Agatha Christie

Aveam să mai fac o variaţie în activitatea mea literară obişnuită. Am simţit nevoia să scriu o carte nostalgică, pentru că eram de multă vreme departe de Max, aveam ştiri foarte rare de la el, simţeam nevoia să invoc, cu o sfâşietoare tristeţe, zilele fericite pe care le petrecusem împreună în Arpachiyah şi în Siria. Doream să retrăiesc viaţa de atunci, să am bucuria să mi-o reamintesc – şi astfel, am scris: „Come, Tell Me How You Live” (Hai, spune-mi cum trăieşti) o carte veselă, frivolă, care reflectă timpul prin care am trecut, atâtea fleacuri pe care le uiţi. Cartea a plăcut foarte mult. Dar tirajul a fost redus, fiind lipsă de hârtie, atunci.

Sidney Smith, bineînţeles, mi-a spus:

— Nu poţi publica asta, Agatha.

— O voi publica, am replicat eu.

— Nu, e mai bine să nu o publici.

— Dar eu doresc s-o public!

Sidney Smith s-a uitat la mine cu un aer dezaprobator. Nu era el tipul care să îngăduie orice fel de sentimente. A face ceea ce doreai nu se încadra în vederile lui oarecum calviniste.

— S-ar putea ca lui Max să nu-i placă!

Mă îndoiam cu totul de asta.

— Nu cred că ar avea ceva de obiectat. Probabil că i-ar face plăcere să-şi amintească despre toate lucrurile pe care le-am făcut împreună. Nu aş îndrăzni niciodată să scriu serios o carte despre arheologie adevărată. Aş comite prea multe greşeli prosteşti, ştiu asta. Dar cartea mea e altceva, e o carte personală. Şi am intenţia să o public, am continuat eu. Am nevoie de un suport material pentru amintirile mele. Nu poţi să ai încredere în propria ta memorie. Lucrurile se şterg, de aceea vreau să o public.

— Oh! Bine atunci, a zis Sidney, încă neîncrezător.

Totuşi un „Oh! Bine” din partea lui era o concesie.

— Prostii, a spus soţia lui, Mary. Bineînţeles că poţi să o publici. De ce nu? E foarte amuzantă şi înţeleg foarte bine ce vrei să spui în legătură cu plăcerea de a-ţi aminti şi de a reciti cele petrecute.

Nici editorului meu nu i-a plăcut. Era suspicios şi dezaprobator, se temea că îmi ieşeam complet din mână. Nu putea să o sufere pe Mary Westmacott când scria. Devenise suspicios acum în legătură cu această carte sau cu oricare alta, care mă ademenea şi mă îndepărta de cărţile poliţiste. Totuşi cartea a fost un succes şi cred că atunci au regretat că nu se găsea hârtie. Am publicat-o sub numele de Agatha Christie Mallowan, aşa încât să nu se confunde cu niciuna din cărţile mele poliţiste.

IV

Există lucruri pe care nu vrei să ţi le mai aminteşti. Lucruri pe care eşti nevoit să le accepţi pentru că s-au întâmplat, dar nu vrei în nici un chip să te gândeşti la ele din nou.

Rosalind mi-a telefonat, într-o zi, că Hubert, aflat în Franţa de câtva timp, fusese dat dispărut, probabil ucis.

Aceasta este, cred, lucrul cel mai crud care i se poate întâmpla unei tinere soţii în timp de război. Este cea mai îngrozitoare stare de incertitudine. Este cumplit să-ţi fie soţul ucis, dar este un lucru care nu trebuie să te doboare cu totul şi trebuie să ştii asta. Această fatală ademenire de speranţă este crudă, crudă… şi nimeni nu te poate ajuta.

M-am dus şi am stat cu ea câtva timp la Pwllywrach. Speram, evident, ca totul să se termine cu bine; întotdeauna speri. Dar nu cred că Rosalind, în adâncul inimii ei, mai spera ceva. Ea făcea parte din acei oameni care pun răul întotdeauna înainte. Şi mi s-a părut întotdeauna că văd pe faţa lui Hubert, nu chiar melancolie, ci acel aer sau acea privire a omului care aşteaptă să moară în curând. Era un om adorabil, cu mine a fost foarte bun, şi avea cred o mare înclinaţie, dacă nu chiar pentru poezie, pentru ceva de acest gen. Aş fi dorit să-l fi putut cunoaşte mai bine, căci nu l-am văzut decât în câteva vizite scurte pe care mi le-a făcut.

