Agatha Christie

Părea simplu. A apărut un bărbat mare, vesel, asigurându-ne că el era proprietarul. Dar a doua zi am aflat că de fapt proprietarul era un văr de-al doilea al soţiei sale. În ziua următoare am auzit că pământul nu era proprietatea vărului şi că mai mulţi oameni erau coproprietari. În a treia zi de când ploua fără întrerupere, Max s-a trântit pe pat cu un geamăt puternic:

— Ce crezi! a spus el. Există nouăsprezece proprietari!

— Nouăsprezece proprietari pentru bucăţica aia de pământ? am întrebat neîncrezătoare.

— Aşa se pare.

Până la sfârşit am reuşit să descurcăm toată această încurcătură. S-a găsit adevăratul proprietar – era o vară de-a doua a mătuşii vărului soţului mătuşii cuiva, care, fiind incapabilă să-şi administreze singură afacerile, trebuia să fie reprezentată de soţul ei şi de alte rude. Cu ajutorul Mutassarif-ului din Moşul, al Departamentului Antichităţilor din Bagdad, al Consulului britanic şi încă alţi câţiva, toată povestea a fost aranjată şi un contract extrem de sever încheiat. Penalizări teribile urmau să fie impuse de o parte şi de alta, dacă cineva nu şi-ar fi respectat angajamentul. Ceea ce i-a plăcut soţului proprietarei a fost inserarea unei clauze care preciza că, dacă din orice pricină lucrările noastre ar fi fost împiedicate sau contractul anulat, trebuiau să plătească imediat o mie de lire.

— Este o chestiune foarte importantă, a spus el plin de mândrie, că, dacă nu dau toată asistenţa care îmi stă în putere şi dacă nu respect promisiunile pe care le-am făcut în numele soţiei mele, voi pierde o mie de lire.

Toată lumea a fost foarte impresionată de asta şi toţi spuneau:

— Este posibil să piardă o mie de lire! Aţi auzit? Putem scoate de la el o mie de lire dacă ceva nu merge bine.

Dar adevărul e că dacă i s-ar fi aplicat vreo penalizare bietului om, tot ceea ce s-ar fi putut scoate de la el ar fi fost vreo zece dinari, cel mult.

Am închiriat o casă mică, foarte asemănătoare cu aceea pe care o avusesem cu C. T. Era puţin mai departe de Moşul şi mai aproape de Ninive, dar avea tot aşa un acoperiş plat şi o verandă de marmură, cu ferestre din marmură de Moşul de o factură puţin cam eclesiastică, cu pervazuri de marmură pe care se puteau pune vase. Aveam o bucătăreasă, un băiat de serviciu, un câine mare, fioros, care lătra la toţi câinii din vecini şi când se apropia câte cineva de casă – o căţea care, când i-a venit vremea, a fătat şase căţeluşi. Posedam de asemenea o mică camionetă şi un şofer irlandez, numit Gallagher. Rămăsese aici din timpul războiului din 1914 şi nu s-a mai dus niciodată acasă. Acest Gallagher era o persoană extraordinară. Uneori ne povestea poveşti minunate. Avea o adevărată saga care relata cum descoperise un nisetru pe ţărmul marii Caspice şi cum împreună cu un prieten au izbutit să-l transporte, în gheaţă, peste munţi, în Iran, şi să-l vândă la un preţ ridicat. Nenumăratele întâmplări petrecute de ei de-a lungul călătoriei te făceau să ţi se pară că asculţi Odiseea sau Eneida.

Ne-a dat informaţii folositoare cu privire la preţuirea exactă a vieţii unui om.

— In Irak e mai bine decât în Iran, ne-a spus el. În Iran te costă şapte lire dacă omori un om, în Irak scapi doar cu trei.

Gallagher mai păstra încă amintiri de când fusese în război şi dresa câini într-un mod foarte milităros. Cei şase căţeluşi erau strigaţi câte unul pe nume şi veneau în ordine la casa bucătăresei. Swiss Miss era favorita lui Max şi ea era chemată întotdeauna prima. Toţi căţeluşii erau teribil de urâţi, dar aveau farmecul pe care îl au puii de animale în toată lumea. Veneau de obicei pe verandă, după ce luam ceaiul şi îi deparazitam cu mare atenţie. A doua zi erau tot atât de plini de purici, deşi făceam tot ce de putea ca să-i scăpăm.

