Agatha Christie

Cam pe atunci BBC m-a chemat la telefon şi m-a întrebat dacă aş vrea să scriu o scurtă piesă pentru radio, pentru un program propus de regina Mary. Îşi manifestase dorinţa să se reprezinte ceva de mine, căci îi plăceau cărţile mele. Puteam să scriu aşa ceva pentru ei cât mai curând? Ideea mă atrăgea. M-am gândit stăruitor, am umblat în susul şi în josul camerei, apoi le-am telefonat, spunându-le că da. Îmi venise o idee care consideram că ar merge şi am scris micul scheci pentru radio – „Trei şoareci orbi” (Three Blând Mice).

Se părea că asta era totul, dar curând după aceea s-a sugerat că aş putea să o dezvolt, transformând-o într-o nuvelă. „Groapa”, pe care o dramatizasem, a fost pusă în scenă de Peter Saunders, dovedindu-se a fi un succes. Mi-a făcut atâta plăcere încât m-am gândit să încerc mai departe să scriu teatru. Dar de ce să nu scriu o piesă în loc de o carte? E mult mai amuzant. O carte pe an îmi asigură partea financiară, iar eu puteam intra acum cu plăcere şi într-un mediu cu totul diferit.

Cu cât mă gândeam mai mult la cei „Trei şoareci orbi”, cu atât simţeam că puteam să transform o piesă scurtă de teatru pentru radio, care dura douăzeci de minute, într-o piesă de teatru de trei acte. Mai trebuiau încă vreo două personaje, o intrigă mai completă şi o acţiune condusă cu tact spre punctul culminant. Cred că unul din avantajele piesei „Mousetrap” (Cursa de şoareci), aşa cum s-a numit versiunea scenică a celor „Trei şoareci orbi”, faţă de celelalte piese ale mele, îl constituie faptul că a fost într-adevăr scrisă după un rezumat, scheletul care s-a acoperit cu carne, totul fiind foarte bine proporţionat, beneficiind de o bună construcţie. În privinţa titlului, trebuie să-i mulţumesc ginerelui meu, Anthony Hicks. Nu l-am menţionat pe Anthony mai înainte, dar evident el nu e o amintire, căci se află cu noi. Într-adevăr, nu ştiu ce m-aş face fără el în viaţă. Nu este numai unul dintre cei mai drăguţi oameni pe care îi ştiu, dar şi una din cele mai interesante şi remarcabile persoane pe care le cunosc. E plin de idei. Poate să înveselească orice dineu, punând în discuţie „o problemă”. Cât ai clipi din ochi toată lumea discută cu înflăcărare în contradictoriu.

A studiat sanscrita şi tibetana şi se pricepe foarte bine la fluturi, păsări, ştiinţe juridice, timbre, porţelanuri, antichităţi, atmosferă şi climă. Dacă are o vină, este aceea că discută despre vin prea mult, dar asta e o prejudecată a mea, pentru că mie nu-mi place vinul. Când am aflat că nu puteam folosi titlul de „Trei şoareci orbi”, pentru că mai exista o piesă cu acest titlu, ne extenuasem toţi gândindu-ne la alte titluri. Anthony a propus simplu: „Cursa de şoareci”. Şi l-am adoptat. Ar fi trebuit să primească ceva din drepturile de autor, cred, dar atunci nici prin minte nu ne-a trecut că, mai ales această piesă, avea să intre în istoria teatrului.

Lumea mă întreabă mereu cum explic eu succesul acestei piese. În afara răspunsului evident: „Noroc”, căci nouăzeci la sută e vorba de noroc, singurul motiv la care mă pot gândi e că în această piesă se găseşte câte ceva pentru fiecare: oameni de diferite vârste şi gusturi se pot bucura de piesa mea. Tinerilor le place, cei vârstnici o apreciază, copii ca Matthew şi colegii lui de la Eton asistă cu bucurie la spectacolele cu ea; mai târziu lui Matthew şi colegilor lui de la Universitate, de asemenea, le-a plăcut la fel de mult; profesorilor de la Oxford. Dar cred, dacă mă gândesc mai bine şi încerc să nu fiu nici înfumurată şi nici exagerat de modestă, că, de fapt, în genul ei este o piesă uşoară cu umor şi nuanţe de aventură – şi destul de bine construită. Subiectul se desfăşoară în aşa fel încât doreşti grozav să afli ce se întâmplă mai departe şi nu prea poţi să-ţi dai seama unde te vor duce următoarele câteva minute. De asemenea, cred că, deşi acum este tendinţa ca pentru piesele reprezentate de foarte mult timp să fie astfel interpretate, încât mai curând sau mai târziu, personajele să pară caricaturi, oamenii din „Cursa de şoareci” sunt toţi reali.