N-au trecut multe luni până am primit ştiri noi. Rosalind cred că mi-a arătat vestea după vreo zi. S-a comportat întocmai ca de obicei; a avut întotdeauna foarte mult curaj. În cele din urmă, fiindu-i foarte greu să-mi spună, dar ştiind că trebuie s-o facă, m-a întrerupt brusc dintr-o discuţie şi mi-a spus: „Uită-te mai bine la asta” şi mi-a dat telegrama în care i se aducea la cunoştinţă că bărbatul ei fusese considerat ca neîndoielnic printre cei căzuţi pe front.

Cel mai trist lucru din viaţă şi cel mai greu de trăit este să existe lângă tine cineva pe care-l iubeşti foarte mult şi pe care nu-l poţi alina de suferinţă. Poţi să faci o seamă de lucruri pentru a ajuta suferinţele fizice, dar prea puţin pentru a uşura durerea din suflet. M-am gândit, poate greşit, că lucrul cel mai bun pentru a o ajuta pe Rosalind era să vorbesc cât mai puţin posibil, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Eu aş fi înţeles prea bine asta. E bine ca nimeni să nu-ţi vorbească, să nu stăruie prea mult asupra subiectului, să nu ţi-l amintească. Credeam că aşa era cel mai bine pentru ea, dar nu poţi să ştii cum simte altul. Poate că ar fi fost mai uşor pentru ea dacă aş fi fost genul acela de mamă sentimentală care s-o facă să-şi dea drumul, s-o descoasă şi s-o deplângă. Instinctul nu poate fi infailibil. Doreşti atât de mult să nu răneşti persoana pe care o iubeşti, să nu faci cumva ceva greşit care s-o supere. Ai impresia că ştii cum să procedezi, dar nu poţi fi niciodată sigur.

A continuat să locuiască la Pwllywrach, în casa aceea mare, pustie, cu Matthew, un băieţel fermecător şi care, în amintirea mea, a rămas un copilaş bine dispus şi care se pricepea de minune să rămână întotdeauna vesel şi mulţumit. Se mai pricepe şi acum. Îmi părea bine că Hubert a putut să-şi vadă măcar fiul, că ştia că are un fiu, cu toate că uneori e mai crud să te gândeşti că nu avea să se mai întoarcă şi să mai trăiască în casa la care ţinea sau să-şi crească fiul pe care-l dorise atât de mult.

Uneori nu poţi să nu fii cuprins de un val de mânie, când te gândeşti la război. În Anglia am avut prea mult război într-un timp mult prea scurt. Primul război mondial părea de necrezut, uimitor şi atât de lipsit de necesitate. Dar speram şi doream să se fi terminat pentru totdeauna şi că, în nici un caz, dorinţa de război nu va mai apărea tot în sufletul nemţilor. Dar a apărut şi o ştiam acum din documentele istorice că Germania se pregătea de război cu mulţi ani înainte de cel de-al doilea război mondial

Dar rămâi cu sentimentul oribil că un război nu aranjează nimic, că a câştiga unul este tot atât de dezastruos ca şi a pierde unul. Cred că războiul şi-a avut rostul, şi timpul, numai atunci când, dacă nu făceai război, nu izbuteai să-ţi perpetuezi specia şi ai fi murit. A fi umil, a fi bun, a ceda uşor – toate acestea duc la dezastru şi în cazuri din astea războiul era o necesitate, pentru că sau tu sau alţii tot ar fi pierit. Şi pentru teritoriul tău trebuia să te lupţi ca o pasăre sau un animal. Războiul îţi aducea sclavi, pământ, hrană, femei, lucrurile de care aveai nevoie pentru a supravieţui. Dar acum oamenii au învăţat să evite războiul, nu pentru că firile lor ar fi mai bune sau nu le-ar place să-i doboare pe alţii, ci pentru că războiul nu le este profitabil. Nu vor supravieţui unui război, ci vor fi distruşi de război ca şi adversarii lor. Timpul celor însetaţi de sânge s-a dus, acuma vine vremea şarlatanilor, a pungaşilor, a hoţilor, dar aş zice că tot e mai bine, că e o treaptă mai sus. Pe care o vom depăşi.

