu o jumătate de oră înainte de plecare, aşa că dacă, în timp ce hoinăream printre plantaţiile de măslini sau printre straturile de flori, auzeam sirena, trebuia să ne întoarcem repede pe vas. Ce minunat era să stai în crângurile acelea de măslini şi să guşti în tihnă fericirea. Era un paradis terestru, un eden.

Am ajuns în sfârşit la Patras, ne-am luat rămas bun de la căpitan şi ne-am suit într-un trenuleţ caraghios care trebuia să ne ducă la Olimpia. Nu ne-a luat numai pe noi ca pasageri, ci şi o mulţime de ploşniţe. De data asta ni s-au suit pe picioare prin pantalonii pe care îi purtam. În ziua următoare a trebuit să-mi tai pantalonii pentru că mi se umflaseră picioarele îngrozitor de atâtea muşcături.

Grecia nu are nevoie de descrieri. Olimpia a fost tot atât de frumoasă, pe cât mi-am închipuit-o. Ziua următoare ne-am dus călări, pe catâri, la Andritsena şi asta aş putea să spun că aproape a sfâşiat ţesătura vieţii noastre conjugale.

Dacă nu ai călărit mai înainte pe catâri, o călătorie de 14 ore duce la nişte rezultate cumplite, greu de închipuit.

Ajunsesem într-o asemenea stare încât nu ştiam dacă e mai dureros să stau calare sau să umblu pe jos. Când, în cele din urmă, am ajuns, m-am dat jos de pe catâr atât de înţepenită încât nu mai puteam umbla şi i-am reproşat lui Max, spunându-i:

— Nu se cuvine să te căsătoreşti cu nimeni, dacă nu ştii dinainte cum te simţi după un drum ca ăsta.

De fapt, Max era şi el înţepenit şi-l dureau toate oasele. Explicaţiile că această călătorie nu ar fi trebuit să dureze, după calculul lui, mai mult de opt ore nu le-am acceptat. Mi-au trebuit şapte sau opt ani să-mi dau seama că întotdeauna calculele lui se dovedeau a fi mult mai reduse decât ce se petrecea în realitate, aşa că trebuia să adaug la cifrele din pronosticurile lui încă o treime.

Ne-au trebuit două zile, ca să ne restabilim, la Andritsena. Apoi am recunoscut că, la drept vorbind, nu-mi părea rău că mă măritasem cu el şi speram că poate avea să înveţe cum să se comporte în viitor cu o soţie, având grijă să nu o pună să meargă călare pe un măgar, înainte de a fi calculat corect distanţele de străbătut. Am pornit într-o excursie călări pe catâri, de data asta mai precauţi, nu mai mult de cinci ore, la Templul de la Bassae şi nu m-a obosit deloc.

Ne-am dus la Micene, la Epidaurus, şi am stat în ceea ce părea a fi apartamentul regal la un hotel la Nauplia. Avea draperii de catifea roşie, un pat enorm cu baldachin şi cu perdele de brocat aurii. Am luat micul dejun pe un balconaş ce părea cam nesigur, dar era foarte ornamentat şi dădea spre o insulă, apoi ne-am dus să ne scăldăm, cam nesiguri pentru că marea era plină de meduze.

Epidaurus mi s-a părut deosebit de frumos, dar acolo mi-am dat seama într-adevăr, pentru prima oară, ce este arheologia. Era o zi minunată; m-am urcat până sus la teatru şi m-am aşezat acolo, în timp ce Max a rămas la muzeu, să cerceteze o inscripţie. A trecut mult timp şi el nu mai venea. În cele din urmă, devenind nerăbdătoare, am coborât şi m-am dus la muzeu. Max continua să stea cu burta pe podea şi să urmărească inscripţia încântat.

— Tot mai citeşti? l-am întrebat.

— Da, este destul de neobişnuită, mi-a spus el. Ia te uită aici, vrei să-ţi explic ce scrie?

— Nu! am spus cu hotărâre. E atât de frumos afară, e minunat.