A fost un caz adevărat cu trei copii neglijaţi şi maltrataţi care fuseseră trimişi disciplinar de Consiliul orăşenesc la o fermă. Unul dintre copii a murit, un altul, cu oarecare înclinaţie spre delicventă, ar fi putut foarte bine ca, făcându-se mare, să nutrească dorinţa de a se răzbuna. Pe urmă îmi mai amintesc de o crimă, când cineva mocnind în suflet o nemulţumire din copilărie, a revenit după mulţi ani în locurile natale ca să încerce să se răzbune. Era o parte din intrigă posibilă ca oricare alta.

Apoi personajele: o tânără femeie necăjită, hotărâtă să trăiască numai ca să se chivernisească; un tânăr care refuză să înfrunte viaţa şi nu doreşte decât să fie cocoloşit; un băiat stăpânit de dorinţa lui copilărească să pedepsească pe o femeie crudă care-l lovise pe Jimmy şi, în sfârşit, profesorul lui – toate mi se par personaje naturale, reale, când le urmăreşti cum acţionează.

Richard Attenborough şi fermecătoarea lui soţie, Sheila, au jucat pentru prima oară rolurile principale. Ce interpretare frumoasă! Iubeau piesa şi au crezut în ea şi Richard Attenborough a pătruns rolul foarte adânc. Repetiţiile mi-au făcut foarte mare plăcere; de fapt totul mi-a făcut plăcere.

În cele din urmă piesa s-a jucat. N-aş putea spune că mă aşteptam să fie un succes sau măcar ceva care să semene de departe cu un succes. Mi s-a părut că a mers foarte bine, deşi îmi amintesc, atunci când începuse turneul la Oxford, când am fost să văd spectacolul cu câţiva prieteni, că m-am gândit deci cu tristeţe că piesa avea prea multe situaţii comice, că se râde prea mult şi că asta făcea să se piardă din tensiune. Şi eram chiar cam deprimată din această pricină.

Dar Peter Saunders, când m-a auzit, a clătinat din cap, uitându-se la mine şi m-a asigurat:

— Nu te îngrijora! Îţi prezic că se va reprezenta un an, ba chiar paisprezece luni.

— N-o să ţină atât, i-am replicat eu; cel mult opt luni îi dau. Da, cel mult opt luni.

Acum, în timp ce scriu, este la sfârşitul celui de-al treisprezecelea an de când piesa se joacă cu nenumărate distribuţii. Teatrul Ambasador şi-a renovat între timp scaunele şi-a pus o nouă cortină. Iar lumea continuă să se ducă.

Trebuie să mărturisesc că mi se pare incredibil. Cum se poate ca o piesă, e adevărat plăcută, dar cam uşurică, să se reprezinte timp de treisprezece ani?

Fără îndoială, se mai întâmplă şi miracole pe lumea asta.

Şi câştigurile unde se duc? În cea mai mare parte se duc la impozite, ca toate celelalte. Dar în afară de fisc cine mai câştigă ceva? Am donat multe din cărţile şi povestirile mele altor oameni. Drepturile pentru serialul după nuvela „Sanctuarul” a fost destinat „Fondului de Ajutor” de la Westminster Abbey, câteva nuvele au fost date unor diferite persoane. Faptul că poţi sta la masă şi scrie şi că astfel banii trec direct de la tine la altcineva te mulţumeşte mult mai mult şi mai firesc decât dacă înmânezi cecuri. Poţi spune că în ultimă instanţă este acelaşi lucru, dar nu-i aşa. Una din cărţile mele aparţine nepoţilor soţului meu, şi, deşi a fost publicată de mult, scot frumuşel din ea. Drepturile mele de la filmul „Martorul acuzării” (Witness for the Prosecution) le-am cedat Rosalindei, piesa „Cursa de şoareci” am cedat-o nepotului meu care, bineînţeles, a fost întotdeauna membrul cel mai norocos al familiei şi darurile primite de Matthew au adus lozul cel mare.