Există cel puţin zorile, cred, ale unei bunevoinţe. Ne afectează când auzim de cutremure de pământ, de dezastre spectaculoase ale rasei omeneşti. Şi dorim, să ajutăm, să fim de folos. Asta este într-adevăr o realizare importantă, care sper că va duce undeva. Nu repede, nimic nu se întâmplă repede, dar în orice caz putem spera. Cred că nu apreciem destul această a doua virtute pe care o menţionăm atât de rar în trilogia: credinţă, speranţă, dragoste… Credinţă am tot avut, ba putem spune aproape că prea multă credinţă te face mai aspru, mai dur, mai neiertător, că poţi abuza de credinţă. Dragostea o simţim în inimile noastre pentru că este esenţială. Dar cât de repede uităm că mai există şi speranţa şi că doar rareori ne gândim la speranţă? Suntem gata să disperăm prea curând, suntem gata să spunem: „La ce bun să facem ceva?” Speranţa este virtutea pe care ar trebui s-o cultivăm cât mai mult în inimile noastre.

Ne-am făcut un stat care să asigure cetăţenilor bunăstarea, care ne-a eliberat de teamă, ne-a dat securitate, pâinea cea de toate zilele şi chiar ceva mai mult decât pâinea zilnică şi totuşi acum mi se pare că, în acest stat, în fiecare an, devine tot mai dificil pentru fiecare să privească cu plăcere spre viitor. Nimic nu are valoare. De ce? Pentru că nu mai trebuie să ne luptăm pentru existenţă? Viaţa nu mai prezintă interes? Nu putem aprecia bucuria de a trăi. Avem poale nevoie de dificultăţi în alte spaţii, de lumi noi care să ni se deschidă în faţă cu alt fel de greutăţi şi de disperări, de boli şi de dureri, ca apoi să tânjim pentru a supravieţui?

Ei, bine, eu sunt un om care sper. Singura virtute care nu-mi va putea fi înăbuşită niciodată rămâne speranţa. De asta am găsit că dragul meu Matthew este o fiinţă care-ţi poate face atâta bine. El a avut întotdeauna un temperament optimist incurabil. Îmi amintesc că odată, pe când era la şcoală, înainte de a intra la liceu, Max îl întreba dacă credea că ar avea vreo şansă să facă parte din echipa de crichet. „Păi, cum, a spus Matthew cu un surâs luminos, întotdeauna există speranţa!”

Oamenii ar trebui să-şi ia o astfel de deviză în viaţă. Mi-a venit să înnebunesc de furie când am auzit de o pereche, de o vârstă mijlocie, care trăia în Franţa când a izbucnit războiul. Când au considerat că germanii se apropie, în marşul lor prin Franţa, au hotărât că singurul lucru care le rămăsese era să se sinucidă şi aşa au făcut. Ce pierdere! Ce păcat! Prin sinuciderea lor n-au făcut bine nimănui. Ar fi putut trăi o viaţă de greutăţi, ar fi îndurat din greu, dar poate că ar fi supravieţuit. De ce să pierzi speranţa atât timp cât trăieşti? Îmi amintesc şi de o poveste pe care mi-o spunea naşa mea americană, cu ani şi ani în urmă, despre două broaşte care căzuseră într-o găleată cu lapte. Una a spus:

— Oho, mă înec, mă înec!

Cealaltă a replicat:

— Nu am de gând să mă înec.

— Dar cum poţi face ca să nu te îneci? a întrebat-o prima.

— Am să mă învârt de jur-împrejur şi am să mă învârt, ca nebuna, răspunse a doua.

În dimineaţa următoare prima broască care refuzase să facă ceva s-a înecat, iar a doua, pentru că se tot mişcase de jur-împrejur întreaga noapte, acum stătea frumos pe o bucăţică de unt.