Gallagher s-a văzut că era şi un mare cititor, citea la disperare. Sora mea îmi trimitea în fiecare săptămână pachete de cărţi pe care, după ce le citeam, i le treceam lui. Citea foarte repede şi părea că nu are nici o preferinţă, citea tot ce-i cădea în mână: biografii, romane, poveşti de dragoste, cărţi de aventuri, lucrări ştiinţifice, aproape tot. Era ca un om flămând, care spune că orice mâncare e la fel. Nu are importanţă ce este, doreşti pur şi simplu mâncare. Şi el dorea hrană pentru mintea şi sufletul lui. Ne-a povestit o dată despre unchiul lui, Fred, pe care îl înghiţise un crocodil în Burma. Ne-a spus cu amărăciune:

— Nu ştiam ce să fac. Totuşi ne-am gândit că lucrul cel mai bun era să împăiem crocodilul şi aşa am făcut, apoi i l-am trimis soţiei lui acasă.

Vorbea liniştit şi într-o manieră foarte prozaică. La început credeam că fabulează, dar, până în cele din urmă, am ajuns la concluzia că de fapt tot ce ne spunea era adevărat. Era tipul de om căruia i s-au întâmplat cu adevărat lucrurile cele mai extraordinare şi mai greu de crezut.

Trăiam zile de mari emoţii şi griji. Până acum nimic nu arăta că riscul pe care şi-l asuma Max avea să dea rezultate bune.

Am descoperit numai clădiri mizere, neinteresante, nici măcar din chirpici, pereţi calcaroşi greu de identificat. Pretutindeni se găseau cioburi încântătoare, câteva cuţite frumoase, negre din rocă vulcanică cu crestături delicate pe tăiş Dar deocamdată nici o descoperire importantă.

John şi Max se încurajau unul pe altul, spunându-şi că era încă prea devreme şi că până ce va sosi doctorul Jordan, directorul general al Muzeului de Antichităţi din Bagdad, vom avea, în orice caz, toate nivelele măsurate şi etichetate, aşa ca să se dovedească că totul a fost făcut în mod ştiinţific şi cum trebuie.

Şi apoi, pe neaşteptate, a sosit ziua cea mare. Max a venit în fugă acasă să mă ia, unde eram ocupată să repar nişte vase.

— O descoperire minunată, spuse el. Am dat peste atelierul unui olar. Trebuie să mergi cu mine. Este cea mai minunată privelişte pe care ai văzut-o vreodată.

Şi într-adevăr, aşa era, o lovitură norocoasă. Atelierul olarului era acolo, sub pământ. Fusese părăsit la un incendiu şi flăcările îl conservaseră minunat. Erau acolo farfurii, vase, căni, platouri splendide, olărie policromă strălucind toată în soare, roşie, neagră, portocalie – o privelişte încântătoare.

Din acel moment eram atât de ocupaţi încât nici nu mai ştiam cum să facem faţă. Vas după vas ieşea la iveală. Vasele erau sparte din cauza prăbuşirii acoperişului, dar existau şi puteau fi reconstituite aproape toate. Unele fuseseră uşor afumate, dar pereţii căzuseră peste ele şi le feriseră. Au stat acolo aproape şase mii de ani neatinse. O farfurie enormă, lustruită într-un roşu închis, splendid, având în centru un model în formă de trandafir şi cu desene frumoase în jur, foarte geometrice, era sfărâmată în şaptezeci şi şase de bucăţele. Nu lipsea încă niciuna din ele şi au fost reasamblate, încât farfuria se oferă acum în toată splendoarea ei, în muzeul unde se află. Mai era şi un castron care îmi plăcea mie foarte mult, semănând cu pavilionul Regatului Unit, într-un portocaliu închis, cu un ton cald.