— Da, sunt sigur că este, a zis Max absent.

— Te superi dacă mă duc din nou afară?

— O, nu, vorbi Max, uşurel surprins. E perfect. Am crezut că te-ar putea interesa inscripţia.

— Nu cred că m-ar putea interesa, am răspuns, şi am plecat să urc din nou la teatru.

După vreo oră a venit şi Max, foarte fericit, după ce descifrase o frază obscură în greacă, care îl încântase.

Totuşi Delphi a fost punctul cel mai luminos din călătoria noastră. Mi s-a părut atât de incredibil de frumos încât, tot timpul cât am făcut turul, am căutat şi un loc unde am putea să construim, cândva, o căsuţă a noastră. Îmi amintesc că am însemnat trei locuri. Era un vis frumos; nu ştiu dacă, chiar şi atunci, am crezut cu adevărat în el. Când m-am dus acolo din nou, după vreun an, doi şi am văzut autobuzele mari circulând în jos şi în sus, cafenelele, magazinele cu suveniruri şi turiştii, cât de fericită am fost că nu ne-am construit casa visată acolo.

Alegeam mereu locuri pentru case. Asta mi se datora mie, casele au fost întotdeauna pasiunea mea. A fost într-adevăr un moment în viaţa mea, nu cu mult timp înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, când ajunsesem să fiu mândra proprietară a opt case. Aveam pasiunea de-a găsi case dărăpănate la Londra şi de-a le face modificări structurale, apoi le decoram şi le mobilam. Apoi locuiam vreun an în casa cea nouă şi o închiriam pe ultima. În timpul celui de-al doilea război mondial am fost obligată să plătesc asigurări pentru daune de război pentru toate aceste case, ceea ce nu a fost chiar aşa de vesel. Dar până la urmă toate mi-au adus un bun profit, când le-am vândut. A fost o pasiune tare plăcută pentru mine, cât a durat, şi îmi face întotdeauna plăcere să trec pe lângă câte una din fostele „mele” case, să văd cum sunt întreţinute şi să ghicesc cine locuieşte acum

În ultima zi am mers de la Delphi până la mare, la Iltea.

Am fost însoţiţi de un grec care ne-a arătat drumul şi Max a vorbit tot timpul cu el. Max era curios din fire şi întotdeauna când vedea un localnic trebuia să-i pună tot felul de întrebări. De data asta l-a întrebat pe ghidul nostru numele diferitelor flori. Grecul era foarte bucuros să fie de folos. Max îi arăta o floare, el îi spunea numele, iar Max îl scria cu grijă în carnetul lui. După ce scrisese vreo douăzeci şi cinci de specii de flori a observat ca multe se repetau. Recitea numele pe care i se spusese că-l poartă o floare albastră cu ghimpi şi recunoştea că acelaşi cu numele spus înainte că-l poartă o floare galbenă. Ne-am dat seama atunci că grecul, pentru a ne face plăcere, ne spunea toate numele florilor pe care le ştia el. Dar, cum nu ştia prea multe, începuse după o vreme sa le repete. Max a văzut, cu oarecare neplăcere, că lista lui de flori sălbatice, scrisă cu atâta grijă, nu-i era de nici un folos.

Călătoria noastră s-a terminat la Atena şi acolo, când mai aveam patru, cinci zile de petrecut împreună, s-a prăvălit dezastrul asupra fericiţilor locuitori ai paradisului terestru.

Mi-a fost rău la stomac. La început am considerat că orba doar de un deranjament obişnuit în Orientul Mijlociu, dar s-a dovedit a fi mai rău.

După câteva zile mi-am revenit, dar pe când ne aflam într-o excursie m-am simţit din nou atât de rău, încât a trebuit să fiu dusă imediat înapoi. Am văzut că aveam temperatură mare şi după multe proteste şi când toate remediile fuseseră epuizate, ne-am adresat unui doctor. Nu am putut găsi decât un doctor grec. Vorbea franţuzeşte dar în curând am descoperit că, deşi franceza mea era adecvată pentru vorbirea în societate, nu ştiam termenii medicali.