Toată lumea, cred, devenise cam neliniştită către ultimii ani ai războiului. De la Ziua Z, stăruia sentimentul că războiul putea să se apropie de sfârşit şi mulţi din cei care spuseseră că nu era posibil începuseră să bată în retragere.

Nu mai aveam astâmpăr. Mulţi dintre pacienţi fuseseră evacuaţi din Londra, dar mai erau totuşi pacienţii ambulatorii. Chiar şi aici se părea uneori că nu era ca în primul război mondial, când te ocupai de răniţii sosiţi direct de pe front. Acum jumătate din timp trebuia să dai cantităţi imense de pilule epilepticilor – activitate necesară, desigur, dar n-avea nici o legătură cu războiul. Mamele îşi aduceau copiii la serviciile sociale – şi mă gândeam că ar fi fost mult mai bine dacă i-ar fi ţinut acasă. Farmacista şefă era întru totul de aceeaşi părere cu mine.

În acest timp am luat în considerare unul sau două proiecte. O tânără prietenă a mea, care era în WAAF, a aranjat să mă văd cu un prieten al ei, în scopul de a desfăşura o activitate de fotograf pentru informaţii secrete. Am căpătat un impresionant permis de trecere, care mă autoriza să străbat, ceea ce mie mi se părea, kilometri de coridoare subterane la Ministerul de Război, ca, în cele din urmă, să fiu primită de un tânăr locotenent care m-a speriat de moarte. Deşi aveam o mare experienţă în domeniul fotografiatului, singurul lucru pe care nu-l făcusem niciodată şi despre care nu ştiam nimic, era fotografia aeriană. În consecinţă mi-a fost imposibil să recunosc orice imagine luată de sus care mi-a fost arătată. Singura asupra căreia mi s-a părut că sunt mai sigură reprezenta oraşul Oslo, dar cum mă simţeam atât de ruşinată de eşecurile mele de până atunci, n-am mai îndrăznit să o spun, pentru că şi aşa făcusem atâtea greşeli. Tânărul a suspinat, m-a privit ca pe o prostănacă, cum de fapt eram, şi mi-a spus cu blândeţe: „Cred că e mai bine poate să vă întoarceţi la munca de la spital.” Am plecat de acolo simţindu-mă complet dezorientată.

Pe la începutul războiului, Graham Greene mi-a scris, întrebându-mă dacă n-aş vrea să desfăşor o activitate de propagandă. Nu credeam că sunt genul de scriitor care ar fi bun la ceva pentru propagandă pentru că nu vedeam decât o latură a problemei. Nimic nu poate fi mai ineficient ca un propagandist lipsit de entuziasm. Trebuie să fii în stare ca atunci când spui „X este negru ca noaptea”, să o şi crezi. Nu credeam că voi putea fi vreodată aşa.

Dar acum, pe zi ce trecea, eram mai neliniştită. Doream să lucrez într-un domeniu în legătură cu războiul, să fac ceva. Primisem o ofertă să lucrez ca farmacist pentru un doctor în Wendover – era lângă un loc unde aveam nişte prieteni. M-am gândit că asta ar fi foarte nimerit pentru mine şi mi-ar place să stau la ţară. Numai dacă Max s-ar întoarce acum acasă din Africa de Nord şi după trei ani ar fi putut să vină; atunci aş fi simţit că nu l-aş fi tratat prea bine pe doctorul meu.

Mai aveam şi o propunere, de data asta în domeniul teatrului. Mi se oferea posibilitatea să mă duc ca un fel de regizor asistent, sau cam aşa ceva, cu ENSA (Entertainments National Service Association – Asociaţia serviciilor naţionale de spectacole) într-un turneu în Africa de Nord. Eram emoţionată de această idee. Ar fi minunat dacă m-aş putea duce în Africa de Nord. A fost o fericire că nu m-am dus. Cam cu vreo două săptămâni înainte de data la care aş fi trebuit să părăsesc Anglia, am primit o scrisoare de la Max în care îmi spunea că probabil se va întoarce la Londra pentru a lucra la Ministerul Aviaţiei, cam în vreo trei săptămâni. Ce prost ar fi fost ca eu să fi sosit în Africa de Nord cu ENSA, tocmai în momentul când el ajungea acasă.