Nu mai puteam de bucurie; jubila şi Max şi, în felul lui liniştit, şi John. Dar, Doamne, cât a trebuit să muncim începând de atunci şi până la sfârşitul campaniei!

În toamna aceea am învăţat desenul tehnic. M-am dus la şcoala secundară locală, unde am fost instruită de un profesor fermecător, care nu putea crede că ştiu atât de puţin.

— Parcă nu ai auzit niciodată de un unghi drept, mi-a spus el cu dojană.

Am recunoscut că era adevărat, nu auzisem.

— E greu să descrii lucrurile, fără asta, a continuat el.

Totuşi am învăţat să măsor şi să calculez şi să reduc la scară faţă de dimensiunea respectivă. Acum sosise timpul să dau socoteală de ceea ce învăţasem. Erau mult prea multe lucruri de făcut şi trebuia să ne împărţim judicios munca între noi. Eu făceam de două, trei ori mai mult decât ceilalţi, dar John avea nevoie de oarecare asistenţă şi eu eram în stare să i-o asigur.

Max era pe şantier toată ziua, în timp ce John desena. Venea împleticindu-se la masă, spunând:

— Cred că am să orbesc. Am o senzaţie ciudată la ochi şi sunt atât de ameţit în cât abia pot umbla. Am desenat cu mare viteză, fără pauză, de la opt dimineaţă:

— Şi trebuie să continuăm cu toţii să lucrăm şi după masă, zicea Max.

— Şi când mă gândesc că mi-ai spus că va fi ca o vacanţă, a comentat cu amărăciune John.

Pentru a sărbători sfârşitul campaniei, am hotărât să organizăm un concurs pentru muncitorii de la şantier. Aşa ceva nu se mai făcuse niciodată până acum. Se ofereau premii multe şi mari, iar la concurs putea să participe oricine.

S-a discutat foarte mult despre asta. De la început unii dintre cei mai vârstnici şi mai serioşi se întrebau dacă nu le va fi ştirbită demnitatea, luând parte la concurs alături de tineri, doar cu câteva tuleie în bărbie. Nu era un lucru pe care un om demn, un om cu greutate, trebuie să-l accepte. Până la urmă au venit toţi şi am discutat amănuntele. Cursa avea să fie de aproximativ cinci kilometri şi trebuia să se traverseze râul Khosr, tocmai dincolo de dâmbul de la Ninive. Au fost stabilite cu grijă regulile. În primul rând, nu se admiteau comportări neloiale, contrare regulilor stabilite: nimeni nu trebuia să trântească pe cineva pe jos, să-l înghiontească, să-i taie drumul, să-l sâcâie sau alte lucruri de felul acesta. Deşi nu ne aşteptam ca aceste reguli să fie respectate, totuşi speram că nu vor îi excese prea mari.

Premiile erau: primul o vacă, al doilea o oaie, al treilea o capră. Mai existau şi o seamă de premii mai mici, găini, făină şi ouă de la o sută la zece. Toţi cei care parcurgeau toată distanţa primeau un pumn de curmale şi halva cât putea ţine în două mâini. Aceste premii pot afirma că ne-au costat pe noi zece lire.

I-am spus A. A. A. A.

— Asociaţia atletică a amatorilor din Arpachiyah. Apele râului erau umflate la acea vreme şi cine ar fi vrut să vină să asiste nu putea trece podul. Dar aviaţia fusese invitată să urmărească cursa din aer.

A venit şi ziua respectivă şi priveliştea a fost memorabilă. Primul lucru care s-a întâmplat a fost că, atunci când s-a tras un foc de pistol dându-se semnalul de pornire, toţi concurenţii s-au repezit înainte şi cei mai mulţi au căzut în Khosr. Alţii s-au desprins, de furnicarul de oameni şi au luat-o la fugă mai departe. Toţi s-au comportat destul de bine, nimeni nu a trântit pe cineva. S-au făcut multe pariuri, dar niciunul dintre favoriţi nu s-a clasat printre primii. Pe locul întâi a fost un bărbat puternic, un atlet, al doilea un biet om care întotdeauna părea nemâncat şi al treilea un băieţandru. Au răsunat aplauze nemaipomenite. În acea seară toată lumea s-a veselit, şefii de echipă au dănţuit, lucrătorii de asemenea şi cel care a câştigat premiul al doilea, adică oaia, a tăiat-o imediat şi a făcut un ospăţ pentru întreaga familie şi pentru prieteni. A fost o zi mare pentru Asociaţia atletică a amatorilor din Arpachiyah.