Doctorul a atribuit răul meu capetelor de peşti roşioară, care după spusele lui erau foarte periculoase, în special pentru străini, care nu ştiu să-i cureţe bine. Mi-a povestit o întâmplare înfiorătoare cu un ministru: a avut o intoxicaţie groaznică şi era gata, gata să moară, reuşind să se restabilească doar în ultima clipă. Îmi era destul de rău şi simţeam că pot muri în fiecare clipă. Continuam să am o temperatură mare, de 40°, şi tot timpul vomitam. Până la urmă, însă, doctorul a reuşit să mă pună pe picioare. Dintr-o dată m-am simţit din nou om. Nu puteam să mă gândesc la mâncare şi mi se părea că nu aş mai fi capabilă să mă mişc din pat, dar ştiam că eram pe calea cea bună, totuşi. L-am asigurat pe Max că putea pleca ziua următoare.

— E îngrozitor, cum să te las aşa, draga mea?

Necazul cel mare era că Max trebuia să ajungă la Ur la timp pentru a construi acolo tot felul de anexe la casa expediţiei care urmau să fie gata pentru soţii Woolley şi ceilalţi membri ai expediţiei, când vor sosi acolo după două săptămâni. Trebuia să construiască o nouă sufragerie şi sala de baie pentru Katharine.

— O să înţeleagă şi ei, a spus el cam nesigur.

Eu ştiam bine că n-aveau să înţeleagă.

Eram foarte enervată şi i-am atras atenţia lui Max că-l vor acuza că-şi neglijează îndatoririle din cauza mea.

Devenise o obligaţie morală pentru amândoi ca Max să fie acolo la timp. L-am asigurat că mă făcusem bine şi că, după ce mai zăboveam încă vreo săptămână, mă întorceam direct acasă cu Orient Expresul.

Bietul Max era făcut praf. Şi el era pătruns de acel teribil simţ englezesc al datoriei. Leonard Woolley i-l amintise foarte categoric:

— Am încredere în tine Max. N-ai decât să te distrezi, dar trebuie să-mi dai cuvântul că vei fi acolo la timp şi că te vei ocupa de lucrări – e ceva într-adevăr serios.

Ştii bine ce va spune Len, i-am amintit eu.

— Bine, dar eşti bolnavă…

— Bineînţeles că sunt bolnavă, dar n-o să le pese. Vor crede că te ţin dinadins departe de ei, şi asta nu se poate. Şi dacă continui să discuţi, o să-mi crească din nou temperatura şi mă îmbolnăvesc foarte rău atunci.

Aşa că până la urmă, simţindu-ne amândoi nişte eroi, Max a plecat pe calea datoriei.

Singura persoană care nu a fost de acord cu aceasta era doctorul grec, care a ridicat mânios mâinile în sus, dând drumul la torente de indignare.

— Da, aşa sunt toţi englezii. Am cunoscut o mulţime, o mulţime! Au o adevărată devoţiune pentru lucrul lor, pentru datorie. Dar ce-i munca, ce-i datoria, în comparaţie cu viaţa omului? O soţie e o fiinţă omenească, nu? O soţie bolnavă este o fiinţă şi mai omenească, şi aceasta are o mare importanţă. O biată fiinţă omenească în nenorocire.

— Nu, dumneavoastră nu înţelegeţi, i-am spus eu. Este într-adevăr vorba despre ceva important. Şi-a dat cuvântul că o să fie acolo. Are răspunderi mari.

— Ce-i răspunderea? Ce-i munca? Ce înseamnă datoria? Nu înseamnă nimic pe lângă afecţiune, pe lângă viaţa dumneavoastră. Aşa sunt englezii. Câtă răceală, câtă froideur!. Cât e de îngrozitor să fii căsătorit cu un englez. Nu i-aş dori asta nici unei femei. Nu, pentru nimic în lume nu i-aş dori.