Ceea ce mi-a produs o deosebită plăcere a fost să scriu o nuvelă, lungă, ceva cam între un roman şi o nuvelă. Banii realizaţi de pe treaba asta au fost folosiţi pentru a pune un vitraliu la biserica noastră dragă de la Churston Ferrers. E o biserică mică, frumoasă şi fereastra din est, făcută din sticlă simplă, îmi apărea întotdeauna ca o gaură urâtă într-un şir de dinţi. Mă uitam la fereastra asta în fiecare duminică şi mă gândeam cât de frumoasă ar fi într-un colorit pal. Nu mă pricepeam la vitralii şi mi-a dat destulă bătaie de cap preumblarea prin diferite ateliere de arhitecţi pe unde ceream schiţe. În cele din urmă, vitraliul a fost executat de un artist numit Patterson din Bideford. Acesta mi-a trimis o schiţă, care mi-a plăcut în mod deosebit, în special coloritul – nu roşul şi albastrul obişnuit, ci combinate cu un mov şi cu verde palid, culorile mele favorite. Voiam ca figura centrală să fie Bunul Păstor şi am avut oarece dificultăţi pe tema asta cu dioceza Exeter şi chiar cu dl. Patterson. Amândoi insistau ca figura centrală să fie Răstignirea. Totuşi, după o mică investigaţie în problema respectivă, dioceza a fost de acord că puteam să-l am pe Isus ca Bunul Păstor de vreme ce era o parohie de ţară. Doream ca vitraliile să fie unele vesele la care copii să se uite cu plăcere. Aşa că, în centru, este Bunul Păstor cu Mielul, iar pe celelalte panouri este ieslea şi Fecioara Maria cu Pruncul, îngeri apărând păstorilor pe câmp, pescari cu bărcile şi plasele lor şi Isus mergând pe apă. Şi mă bucur foarte mult duminica, când privesc această fereastră cu scene simple din biblie. Patterson a realizat un vitraliu frumos, care va supravieţui peste ani, tocmai pentru că este simplu. Mă simt şi mândră şi umilă că ara fost în stare să ofer acest dar din banii şi munca mea.

II

O seară la teatru îmi stăruie în special în minte: premiera piesei „Martorul acuzării”. Pot spune, cu toată siguranţa, că aceasta a fost singura premieră de care m-am bucurat.

Premierele sunt de obicei un chin, foarte greu de suportat. Nu există decât două motive ca să mergi. Primul este destul de nobil: bieţii actori trebuie să ducă în spinare toată piesa şi, dacă nu iese bine, nu e loial ca autorul să nu fie şi el acolo, să împărtăşească tortura lor. Am aflat câte ceva despre aceste suferinţe la premiera piesei „Alibi”. Conform scenariului, Valetul şi Doctorul trebuie să bată la uşa încuiată a unui birou şi apoi, alarmaţi, să o forţeze şi să o deschidă. La premieră, uşa nu a aşteptat să fie forţată, s-a deschis mai înainte ca cineva să o, atingă, expunând privirilor cadavrul care tocmai se aranja în poziţia necesară. Asta m-a făcut să fiu nervoasă de atunci din pricina uşilor încuiate, a luminilor care trebuie să se stingă şi de stingerea lor depindea momentul cel mai important, sau lumini care nu se aprind, când trebuie să se aprindă, ş.a.m.d. Acestea sunt adevăratele suplicii ale teatrului.

Celălalt motiv pentru a merge la o premieră este curiozitatea. Ştii bine că n-o să-ţi placă, că o să te simţi foarte prost, că vei observa toate lucrurile care nu merg bine, toate bâlbâielile, toate rolurile neînvăţate, improvizaţiile şi replicile alandala. Dar te duci din cauza acelei curiozităţi ca a „elefănţelului” din poveste, pentru că trebuie să iei cunoştinţă tu singur. Relatările altora nu sunt suficiente. Aşa că iată-te tremurând, fiindu-ţi frig şi cald în acelaşi timp, sperând din toată inima că nu te vede nimeni, acolo unde te ascunzi, în rândurile cele de mai sus ale balconului.