Am plecat în strigăte de urale: „Să fiţi binecuvântaţi!”, „Să veniţi din nou” şi aşa mai departe. Ne-am dus la Bagdad, unde toate descoperirile noastre preţioase ne aşteptau la Muzeu. Acolo, Max şi cu John Ross le-au despachetat şi a urmat distribuirea. Eram în luna mai şi mercurul termometrelor ajunsese la peste 40° la umbră. Căldura nu-i pria lui John şi în fiecare zi arăta încă şi mai rău. Am avut norocul că nu tăceam parte din echipa care se ocupase cu ambalatul, aşa că puteam sta în casă.

Situaţia politică în Bagdad se înrăutăţea şi, deşi speram să ne întoarcem în anul viitor ca să săpăm într-un alt loc sau să lucrăm mai departe la Arpachiyah, începusem să ne îndoim că va mai fi posibil. După ce am plecat, s-au iscat încurcături în privinţa expedierii antichităţilor şi am avut multe necazuri până ce am putut scoate lăzile noastre. Până în cele din urmă lucrurile s-au aranjat, dar au trecut multe luni şi din această cauză s-a spus că nu ar fi recomandabil pentru noi să mai venim şi să săpam în anul următor. Câţiva ani nimeni nu a mai făcut săpături în Irak, toţi s-au dus în Siria. Şi astfel în anul următor am hotărât să căutăm un loc potrivit în Siria.

Un ultim lucru îmi amintesc, care a fost un fel de prevestire pentru ceea ce avea să urmeze. Eram la ceai, la doctorul Jordan, la Bagdad. El era şi pianist şi în acea zi s-a aşezat în faţa pianului şi ne-a cântat Beethoven. Avea un cap foarte frumos şi, uitându-mă la el am constatat, într-adevăr, că era un bărbat splendid. Întotdeauna părea amabil şi plin de atenţie faţă de cei din jur. Cineva a pomenit, întâmplător, ceva despre evrei; în acel moment s-a schimbat la faţă. O schimbare extraordinară care n-am mai văzut-o niciodată pe faţa nimănui până atunci. L-am auzit spunând:

— Nu înţelegeţi. Evreii noştri sunt prea diferiţi de ai dumneavoastră. Reprezintă un pericol real. Trebuie sa fie exterminaţi. Nu este nimic altceva de făcut!

M-am uitat la el neputând să cred ceea ce auzeam O spunea cu toată convingerea. Era pentru prima oară că se făcea aluzie la grozăvia ce avea să vină din Germania. Oamenii care, probabil călătoriseră pe acolo, îşi dădeau seama, dar ceilalţi oameni, prin anii 1932-1933, nu bănuiau absolut nimic. În acea zi, când ne aflam în salonul doctorului Jordan care cânta la pian, am văzut primul nazist; mai târziu am descoperit că soţia lui era o nazistă şi mai fioroasă. Amândoi aveau o misiune de îndeplinit acolo, nu numai de a conduce muzeul de antichităţi sau de a lucra pentru ţara lor, ci să-l spioneze pe propriul lor ambasador. Există lucruri în viaţă, care te întristează cu adevărat atunci când reuşeşti tu singur să te convingi de ele.