Săptămânile care au urmat au fost pline de necazuri. Eram foarte nervoasă, aşteptam. „Să mai fie două săptămâni, să mai fie trei… Nu, poate mai mult”, îmi spuneam eu, gândind că asemenea lucruri durează mai mult decât te aştepţi.

M-am dus să fac un week-end cu Rosalind în Wales şi m-am întors duminică noaptea cu un tren târziu. Era unul din acele trenuri cu care erai atât de des silit să mergi în timpul războiului, cu un frig de gheaţă, şi, bineînţeles, când te vedeai la Paddington, nu exista nici un mijloc de transport să te ducă pe undeva. Am făcut o combinaţie complicată de trenuri ca să ajung, în cele din urmă, la o gară în Hampstead, nu prea departe de Lawn Road Flats, şi de acolo am mers pe jos până acasă, având nişte scrumbii în valiză. Am intrat în apartament, îngheţată şi obosită, mi-am scos haina şi am pus valiza jos şi scrumbiile la prăjit în tigaie. Apoi am auzit afară un zgomot foarte ciudat, un zăngănit metalic şi mă întrebam ce putea fi. Am ieşit pe balcon şi m-am uitat în jos pe scări. Am văzut urcând o siluetă încărcată cu toate lucrurile imaginabile de pe lume, asemenea caricaturilor lui Old Bill88 din primul război mondial. Fel de fel de lucruri care zornăiau atârnau de el. Poate Cavalerul Alb ar fi fost o imagine mai potrivită cu ceea ce vedeam eu atunci. Mi se părea imposibil ca cineva să fie atât de încărcat. Şi nu încăpea nici o urmă de îndoială asupra identităţii persoanei căci era soţul meu Două minute mai târziu, toate temerile mele că lucrurile ar fi putut fi altfel, rămăseseră neîntemeiate. Acesta era Max. Ca şi cum ar fi plecat ieri iată-ne din nou împreună. Un miros teribil de scrumbii prăjite ne veni la nas şi ne-am grăbit să intrăm în apartament.

— Ce dumnezeu mănânci? m-a întrebat Max.

— Scrumbii. Mai bine ia şi tu una.

Apoi ne-am uitat unul la altul.

— Max! am exclamat eu, ai cu vreo douăsprezece kilograme mai mult.

— Cam aşa e, dar nici tu nu ai pierdut nici un kilogram, a adăugat el

— E din cauza cartofilor, am răspuns eu. Când nu ai carne şi lucruri din astea mănânci prea mulţi cartofi şi pâine.

Iată-ne, deci. Fiecare cu kilogramele lui în plus, adăugate după despărţire. Părea a nu fi în regulă. Ar fi trebuit să fie invers.

— Bine, dar viaţa în deşertul Fezzan ar trebui să te facă să slăbeşti, am observat eu.

Max mi-a spus că deserturile nu sunt locuri unde să slăbeşti, căci nu ai altceva de făcut decât să stai jos şi să mănânci mâncăruri grase şi să bei bere.

Ce seară minunată a fost! Am mâncat scrumbii arse şi ne-am simţit atât de fericiţi.

PARTEA A XI-A

Toamna

I

Scriu aceste pagini în 1965. Cele de mai înainte s-au întâmplat în 1945. Douăzeci de ani; dar nu par să fi trecut douăzeci de ani. Anii războiului de asemenea nu mi se par ani reali. Au fost un coşmar în care realitatea s-a şters. Câţiva ani după aceea spuneam mereu „O, aşa şi aşa s-a întâmplat cu cinci ani în urmă”, dar de fiecare dacă ar fi fost corect să mai adaug încă alţi cinci. Acum, când spun cu câţiva ani în urmă, mă gândesc la mulţi ani în urmă. Timpul s-a schimbat pentru mine, aşa cum se întâmplă pentru oamenii bătrâni.

Viaţa mea a început din nou, mai întâi cu terminarea războiului cu Germania. Deşi, în realitate, războiul continua în Japonia, războiul nostru se terminase atunci. A urmat apoi strângerea bucăţelelor, toate fărâmele şi bucăţelele împrăştiate pretutindeni – fărâme din viaţa noastră.