Premiera piesei „Martorul acuzării” nu a fost un chin, pentru că era una din piesele mele care mi-au plăcut cel mai mult. Eram tot atât de satisfăcută ca şi cu altele. Nu am vrut să o scriu, mă simţeam îngrozită la gândul de a o scrie. Am fost silită să o scriu din pricina lui Peter Saunders care are puteri de persuasiune miraculoase asupra ta, când speriindu-te, când linguşindu-te.

— Bineînţeles că poţi să o scrii! a hotărât el.

— Nu ştiu nimic despre procedura legală, o să mă fac de râs.

— E foarte uşor, poţi să citeşti şi apoi să facem apel la un avocat pentru a lămuri anomalii şi a pune totul la punct.

— Nu pot să scriu despre o şedinţă la tribunal.

— Ba poţi. Ai văzut procese la teatru şi pe urmă poţi să citeşti.

— Nu ştiu, nu cred că am să pot.

Peter Saunders continua să spună că era neîndoielnic că puteam şi că trebuia să încep treaba pentru că avea nevoie de piesă foarte repede. Aşa că, hipnotizată şi docilă în faţa forţei sugestiei, am citit cantităţi de procese celebre, am stat de vorbă cu avocaţii şi în cele din urmă m-am văzut prinsă de subiect. Şi, dintr-o dată, am simţit chiar că-mi face plăcere, că vine acel minunat moment când începi să scrii, care de obicei nu durează mult, dar care te poartă, însufleţindu-te cu o vervă puternică, ca un val mare te duce la ţărm. E minunat, iată, am pornit, merge, unde o să ajung? Există acel moment nepreţuit când vezi lucrul prinzând formă, nu pe scenă, dar în faţa ochilor minţii tale. Iată-l, cu adevărat, într-un tribunal adevărat, nu la Old Bailey89, pentru că încă nu am fost acolo, dar un tribunal real, schiţat în mintea mea. Îl văd pe tânărul nervos, disperat, în boxa acuzaţilor, femeia enigmatică care vine să depună mărturie, nu pentru iubitul ei, ci pentru acuzare. E una din piesele pe care le-am scris cel mai repede; cred că, după ce m-am documentat, mi-au trebuit două sau trei săptămâni.

A fost necesar, natural, să aduc unele modificări în procedură şi m-am luptat cu disperare să găsesc sfârşitul. Nimănui nu i-a plăcut, nimeni nu l-a vrut, toţi au spus că va strica totul. „Nu merge aşa”, îmi spunea fiecare, dorind un alt sfârşit, era de preferat cel din nuvela pe care o scrisesem cu ani în urmă. Dar o nuvelă nu este o piesă de teatru. Nuvela nu cuprindea o scenă de tribunal şi nici un proces de omor. Era o schiţă privind o persoană acuzată şi o martoră enigmatică. Nu m-am lăsat influenţată pentru final şi l-am făcut aşa cum îl vedeam eu. În general nu mă cramponez de lucruri, nu sunt destul de convinsă întotdeauna şi sunt influenţabilă; dar de data asta am rămas neclintită. Doream să păstrez acel final. Ţineam atât de mult la el încât altfel nu aş fi acceptat să se joace piesa.

Finalul a rămas aşa cum l-am dorit eu şi a avut succes. Unii au spus că era o păcăleală, că introdusesem ceva fără rost. Dar ştiam că nu aveau dreptate şi că totul era logic. Era ceea ce s-ar fi putut întâmpla, ceea ce ar fi fost posibil să se întâmple şi, din punctul meu de vedere, s-a întâmplat. Poate cu mai puţină violenţă, dar mai exact sub aspect psihologic şi faptul aflat în spatele acestui aspect a fost implicit în întreaga piesă.