V

Ne-am întors acasă încununaţi de triumf şi Max a început vara din greu, scriindu-şi raportul asupra campaniei. Am avut o expoziţie la British Museum cu o parte din descoperirile noastre. Cartea lui Max despre Arpachiyah a fost publicată în acel an sau în următorul; nu trebuia amânată în nici un fel publicarea cărţii. Max spunea că, în general, arheologii au tendinţa să-şi amâne prea mult publicarea cărţilor şi noile cunoştinţe erau astfel date la iveală cu mari întârzieri. În timpul celui de-al doilea război mondial, pe când lucram la Londra, am scris o carte despre timpul petrecut de noi în Siria, pe care am intitulat-o: „Come, Tell Me How You Live” (Hai spune-mi cum trăieşti) şi îmi place să o recitesc din când în când, pentru că-mi amintesc astfel de zilele petrecute în Siria. Un an de săpături seamănă destul de mult cu altul. Se întâmplă aceleaşi lucruri. E o repetare fără prea multe noutăţi. Au fost timpuri fericite, ne-am simţit foarte bine şi am avut mult succes cu săpăturile noastre.

Anii aceia între 1930 şi 1938 s-au dovedit a fi ani foarte buni, pentru că erau scutiţi de griji din afară. Pe măsură ce munca şi, în special, succesul te acaparează, ai tendinţa să-ţi îngădui mai puţin răgaz, dar erau ani fără necazuri, ani doar de multă muncă, care nu ne absorbea cu totul. Eu scriam cărţi poliţiste, Max cărţi de arheologie, rapoarte şi articole. Eram ocupaţi, însă trăiam fără tensiune.

Deoarece îi era greu lui Max să stea prea mult în Devonshire, ne petreceam doar vacanţele Rosalindei acolo. Cea mai mare parte din timp stăteam la Londra, mutându-ne când într-o casă de a mea, când în alta, încercând vedem care ne place mai mult. Carlo şi Mary au căutat, când eram în Siria, o casă potrivită pentru noi şi făcuseră o listă întreagă. Mi-au spus să mă duc să văd casa din Sheffield Terrace nr. 48. Când am văzut-o, am dorit imediat să locuiesc acolo, aşa cum poate nu am dorit niciodată să locuiesc în vreo casă. Era perfectă, cu excepţia, poate, a faptului că avea subsol. Nu erau multe camere, dar erau mari şi bine proporţionate. Exact ceea ca ne trebuia nouă. Cum intrai, la dreapta exista o sufragerie mare, la stânga salonul. La jumătatea scărilor se afla o sală de baie şi o toaletă, iar la etajul I, deasupra sufrageriei, la dreapta, o cameră tot atât de mare – biblioteca lui Max, o cameră spaţioasă cu loc suficient pentru mese mari pe care se puteau înşirui vase şi pune tot felul de hârtii. La stânga era un dormitor mare pentru noi, la etajul de deasupra încă două camere mari şi una mică între ele. Cea mică avea să fie a Rosalindei. Camera mare deasupra biroului lui Max – cameră pentru oaspeţi, dacă ar fi fost cazul, iar cea din stânga am declarat că urma să fie camera mea de lucru. Toată lumea a fost surprinsă de această hotărâre a mea, căci niciodată nu mă gândisem să am aşa ceva, dar au fost cu toţii de acord că era timpul pentru biata Missus să aibă şi ea o cameră a ei.

Doream şi eu o încăpere unde să nu mă deranjeze nimeni. Fără telefon, cu pian cu coadă, o masă solidă, mare, o sofa sau un divan confortabil, un scaun tare cu spetează înaltă pentru bătut la maşină, un fotoliu în care să mă întind şi nimic altceva. Am cumpărat un pian Steinway de concert şi mă simţeam foarte bine în camera mea. La acel etaj nimeni nu avea voie să folosească vreun aspirator, când eram acasă. Aveam şi eu acum locul meu şi m-am bucurat de el cinci sau şase ani, până când casa a fost bombardată în timpul războiului. Nu ştiu de ce, dar de-atunci n-am mai avut niciodată aşa ceva: poate pentru că m-am deprins repede să folosesc iarăşi masa din sufragerie sau colţul lavaboului.