După o permisie, Max s-a întors la Ministerul Aviaţiei. Amiralitatea hotărâse să elibereze Greenway, tot aşa, anunţându-ne de pe o zi pe alta, iar data aleasă era tocmai ziua de Crăciun. Nu se putea să fie o zi mai nepotrivită pentru a prelua o casă abandonată.

Ne-a trecut norocul printre degete. Generatorul nostru electric care ne furniza electricitatea necesară era pe ducă când Amiralitatea a rechiziţionat casa. Comandantul american ne-a informat adesea că se temea că are să rămână cu totul în pană. „În orice caz, mi-a spus el, când îl vom înlocui, vă vom pune unul foarte bun, aşa încât veţi avea o perspectivă plăcută.” Din nefericire casa a fost eliberată cu trei săptămâni înainte de data la care era programată înlocuirea generatorului.

Era frumoasă proprietatea noastră Greenway, când ne-am dus acolo, într-o zi de iarnă însorită, dar era sălbatică, sălbatică asemenea unei jungle încântătoare. Potecile dispăruseră, grădina de zarzavaturi, unde cultivam de obicei salată şi morcovi, era o pădure de buruieni, iar pomii fructiferi nu mai fuseseră curăţaţi. Înfăţişarea aceasta sălbatică te întrista, dar frumuseţea locului dăinuia totuşi. În interior, nu era chiar aşa de rău cum ne temeam. Nu mai exista linoleum, ceea ce era foarte neplăcut, şi nu puteam să obţinem o aprobare ca să luăm altul, pentru că Amiralitatea, când îl scosese, ne plătise pentru asta atunci când rechiziţionase casa.

Bucătăria era de nedescris, cu negreaţă aceea şi cu funinginea grasă pe pereţi, şi erau, aşa cum am mai spus, cele paisprezece toalete pe coridor.

Un om minunat s-a bătut vitejeşte pentru mine cu Amiralitatea şi trebuie să recunosc că nu era deloc uşor să ai câştig de cauză. Domnul Adams era fermul meu aliat. Cineva îmi spusese că el era singurul om capabil să scoată apă din piatră seacă şi bani de la Amiralitate.

Au refuzat să aloce bani suficienţi pentru zugrăvirea din nou a camerelor, sub pretextul absurd că imobilul fusese abia zugrăvit numai cu un an sau doi înainte de a-l rechiziţiona, aşa că vor participa numai la o parte din cheltuielile pentru fiecare cameră. Cum poţi oare zugrăvi 3/4 dintr-o cameră? Am descoperit că şi hangarul pentru bărci fusese deteriorat destul de grav – deteriorare costisitoare, de structură, pentru care au fost obligaţi să plătească, aşa că atunci când am primit banii pentru treaba asta am zugrăvit şi bucătăria.

Am dus o altă luptă disperată în privinţa toaletelor. Spuneau că ar fi trebuit să le plătesc fiind costisitoare îmbunătăţirile pe care le făcuseră. Le-am arătat că nu se considera nici o îmbunătăţire să ai paisprezece toalete de care nu aveai nevoie de-a lungul unui coridor al bucătăriei. Ei însă au declarat că toate aceste toalete ar reprezenta o îmbunătăţire enormă dacă s-ar transforma casa într-o şcoală pentru fete. Le-am explicat însă că nu aveam intenţia să transform casa într-o astfel de şcoală. Puteau să-mi lase o sigură toaletă, le-am spus eu cu bunăvoinţă, dar nu erau de acord cu aşa ceva. Ori le luau pe toate, ori trebuia să plătesc instalaţia. Atunci, asemenea Reginei Roşii, le-am declarat:„Luaţi-le pe toate”.

La timpul potrivit, muncitorii au venit şi au redistribuit mobilierul prin toată casa. Era uimitor cât de mici erau stricăciunile şi distrugerile, în afară de dezastru produs de molii carpetelor. Li se spusese să le trateze contra moliilor, dar au omis să mai facă asta datorită optimismului exagerat: „Se va termina totul până la Crăciun”. Câteva cărţi fuseseră afectate de umezeală, dar surprinzător de puţine. Nici o infiltraţie prin tavanul camerei de desen şi toată mobila se păstrase într-o condiţie surprinzător de bună.