Un avocat a asistat la două repetiţii şi a dat sfaturi împreună cu secretarul lui. Critica cea mai severă a venit din partea acestuia. El a spus: „După părerea mea greşit e faptul că, vedeţi dumneavoastră, un proces ca acesta ar trebui să dureze trei sau patru zile cel puţin. Nu poţi să-l reduci la o oră şi jumătate sau la două.” În felul lui avea şi el dreptate. A trebuit să-i arătăm însă că şedinţele de tribunal din piese trebuie să fie condensate într-u perioadă socotită în ore şi nu în zile. O cădere de cortină ici şi colo putea sugera trecerea timpului, dar, în „Martorul acuzării”, continuitatea şedinţei tribunalului cred că era extrem de necesară.

În orice caz m-am distrat enorm în seara când am asistat la spectacol. Bănuiesc că m-am dus cu obişnuita mea anxietate, dar de îndată ce s-a ridicat cortina am început să gust din plin plăcerea. Dintre toate piesele mele, distribuţia de la piesa asta a fost cea mai apropiată de felul cum mi-o doream eu. Rolul tânărului acuzat a fost jucat de Derek Bloomfield, personajele juridice, pe care nu mi le reprezentasem, deoarece ştiam foarte puţin în materie de drept au căpătat dintr-o dată viaţă, precum şi Patricia Jessel, care avea rolul cel mai greu şi de care depindea succesul piesei. Nu s-ar fi putut găsi o actriţă mai perfectă. Rolul ei era greu, mai ales în primul act, unde replicile nu ajută. Sunt ezitante, rezervate şi toată forţa jocului trebuie să fie în privire – reticenţa, sentimentul existenţei a ceva rău care a fost făcut şi tăinuit. Toate acestea le sugera perfect, creând o personalitate enigmatică, fermă. Şi cred şi acum că interpretarea rolului Romaine Holder pe care a făcut-o ea a fost una din cele mai bune pe care le-am văzut vreodată.

Eram fericită, radioasă şi fericită, şi la aceasta contribuiau şi mai mult aplauzele publicului. La căderea cortinei m-am strecurat afară în strada Long Acre. În câteva clipe, în timp ce-mi căutam automobilul care mă aştepta, m-am pomenit înconjurată de lume, o mulţime prietenoasă, diferiţi spectatori care mă recunoscuseră şi care mă băteau cu mâna pe spate, şi-mi spuneau „E cea mai bună piesă pe care ai scris-o, dragă”; „E de prima clasă, jos pălăria!”; „Semnul V al victoriei pentru asta” şi „Mi-a plăcut grozav, fiecare moment mi-a plăcut”. Mi s-au întins cărţi pentru autografe, am semnat veselă şi fericită. Timiditatea şi nervozitatea mea obişnuită mă părăsiseră. Şi, de ce să nu spun, a fost o seară memorabilă. Sunt şi acum mândră de ea. Şi, din când în când, răscolesc în sertarele memoriei şi o scot la iveală, o contemplu şi-mi spun”. „Ce seară minunată, Doamne Dumnezeule! Ce seară!”

O altă ocazie pe care mi-o amintesc, cu mare mândrie, dar, trebuie să recunosc, şi cu suferinţă, este a zecea aniversare a piesei „Cursa de şoareci”, după care s-a dat o recepţie unde am fost silită să mă duc. Nu mă deranja niciodată să mă duc la micile reuniuni teatrale, cu actorii care jucaseră în vreo piesă de-a mea sau alta; eram totuşi între prieteni şi chiar dacă nu mă simţeam în apele mele, o scoteam la capăt. Dar de data asta era o recepţie grandioasă, la Savoy. Avea toate cele ce fac îngrozitoare asemenea recepţii: lume foarte multă, televiziune, reflectoare, fotografi, reporteri, discursuri, câte şi mai câte altele; nimeni pe lumea asta nu putea fi mai puţin potrivit decât mine pentru a îndeplini rolul eroinei din seara aceea. Totuşi văzusem că nu aveam încotro şi trebuia să o scot la capăt. Nu aş fi vrut să ţin un discurs, ci să rostesc doar câteva cuvinte – ceva ce nu făcusem încă până atunci. Nu pot ţine discursuri, nu ţin niciodată discursuri nici n-am să ţin vreodată şi e foarte bine aşa, pentru că le-aş ţine tare prost.