Casa de la Sheffield Terrace nr. 48 mi-a adus noroc. Am simţit asta din momentul în care am intrat în ea. Cred că atunci când eşti deprins de mic cu odăi mari, aşa cum aveam la Ashfield, îţi lipseşte mereu spaţiul foarte mult. Am locuit în mai multe case mici, fermecătoare, ca aceea din Campden Street sau ca acea căsuţă de la grajduri, dar nu au fost niciodată aşa cum ar fi trebuit. Nu e vorba de grandoare, poţi avea un apartament mic şi foarte elegant, sau poţi închiria, cu mult mai puţini bani, o casă mare, sărăcăcioasă care se va dărăpăna rapid. Sentimentul de a avea un spaţiu în jurul tău, de a fi în stare să te desfăşori, asta contează. Într-adevăr, dacă trebuie să cureţi singură o cameră este mai uşor să cureţi una mare, decât să fii obligat să te tot învârteşti prin toate colţurile şi după toate mobilele într-o cameră mică unde sunt grămădite o mulţime de lucruri.

Max a supravegheat personal construirea unui nou cămin în biblioteca lui. Avusese de-a face cu atâtea cămine şi coşuri de cărămidă arsă în Orientul Apropiat încât îşi închipuia că se şi pricepe la această treabă. Constructorul a privit cu îndoială planurile. Nu poţi şti niciodată cum ies coşurile şi căminele, spunea el, căci în conformitate cu calculele, ar trebui ca totul să meargă bine, dar în realitate lucrurile ies de obicei altfel.

— Şi planul ăsta, al dumneavoastră, nu o să iasă bine, de asta sunt sigur! i-a spus el lui Max.

— Îl construieşti exact cum îţi arăt eu şi ai să vezi! i-a replicat Max.

Spre durerea sa, domnul Withers a văzut. Căminul lui Max nu a scos fum niciodată. Avea o cărămidă mare asiriană cu o scriere cuneiformă pe ea fixată pe poliţa de deasupra şi camera a fost evident etichetată ca bârlogul unui arheolog.

Un singur lucru mă tulbura de când ne-am mutat acolo şi asta era un miros pătrunzător în dormitorul nostru.

Lui Max nu-i mirosea şi Bessie credea că e o nălucire de-a mea, dar am precizat cu hotărâre că nu născoceam nimic. Îmi mirosea a gaze. Max m-a încredinţat că nu erau gaze în casă.

— N-am ce face, mie îmi miroase a gaze, am stăruit eu.

Am adus constructori şi specialişti în instalaţii de gaze şi toţi s-au întins pe jos pe burtă, au mirosit pe sub pat şi mi-au spus că mi se năzărise.

— Ce-ar putea să fie? Deşi, ca să vă spun drept, nu miroase a nimic, ne-a încredinţat cel de la gaze. Poate un şoarece mort sau un şobolan. Dar şobolan nu e, căci ar mirosi mai puternic; poate că e doar un şoarece.

— Poate că asta o fi, am spus eu. O fi un şoarece mic.

— Să ridicăm podelele.

Au scos podelele, dar nu au găsit nimic, nici un şoarece mare sau mic mort. Şoarece mort sau gaze, mirosul persista.

Am chemat în continuare tot felul de instalatori, pe absolut oricine mi-a trecut prin minte. Până la urmă toţi se uitau cu silă la mine. Fiecare se săturase de spusele mele; Max, Rosalind, Carlo toţi declarau că totul e o născocire a mamei. Dar mama ştia când mirosea a gaze şi a continuat să o spună. Până în cele din urmă, după ce aproape îi înnebunisem pe toţi, am fost răzbunată. Sub podeaua dormitorului meu a fost găsită o ţeava veche de gaze, prin care acesta continua să se scurgă. Pe contor nu se înregistra, nimeni nu a ştiut, în casa noastră nu exista contor de gaze, dar exista o ţeavă de gaze nefolosită rămasă în funcţiune de pe timpuri şi gazul se scurgea încetişor pe acolo. Am fost atât de încrezută după ce s-a văzut că am avut dreptate, încât câtva timp nu se mai putea înţelege nimeni cu mine şi mai mult ca oricând, o pot afirma, am fost mai încrezătoare în nasul meu de copoi. Înainte de a achiziţiona casa din Sheffield Terrace, Max şi cu mine am cumpărat o casă la ţară. Doream o casă mică pentru că nu ne puteam duce să facem week-endurile la Ashfield. Ar fi fost cu totul altceva dacă am fi avut o mică locuinţă la ţară, nu departe de Londra.