Cât de frumoasă era Greenway în ciuda acelui splendid hăţiş. Mă întrebam dacă vom fi în stare să mai dăm de alei şi să le descurcăm vreodată. Locul devenea din zi în zi mai sălbatic şi aşa îl considerau şi toţi cei din jur. Mereu trebuia să gonim lumea oare trecea pe acolo. Cum casa rămăsese goală şi fără paznic, câtva timp, după ce s-a mutat Amiralitatea. Noi fiind la Londra, Max fiind încă la Ministerul Aviaţiei, intra cine vrea şi lua ce dorea, nu numai flori, dar rupea crengi din copaci şi distrugea toţi lăstarii.

Până la urmă am izbutit să ne instalăm şi viaţa a reînceput, dar nu ca mai înainte. Simţeam uşurarea pe care o adusese, în sfârşit, pacea. Lipsea însă siguranţa în viitorul păcii sau, la drept vorbind, orice fel de siguranţă.

Ne duceam traiul molcom, bucuroşi că eram din nou împreună, încercând să ne continuăm drumul mai departe, să vedem ce am putea face şi cum să ne organizăm viaţa. Tranzacţiile erau de asemenea îngrijorătoare. Trebuiau mereu completate formulare, contracte de semnat, aveam tot felul de complicaţii cu impozitele. O întreagă harababură pe care nu o înţelegeam.

Abia acum îmi dau seama pe deplin, privind înapoi la producţia mea din anii războiului, că atunci am scris o cantitate incredibilă de cărţi. Presupun că totul se datora faptului că nu exista nici o distracţie şi nu mergeam seara nicăieri.

Pe lângă cele amintite mai înainte, în timpul primilor ani de război, am mai scris două cărţi. Aceasta ca o măsură de precauţie în eventualitatea că aş fi fost ucisă în bombardamente, ceea ce era foarte posibil, întrucât lucram la Londra. Prima carte pe care am scris-o a fost pentru Rosalind, cu Hercule Poirot, şi cealaltă pentru Max, cu domnişoara Marple. După ce le-am terminat le-am depus în seiful unei bănci, fiind mai apoi atribuite Rosalindei şi lui Max prin act de donaţie. Cred că au fost asigurate contra distrugerii lor pentru sume foarte mari. „O să vă înveselească, le-am explicat la amândoi, că atunci când vă veţi întoarce de la înmormântarea mea sau de la serviciul comemorativ, să ştiţi că aveţi fiecare câte o carte a lui din partea mea.” Dar ei au spus că preferă să mă aibă pe mine.

Adevărul e că şi eu speram asta, din toată inima. Şi am râs cu toţii.

Nu ştiu de ce oamenii se simt atât de stânjeniţi când au de discutat ceva în legătură cu moartea. Regretatul Edmund Cork, agentul meu literar, lua întotdeauna o figură foarte tristă când ridicam această problemă. Dar adevărul e că azi, problema morţii este atât de importantă, încât trebuie să o discuţi. Cât am putut pricepe, din ceea ce mi-au spus avocaţii şi specialiştii, unele lucruri în materie de taxe şi impozite, în legătură cu taxele succesorale, despre care am înţeles foarte puţin – decesul meu avea să fie un dezastru fără seamăn pentru rudele mele şi singura lor speranţă era doar să mă ţină în viaţă cât mai mult posibil!

Văzând la cât au ajuns impozitele acum, îmi făcea plăcere să mă gândesc că nu mai merita, într-adevăr, să lucrez chiar atât de mult; o carte pe an era suficient. Dacă scriam două cărţi pe an aş fi realizat cu puţin mai mult decât pentru una şi în schimb aş fi trebuit să muncesc do două ori mai mult. Desigur, nu mai exista stimulentul de altă dată. Evident că dacă ar fi apărut ceva cu totul deosebit pe care aş fi dorit să-l scriu, era cu totul altă poveste