Ştiam că orice discurs aş fi rostit în seara aceea ar fi fost prost. Am încercat să mă gândesc la cele câteva cuvinte pe care să le spun eventual, dar mai apoi am renunţat, pentru că dacă mă gândeam era şi mai rău. Era mult mai bine să nu mă gândesc la nimic şi apoi, când va avea să vină momentul teribil, spuneam şi eu acolo, ceva care să nu aibă prea multă importanţă, oricum nu mai puţină decât un discurs pregătit dinainte, şi pe care l-aş spune bâlbâindu-mă. Recepţia a început destul de prost. Peter Saunders îmi spusese să vin la Savoy cu o jumătate de oră înainte de ora programată. (Aceasta era, am descoperit când am ajuns acolo, pentru a scăpa de chinurile la care m-ar fi expus fotografiatul.) Am făcut aşa cum mi s-a spus şi am sosit, plină de curaj, singură, la Savoy, dar când am încercat să intru în sala rezervată pentru recepţie am fost oprită. „Nu se poate intra, Doamnă, mai sunt, douăzeci de minute până când se dă drumul”. M-am retras. De ce nu i-am spus imediat: „Bine, dar sunt doamna Christie; şi mi s-a cerut să vin mai devreme”. Nu ştiu, din cauza oribilei, mizerabilei şi inevitabilei mele timidităţi, A fost o mare prostie, pentru că, de obicei, asemenea situaţii obişnuite în societate nu mă intimidează. Nu-mi face plăcere să mă duc la marile recepţii, dar pot lua parte la ele fără să mă intimidez prea tare. Bănuiesc că se întâmplă asta pentru că simt – nu ştiu dacă fiecare scriitor simte la fel – că aş pretinde să fiu cineva care nu sunt de fapt; nici chiar azi nu mă simt a fi o autoare ca adevărat. Mai dăinuie în sinea mea acel sentiment că doar mă pretind a fi o scriitoare. Poate sunt puţin ca nepotul meu, Matthew, care la doi ani cobora scările, încredinţându-se singur: „Ăsta-i Matthew care coboară scările”. Şi aşa m-am dus la Savoy şi mi-am spus în sinea mea: „Asta-i Agatha, care pretinde a fi o scriitoare de succes, ducându-se la o mare recepţie pentru ea. Din pricina asta trebuind să arate că e cineva, trebuind să ţină un discurs, pe care nu e în stare să-l ţină, trebuind să facă ceva la care nu se pricepe.” În orice caz, ca o laşă, am acceptat eşecul şi am plecat cu coada între picioare, să-mi port paşii, ca vai de mine, prin coridoarele de la Savoy, încercând să-mi recapăt curajul şi să mă întorc înapoi şi să spun, ca Margot Asquith: „Sunt eu”. Din fericire am fost salvată de Verity Hudson, managerul general al lui Peter Saunders. A râs. – nu s-a putut stăpâni să nu râdă şi la fel şi Peter Saunders. În orice caz, am fost dusă înăuntru, supusă la înregistrări, schimbând săruturi cu actriţe, râzând cu gura până la urechi, fandosindu-mă şi trebuind să-mi simt vanitatea rănită, cum se întâmplă când îmi apropii obrazul de cel al unei tinere şi frumoase actriţe şi când ştiu că a doua zi vor apărea fotografii în presă, fetişcanele astea arătând frumoase şi pline de încredere în rolul lor, iar eu pur şi simplu îngrozitor. Lucru foarte bun, bănuiesc, pentru vanitatea unora!

Totul s-a petrecut bine, nu chiar atât de bine cum s-ar fi putut dacă regina balului ar fi avut oarecare talent de actriţă şi ar fi putut da un spectacol bun. Mi-am ţinut „discursul” – un dezastru. Nu au fost decât câteva cuvinte, dar lumea a fost foarte amabilă, toţi mi-au spus că am vorbit grozav. Nu am putut fi totuşi atât de naivă încât să-i şi cred, dar am impresia că a fost destul de util. Oamenilor le părea rău că sunt lipsită de experienţă şi-au dat seama că mă străduiam să fac şi eu ce pot, apreciind cu bunăvoinţă efortul meu. Numai fiica mea, pot să spun, nu a fost de acord cu asta. Ea mi-a spus: „Ar fi trebuit să te ocupi mai mult, mamă, şi să pregăteşti ceva cum se cuvine, dinainte.” Dar ea e ea, iar eu sunt eu şi a pregăti ceva cum se cuvine, în cazul meu, ar duce adesea la un dezastru şi mai mare decât atunci când mă încred în inspiraţia de moment şi atunci se trezeşte în jurul meu amabilitatea şi consideraţia.