Cele două locuri favorite ale lui Max din Anglia erau ţinutul de lângă Stockbridge, unde stătuse în copilărie, şi cel de lângă Oxford. Timpul petrecut la Oxford, a fost unul din cele mai fericite din viaţa lui. Cunoştea bine regiunea din jur şi iubea Tamisa. Aşa că ne-am dus să căutăm în susul şi în josul Tamisei. Ne-am oprit în mai multe locuri. Era greu de găsit case pe malurile râului, pentru că sau erau oribile, în stil victorian târziu, sau erau căsuţe din acelea de ţară care iarna sunt periclitate de inundaţii. În cele din urmă am văzut un anunţ în „The Times”. Era cam cu o săptămână înainte de a pleca în Siria.

— Uite, Max, am spus eu, o casa de vânzare la Wallingford. Ce mult ne plăcuse Wallingford-ul. Să fie oare una din casele de pe malul râului? Dar nu era nimic atunci când am fost noi.

Am telefonat agentului şi ne-am grăbit să ne ducem.

Era o casă mică, încântătoare, stil Queen Anne, foarte aproape de drum, dar în spate avea o curte din care se separa, printr-un zid, o grădină de zarzavaturi, mai mare decât doream noi; mai jos însă, ceea ce pentru Max era idealul, erau pajişti care coborau până la râu. Se întindeau pe o porţiune bună din mal, mai mult de un kilometru în afară de Wallingford. Casa avea cinci dormitoare, trei camere de zi şi o bucătărie remarcabil de drăguţă. Cum ne uitam prin fereastra salonului prin ploaie am văzut un cedru foarte frumos de Liban. Era de fapt pe câmp, dar câmpul ajungea până la un şanţ de lângă casă şi m-am gândit că am putea avea o peluză dincolo de şanţ şi am împinge pajiştile mai departe, aşa ca cedrul să fie în mijlocul peluzei noastre şi vara, în zilele călduroase, vom putea lua ceaiul acolo, sub copac.

Nu prea aveam mult timp să stăm pe gânduri. Casa era foarte ieftină, nu avea nici o încurcătură, am telefonat agentului, am vorbit cu avocaţii, cu inspectorii pentru terenuri şi construcţii şi am cumpărat-o cu aprobarea obişnuită a inspectorului.

Din nefericire nu am putut să o mai vedem decât după nouă luni. Am plecat în Siria şi acolo tot timpul ne întrebam dacă nu am fost nebuni să o cumpărăm. Plănuiserăm să cumpărăm o căsuţă la ţară şi în schimb ne-am trezit stăpânind această casă Queen Anne cu ferestre graţioase şi bine echilibrată. Wallingford era un loc plăcut. Avea puţine legături de cale f erată şi astfel nu era genul unde oamenii să vină, fie de la Oxford, fie de la Londra.

— Cred, a spus Max, că vom fi foarte fericiţi acolo.

Şi într-adevăr se împlinesc acum treizeci şi cinci de ani de când suntem fericiţi acolo. Biblioteca lui Max s-a mărit de două ori pe cât era şi, de acolo, privea drept spre râu. Winterbrook House, Wallingford, este casa lui Max şi întotdeauna a fost a lui; Ashfield era casa mea şi cred că şi a Rosalindei.

Şi aşa, vieţile noastre îşi urmau cursul. Max cu activitatea lui de arheolog şi entuziasmul lui pentru aceasta, iar eu cu scrisul meu, care acum devenea mai profesional şi deci mult mai puţin entuziast.

La început era palpitant să scriu cărţi, în parte şi pentru că nu simţeam că sunt un autor real, şi de fiecare dată era surprinzător să mă văd în stare să scriu cărţi care se şi publicau. A scrie cărţi devenise acum ceva obişnuit. Devenise meseria mea. Nu erau numai publicate, ci mi se şi cerea stăruitor să le scriu. Dar eterna dorinţă de a face ceva care nu era de fapt treaba mea, mă descumpănea. Pe de altă parte, dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, viaţa mea ar fi fost foarte monotonă.