Eram tare vlăguită pentru a mai argumenta, dar l-am asigurat că mă voi descurca.

— Trebuie să fii foarte prudentă, m-a prevenit el. Dar nu ajută la nimic să spui asemenea lucruri. Acest ministru despre care ţi-am vorbit… ştii cât i-a trebuit până când a fost în stare să-şi reia activitatea? O lună întreagă.

Nu eram impresionată. I-am spus că stomacurile englezeşti sunt altfel făcute. Doctorul a ridicat încă o dată braţele în sus, a mai vociferat în franceză şi a plecat, lăsându-mă să mă descurc cum oi şti. Dacă m-aş simţi mai bine a adăugat el, aş putea mânca puţine macaroane fierte, fără nimic. Nu doream nimic. Cel mai puţin aş fi avut chef de macaroane fierte. Zăceam ca un buştean în camera mea cu tapet verde, simţindu-mă foarte rău, cu dureri de stomac şi de mijloc şi atât de slăbită, încât nici un braţ nu-l puteam mişca. Am cerut totuşi o porţie de macaroane fierte, fără nimic altceva. Am mâncat vreo trei şnururi şerpuitoare şi apoi le-am dat la o parte. Mi se părea imposibil să mai mănânc, M-am gândit la Max. Trebuie să fi sosit acum la Beirut. Ziua următoare lua cursa Nairn ca să străbată deşertul. Bietul Max va fi îngrijorat din pricina mea.

Din fericire eu nu mai eram îngrijorată din pricina stării mele. De fapt, simţeam cum prinde viaţă în mine o hotărâre de-a face ceva sau de-a mă duce undeva. Am mâncat încă puţine macaroane fierte, apoi am progresat, punând pe ele brânză rasă şi făceam în fiecare dimineaţă de trei ori turul camerei pentru a căpăta forţă în picioare. I-am spus doctorului, când a sosit că mă simţeam mult mai bine.

— Bun, văd că eşti mai bine.

— De fapt, am continuat eu, cred că voi fi în stare să plec acasă poimâine.

— Ah, nu vorbi asemenea copilării, ţi-am spus că ministrul…

Mă săturasem de acel ministru. Am chemat un funcţionar de la hotel şi i-am cerut să-mi reţină un loc la Orient Expres peste trei zile. Nu i-am adus la cunoştinţă intenţia mea doctorului, decât cu o noapte înainte de plecare. Atunci mâinile lui s-au ridicat din nou, cu disperare, spre cer. M-a învinuit de ingratitudine şi m-a prevenit că probabil voi fi dată jos din tren şi voi muri pe peronul unei gări. Ştiam foarte bine că nu eram chiar aşa de rău. Stomacurile englezeşti, i-am spus iarăşi, se vindecă repede.

Când a venit ziua am plecat. Paşii mei şovăitori au fost sprijiniţi de portarul hotelului până la tren. Acolo m-am prăvălit în cabina mea şi am rămas nemişcată. Din când în când, am cerut să mi se aducă supă fierbinte de la vagonul restaurant, dar cum de obicei era grasă, nu-mi plăcea. Această dietă ar fi fost bună pentru silueta mea câţiva ani mai târziu, dar pe atunci eram încă zveltă şi la sfârşitul călătoriei mele, când am sosit acasă, eram numai piele şi os. A fost minunat să mă văd din nou acasă şi în patul meu. Totuşi mi-a trebuit aproape o lună întreagă să mă restabilesc total, atât din punct de vedere fizic cât şi sufletesc.

Max sosise cu bine la Ur, deşi era mereu îngrijorat şi agitat din pricina mea, trimiţându-mi diferite telegrama din drum şi aşteptând să primească telegrame de la mine, pe care însă nu le-a primit. A pus atâta energie în activitatea lui acolo, încât a reuşit să obţină rezultate mult mai bune decât se aşteptau soţii Woolley.