„Ai scris pagini în istoria teatrului în această seară”, mi-a spus Peter Saunders, străduindu-se cât putea mai mult să mă încurajeze. Şi, într-o oarecare măsură, presupun că asta e adevărat.

III

Cu câţiva ani în urmă am stat la Ambasada noastră de la Viena, când erau acolo Sir James şi Lady Bowker. La sosire, când am refuzat reporterii care voiau să-mi ia interviuri, Elsa Bowker m-a certat serios.

— Dar, Agatha! a exclamat ea cu încântătoarea ei voce străină. Nu te înţeleg deloc! Dacă aş fi în locul tău m-aş bucura, aş fi mândră, aş accepta! Veniţi domnilor, luaţi loc! E minunat ce am făcut. O ştiu. Sunt cea mai bună scriitoare de cărţi poliţiste din lume. Da, sunt mândră de asta. Da, sigur că vă voi răspunde la întrebări. Sunt încântată. Da, sunt foarte deşteaptă, într-adevăr. M-aş simţi atât de deşteaptă încât nu aş înceta să vorbesc despre asta tot timpul.

Am râs cu poftă şi i-am spus:

— Doresc din toată inima, dragă Elsa, ca tu şi cu mine să putem schimba rolurile noastre pentru următoarea jumătate de oră. Ai da un interviu atât de frumos şi ce te-ar mai aprecia cu toţii pentru asta. Dar eu nu sunt deloc capabilă să fac lucrurile cum trebuie, dacă sunt obligată să le fac în public.

În general am avut destul bun simţ ca să nu mă produc în public, cu excepţia momentelor când a fost absolut obligatoriu sau aş fi jignit lumea prea tare dacă nu o făceam. Când nu faci ceva bine este raţional să nu încerci să-l mai faci, şi nu văd nici un motiv de ce scriitorii ar trebui să facă toate astea; nu câştigă nimic în plus. Există multe cariere unde personalitatea şi relaţiile publice au foarte mare importanţă. De exemplu, dacă eşti actor sau om cu însărcinări publice. Treaba unui scriitor este să scrie. Scriitorii sunt făpturi neîncrezătoare în ele, au nevoie de încurajare.

A treia piesă care avea să se reprezinte la Londra (toate s-au reprezentat în acelaşi timp) a fost „Pânza de păianjen” (Spider’s Web). Ea fusese scrisă special pentru Margaret Lockwood. Peter Saunders m-a rugat să mă întâlnesc cu ea şi să discutăm. Mi-a spus că s-ar fi bucurat dacă aş fi scris o piesă pentru ea şi am întrebat-o ce fel de piesă doreşte. Mi-a spus pe dată că nu mai dorea să fie sinistră şi melodramatică, că făcuse o mulţime de filme în ultimul timp şi mereu fusese „femeia afurisită”. Vroia un rol comic. Cred că avea dreptate, căci i-am simţit un fler enorm pentru comedie, fiind în acelaşi timp în măsură să rămână şi dramatică. Este o actriţă foarte bună şi ştie să sincronizeze perfect situaţii multiple şi astfel poate da replicilor adevărata lor greutate.

Mi-a făcut o foarte mare plăcere să scriu astfel rolul Clarissei din „Pânza de păianjen”. A existat o mică nehotărâre la început cu privire la titlu, am ezitat între „Clarissa găseşte un cadavru” şi „Pânza de păianjen”. Dar până în cele din urmă a învins păianjenul – „Spider’s Web”. S-a reprezentat mai mult de doi ani şi am fost foarte mulţumită de piesă. Când Margaret Lockwood îl conducea pe detectiv pe poteca din grădină era minunată.