„O să le arăt eu”, îşi spunea el. Camera de baie a Katharinei a fost construită după indicaţiile lui şi a ieşit foarte mică şi îngrămădită, dar cu multe podoabe, ca şi sufrageria de altfel.

— Dar nu ne-am gândit c-ai să faci toate astea! a declarat Katharine când au sosit.

— M-am gândit că era mai bine să le fac dacă tot eram aici, spuse Max cu un aer sever.

Apoi le-a spus că mă lăsase în pragul morţii la Atena.

— Ar fi trebuit să rămâi cu ea, a spus Katharine.

— Fireşte că ar fi trebuit, a răspuns Max, dar amândoi mi-aţi spus cu atâta stăruinţă cât de importantă este lucrarea aceasta…

Katharine l-a bătut atâta la cap pe Len, spunându-i că nu-i place camera de baie, încât până în cele din urmă a fost refăcută, ceea ce a pricinuit multe neplăceri. Mai târziu totuşi l-a felicitat pe Max în privinţa felului superior în care a realizat sufrageria, spunând că se simţea într-adevăr o diferenţă.

La vârsta mea învăţasem destul de bine cum să mă comport cu persoane capricioase de toate felurile: actori, producători, arhitecţi, muzicieni şi primadone – oameni de felul Katharinei Woolley. Mama lui Max era ceea ce aş numi o primadonă prin ea însăşi. Mama era şi ea aproape una la fel. Putea să dea dovadă de stări teribile, dar până a doua zi uita totul.

— Păreai atât de disperată, îi spuneam eu.

— Disperată? întreba mama surprinsă. Aşa eram? Zău?

Şi unii dintre prietenii noştri actori dădeau uneori dovadă de asemenea stări. Charles Laughton, care juca pe Hercule Poirot, în „Alibi”, mi-a explicat o dată, când stăteam amândoi, într-o pauză la o repetiţie, şi mâncam îngheţată, sorbind din pahare apă gazoasă, care este metoda pe care o folosea el:

— Cel mai bine e să pretinzi că eşti nervos, chiar dacă nu-i chiar aşa. Am găsit că e foarte folositor. Lumea spune: „Să nu facem aşa şi aşa ca să nu-l enervăm. Ştii cât de nervos poate fi.” Uneori e obositor să te porţi aşa, mai ales dacă n-ai chef. Dar rentează. Rentează de fiecare dată.

II

Foarte curios, dar îmi aduc prea puţin aminte de activitatea mea literară din această perioadă. Nu ştiu dacă pe atunci mă consideram o scriitoare autentică. Am scris totuşi diferite romane şi nuvele. Se publicau şi începusem să mă deprind cu gândul că le puteam considera ca o sursă precisă de venituri. Dar niciodată, când completam vreun formular şi ajungeam la rubrica „ocupaţia”, nu mi-ar fi trecut prin cap să scriu altceva decât epitetul onorat al timpului: „căsătorită”. Eram o femeie căsătorită, acesta era statutul meu, ocupaţia mea. Scrisul cărţilor era o activitate secundară. Niciodată nu am conferit scrisului meu numele grandios de „carieră”. Mi s-ar fi părut ridicol.



Soacra mea nu putea înţelege aceasta.

— Scrii atât de bine, draga mea Agatha, şi pentru ca scrii atât de bine, desigur că ar trebui să scrii, ceva… mai serios, nu?

Ceva mai „valoros”, la asta se gândea ea. Îmi venea destul de greu să-i explic, şi de fapt nici nu am încercat, că ceea ce scriam eu era pentru a distra lumea.

Doream să fiu o bună scriitoare de romane poliţiste şi până la acea vreme eram destul de încrezută ca să mă consider ca atare. Unele din cărţile mele mă satisfăceau şi îmi făceau plăcere. Dar nu eram cu totul mulţumită. Presupun că nu poţi ajunge niciodată la aşa ceva. Nimic nu se realizează până la urmă exact cum ţi-ai făcut notele la primul capitol sau când visai, când îţi purtai paşii pe undeva, şoptindu-ţi povestea şi închipuindu-ţi cum se desfăşoară.

Soacra mea dragă bănuiesc că ar fi vrut să mă vadă scriind biografia vreunui om celebru. Şi zău că m-aş fi descurcat şi în treaba asta. Dar am rămas destul de modestă, şi-mi spuneam din când în când „Da, nu pot să spun că sunt o scriitoare cu adevărat”. Ceea ce era corectat de obicei de către Rosalind: „Ba eşti o scriitoare, mamă. Ai dovedit asta, nu mai e nici o îndoială.”

Bietul Max fusese pedepsit de soartă prin această căsătorie. După cum îmi spusese, nu citise niciodată un roman. Katharine Woolley i-a vârât pe gât cartea mea „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd”, dar n-a citit-o până la sfârşit, pentru că cineva tocmai discuta în faţa lui despre ea şi i-a spus cum se sfârşeşte. Atunci el a zis: „De ce să mai citeşti o carte, dacă ştii cum se termină?” Până la urmă, fiind soţul meu, s-a apucat serios de citit.

Până atunci publicasem vreo zece cărţi cel puţin şi el începuse să le citească, una câte una, pe toate. De vreme ce pentru el o carte erudită despre arheologie sau cu un subiect clasic era o lectură uşoară, era amuzant să vezi cum citea mult mai greu o proză uşoară. Totuşi a perseverat şi sunt mândră să spun că până în cele din urmă a fost răsplătit de obligaţia pe care şi-o impusese singur.

E ciudat că nu ştiu ce cărţi am scris imediat după căsătoria mea. Bănuiesc că îmi plăcea atât de mult viaţa de toate zilele, încât scrisul era o ocupaţie pe care o îndeplineam în răstimpuri şi în salturi. Nu am avut niciodată o cameră a mea sau un colţ special unde să mă retrag şi să scriu. Aceasta mi-a dat multă bătaie de cap mai târziu, când trebuia să primesc pe cineva pentru un interviu. Prima dorinţă a ziaristului era să mă fotografieze la masa de lucru.

— Arătaţi-mi unde vă scrieţi cărţile.

— Oh, oriunde…

— Bine, dar sunt sigur că aveţi un loc anume unde lucraţi de obicei, nu?

Nu aveam. Tot ceea ce-mi trebuia era o masă solidă şi o maşină de scris. Acum începusem să scriu direct la maşină, deşi capitolele de început le scriam uneori de mână şi apoi le dactilografiam. Un lavabou din dormitor cu o placă de marmură pe deasupra constituia un loc bun pentru scris. Şi masa din sufragerie era foarte potrivită.

Familia, de obicei, îşi dădea seama când se apropia o perioadă de scris. „Priviţi, Missus72 este iarăşi gânditoare”. Carlo şi Mary îmi spuneau Missus ca şi cum ar vorbi pe limba lui Peter, câinele. Rosalind, îmi spunea şi ea tot Missus, de cele mai multe ori, decât mămică sau mamă. În orice caz, toţi recunoşteau semnele apropierii momentului de scris când eram gânditoare, se uitau la mine plini de speranţă şi stăruiau să mă închid undeva, într-o cameră şi să mă apuc de treabă.

Mulţi prieteni îmi spuneau: „Niciodată nu am ştiut când îţi scrii cărţile, pentru că nu te-am văzut niciodată scriind sau plecând undeva ca să scrii”. Mă comport şi eu ca şi câinii, care se pitesc pe undeva cu un os şi nu-i vezi decât după o bună bucată de timp. Când apar cu puţin noroi pe bot şi cam sfioşi. Cam aşa fac şi eu. Mă simţeam uşor stânjenită când mă apucam de scris. Dar de îndată ce reuşeam să mă retrag, să închid uşa cu cheia şi să nu mai fiu întreruptă, atunci eram capabilă să scriu fără întrerupere, total pierdută în ceea ce făceam.


Yüklə 2,33 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   39   40   41   42   43   44   45   46   ...   55




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin