Agatha Christie

Aşa că ne-am dus la „Greenway”. Casa şi terenul din jur erau foarte frumoase. O casă albă, în stil georgian, de prin anii 1780 sau ‘90, cu o pădure întinzându-se până jos pe Dart şi o mulţime de copaci şi arbuşti splendizi: era o casă ideală, de vis. Cum aveam un permis s-o vizităm, am întrebat preţul, fără a fi însă prea interesată. Mi s-a părut că nu am auzit bine preţul.

— Şaisprezece mii, aţi spus?

— Nu, şase mii.

Şase mii? Nici nu-mi venea să cred. Ne-am dus acasă, discutând despre aceasta.

— E de necrezut de ieftină, am spus eu. Are douăzeci şi trei de acri. Nu arată rău, trebuia doar zugrăvită.

— De ce nu o cumperi? î întrebat Max.

Am fost atât de uimită auzind această întrebare din partea lui Max, încât mi s-a tăiat respiraţia.

— Ai început să fii îngrijorată pentru Ashfield, ştii bine.

Înţelegeam la ce se gândea. Ashfield, căminul meu se schimbase. Unde altă dată se aflau casele vecinilor noştri, adunate cerc în jurul nostru – vile de acelaşi fel – acum, în partea mai îngustă a grădinii, se ridica, blocând priveliştea, clădirea unei şcoli secundare între noi şi mare. Toată ziua alergau pe-acolo copii zgomotoşi. În cealaltă parte, se ridica un sanatoriu de boli nervoase. Uneori veneau dintr-acolo zgomote ciudate şi pacienţii apăreau dintr-o dată în grădină. Nu erau declaraţi nebuni, aşa că bănuiesc că erau liberi să facă tot ce voiau, dar am avut unele incidente neplăcute. Într-o zi a apărut un colonel musculos, în pijama, cu o crosă de golf în mână hotărât să omoare toate cârtiţele din grădină; într-o altă zi, a venit să bată un câine care lătrase. Îngrijitoarele şi-au cerut scuze, l-au luat pe pacient înapoi, spunând că era bine, doar puţin „tulburat”; dar lucrul acesta era alarmant, şi o dată sau de două ori, copiii care erau la noi s-au speriat foarte tare. Altă dată, acolo, la marginea câmpiei, nu erau decât trei vile şi drumul dădea în plin timp. Păşunile cu iarbă verde plină de sevă, unde mă duceam să privesc mieluşeii, primăvara, erau acoperite cu nenumărate căsuţe. Nimeni dintre persoanele pe care le cunoşteam nu mai locuia pe-acolo. Era ca şi cum Ashfield devenise propria-i parodie. Ştiam dintotdeauna că lui Max nu i-a plăcut Ashfield-ul. Nu mi-a spus-o, dar simţeam. Într-un fel era gelos pentru că reprezenta o parte a vieţii mele pe care nu o împărţisem cu el şi era numai a mea. Şi spusese numaidecât despre Greenway: „De ce nu o cumperi?”

Aşa că am făcut investigaţii. Guilford ne-a ajutat. Ei a examinat casa cu ochi de specialist şi ne-a spus:

— Ei bine, iată sfatul meu: demolaţi jumătate din ea.

— Să demolam jumătate?

— Vedeţi, toată aripa aceea din spate e în stil victorian. Lăsaţi casa din 1790 şi renunţaţi la părţile care s-au adăugat: camera de biliard, biroul, dormitoarele şi noile săli de baie de la etaj. Va fi o casă mult mai bună, mai puţin încărcată. De fapt, originalul reprezintă o casă foarte frumoasă.

— N-o să mai avem nici o cameră de baie, dacă dărâmăm părţile victoriene, am subliniat eu.

— O, puteţi foarte bine face camere de baie la ultimul etaj. Şi încă ceva, veţi avea şi impozite mult mai mici de plătit în felul acesta.

Şi astfel am cumpărat Greenway. I-am încredinţat lucrările lui Guilford şi el a reproiectat casa după planul original. Am adăugat camere de baie sus, iar la parter un mic vestiar, dar restul l-am lăsat neatins. Îmi pare rău acum că nu am avut atunci darul prevederii, căci aş fi renunţat încă la o parte din casă – cămările, spălătorul, magazia de lemne. Aş fi instalat în locul lor o bucătărie mică de unde n-aveam de făcut decât câţiva paşi până în sufragerie şi ar fi fost uşor de folosit fără ajutoare. Dar nu mi-a venit niciodată în minte că va veni vremea când nu vor mai fi ajutoare casnice. Aşa că am lăsat aripa cu bucătăria întocmai cum era.

Când s-au terminat toate transformările şi casa a fost toată vopsită în alb ne-am mutat.

Imediat după asta, şi când tocmai exultam de fericire, a izbucnit al doilea război mondial. De data aceasta nu a venit chiar aşa din senin, ca în 1914. Existau preveniri, fusese Münchenul, dar ne bizuisem pe asigurările lui Chamberlain şi am crezut că, atunci când a spus „În timpul nostru va fi pace”, ar putea fi adevărat.

Însă nu avea să fie pace în timpul nostru.

PARTEA A X-A

Al doilea război

I

Şi iată-ne din nou în timp de război. Nu era la fel cu ultimul. Te aşteptai să fie asemănător, căci bănuiesc că întotdeauna oamenii se aşteaptă ca lucrurile să se repete. Primul război mondial a venit ca un şoc de neînţeles, ceva nemaiauzit, imposibil, ce nu se mai întâmplase de când îşi aminteau oamenii, care nu avea să se producă niciodată.

Acest război era diferit.

La început, a fost surpriza incredibilă că nu se petrece nimic. Se credea că Londra va fi bombardată chiar din prima noapte. Londra nu a fost bombardată astfel.

Fiecare încerca să telefoneze cuiva. Peggy MacLeod, prietena mea doctoriţă din perioada de la Moşul, mi-a telefonat de pe coasta de est, unde lucra împreună cu soţul ei, să mă întrebe dacă vroiam să-i ţin copiii. Îmi spunea: „Suntem foarte speriaţi aici, toată lumea spune că în părţile noastre va începe. Dacă poţi primi copiii, pornesc cu automobilul să-i aduc”. I-am spus că e în regulă şi că putea să-i aducă şi, dacă dorea, să-i trimită chiar împreună cu dădaca, aşa că s-a aranjat.

Peggy MacLeod a sosit ziua următoare cu Crystal, finul meu care avea trei ani, şi cu David, de cinci ani, după ce călătorise cu automobilul ziua şi noaptea, traversând Anglia. Peggy era extenuată.

— Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără benzedrină, mi-a spus ea. Uite am o cutie în plus, ţi-o dau mai bine ţie. Poate să-ţi fie de folos cândva, dacă vei fi total sfârşită de oboseală.

Mai am şi acum cutiuţa aceea plată de medicamente; nu am folosito niciodată. Am ţinut-o, poate, ca s-o am la îndemână într-un moment când voi fi într-adevăr complet extenuată.

Ne-am organizat şi noi cum puteam mai bine şi acum stăteam şi aşteptam să se întâmple ceva. Dar cum nu se întâmpla nimic, încetul cu încetul ne-am văzut de treburile noastre obişnuite, adăugând şi câteva activităţi în plus, legate de război.

Max a intrat în Home Guard, care, la acel timp, era într-adevăr ca o operă comică. Aproape că nu aveau arme mai deloc, cam o puşcă la opt oameni, cred. Max se ducea cu ei în fiecare noapte. Unii dintre bărbaţi se distrau grozav şi multe soţii erau foarte bănuitoare cu privire la ceea ce puteau face soţii lor sub pretextul că păzesc ţara. Într-adevăr, pe măsură ce timpul trecea şi nimic nu se întâmpla, garda devenise o adunare zgomotoasă şi veselă. În cele din urmă, Max s-a hotărât să se ducă la Londra. Ca şi alţii cerea să fie trimis peste hotare, să i se dea ceva de făcut. Dar la tot ce propunea fiecare, se răspundea: „Pentru moment, nu-i nimic de făcut. Nu e nevoie de nimeni.”

M-am dus la spitalul din Torquay şi am întrebat dacă mi se putea permite să lucrez la farmacia spitalului, pentru a-mi împrospăta cunoştinţele, în cazul în care aş putea fi folositoare mai târziu. De vreme ce se aşteptau răniţi în orice moment, farmacista şefă de acolo a fost bucuroasă să mă primească. M-a pus la curent cu diferitele medicamente care se prescriau azi. În general, era mult mai simplu decât în tinereţea mea, acum erau o grămadă de pilule, tablete, prafuri şi diferite altele gata preparate şi în cutii.

Războiul a început, când a început, nu la Londra şi nici pe coasta de est, ci în colţul nostru de lume. David MacLeod, un băieţel foarte inteligent, era nebun după avioane şi se străduia să mă înveţe diferitele tipuri. Mi-a arătat fotografii de avioane Messerschmidt şi altele şi mă învăţa să le deosebesc pe cer pe cele de tipul Hurricane şi Spitfire.

— Ia să văd dacă ghiceşti, îmi spunea el îngrijorat. Ia uită-te acolo, sus. Ce e ăla?

Era foarte departe, doar o pată mică, dar am spus plină de speranţă că era un Hurricane.

— Nu, răspundea David dezgustat, mereu greşeşti. Asta e un Spitfire.

În ziua următoare, uitându-se în sus la cer, a spus:

— Ăsta-i un Messerschmidt care vine acum.

— Ba nu, dragul meu, am spus eu. Nu e Messerschmidt. Este unul de-al nostru, e un Hurricane.

— Nu e Hurricane.

— Ei bine, atunci e un Spitfire.

— Nu e nici Spitfire, e un Messerschmidt cum spus. Nu poţi să deosebeşti un Hurricane sau un Spitfire de un Messerschmidt?

— Dar nu poate fi un Messerschmidt, i-am replicat.

În acel moment au căzut pe deal două bombe.

David părea gata să izbucnească în plâns.

— Ţi-am spus că era un Messerschmidt, rosti el cu o voce jalnică.

În aceeaşi după-masă, pe când copiii se aflau cu bona pe râu, cu barca, un avion s-a lăsat în jos şi a mitraliat ambarcaţiile de pe râu. Gloanţele au răpăit în jurul bonei şi copiilor şi biata femeie s-a întors acasă speriată.

— Cred că ar fi mai bine dacă aţi telefona doamnei MacLeod, a spus ea.

Aşa că am sunat-o pe Peggy ca discutăm ce să facem.

— Aici nu s-a întâmplat nimic, mi-a spus Peggy. Presupun că poate începe oricând. Nu cred că ar trebui să se întoarcă aici, ce zici?

— Poate că nu voi mai veni, am spus eu.

David era foarte excitat de bombele alea care căzuseră şi stăruia să meargă să le vadă. Două căzuseră pe malul râului, la Dittisham, altele pe deal, în spatele nostru. Am găsit una scormonind printre urzici şi tufişuri şi apoi au apărut trei fermieri care au venit să se uite la craterul făcut de bombă pe câmp şi la o altă bombă care nu explodase.

— La naiba, a spus unul dintre ei, lovind cu piciorul în bomba neexplodată. E o porcărie să trimită aşa ceva aici.

A mai lovit-o o dată cu piciorul. Mă gândeam că ar fi fost mult mai bine să n-o lovească, dar era evident că omul vroia să-şi manifeste tot dispreţul pentru acţiunile lui Hitler.

— Nici măcar nu explodează cum trebuie, a mai spus el cu silă.

Erau toate bombe mici, comparate cu ceea ce aveam să vedem mai târziu, dar asta arăta că ostilităţile începuseră. În ziua următoare am avut ştiri din Cornworthy – un mic sat, mai în sus pe Dart. Un avion se lăsase în jos şi deschisese focul asupra terenului de joacă, unde copiii erau toţi afară. Una dintre profesoare fusese rănită la umăr.

Peggy mi-a telefonat din nou, spunându-mi că aranjase ca să trimită copiii la Colwyn Bay, unde locuia bunica lor. Se părea că acolo era linişte.

Copiii au plecat şi mi-a părut teribil de rău să mă despart de ei. Curând după aceea, doamna Arbuthnot mi-a scris. Vroia să-i închiriez casa. Acum, dacă începuseră bombardamentele, copiii erau evacuaţi în diferite părţi ale Angliei. Ea dorea să instaleze la Greenway o grădiniţă de copii evacuaţi din St. Pancras.

Părea că războiul se mutase din locurile noastre, nu mai erau bombardamente şi, după un timp, au sosit domnul şi doamna Arbuthnot. I-au angajat pe valetul meu şi pe soţia lui, au adus două infirmiere şi zece copii sub cinci ani. M-am hotărât să plec la Londra pentru a mă alătura lui Max care lucra acolo la „Turkish Relief”.

Am sosit la Londra chiar după raidurile de bombardament şi Max, care a venit să mă ia de la gara Paddington, m-a dus într-un apartament pe Half Moon Street.

— Mă tem. a spus el scuzându-se, că e un apartament cam urât. O să căutăm altceva.

Ceea ce m-a deranjat când am sosit acolo a fost faptul că imobilul în chestiune era ca un dinte rămas într-o gură ştirbă: celelalte case din jur dispăruseră, fuseseră lovite de o bombă cu zece zile în urmă şi din această pricină apartamentul era liber de închiriat, locatarii risipindu-se repede. Nu aş putea spune că m-am simţit bine în casa aceea. Mirosea oribil a murdărie şi a grăsime.

Ne-am mutat apoi în Park Place pe lângă St. James’s Street, unde altă dată fusese un imobil cu apartamente mobilate cu serviciul asigurat, destul de scumpe de altfel. Am locuit acolo câtva timp printre bombardamente zgomotoase în jurul nostru. Îmi părea tare rău de chelneri care erau obligaţi să servească mesele şi apoi să plece acasă seara, în timpul bombardamentelor.

Chiriaşii noştri din Sheffield Terrace ne-au întrebat dacă ar putea renunţa la contract, aşa că ne-am mutat în casă.

Rosalind completase formularele să se înroleze în WAAF (Women’s Auxiliary Air Force – Corpul auxiliar feminin din aviaţie), dar nu era prea entuziasmată şi s-a gândit că ar prefera să rămână în formaţiile terestre. Când s-a dus la interviu, s-a dovedit total lipsită de tact. Întrebată de ce doreşte să se înroleze, a răspuns: „Pentru că aici sau aiurea tot trebuie să faci ceva în timpuri din astea”. Acest răspuns, deşi candid, n-a fost bine primit.

Ceva mai târziu, după o scurtă perioadă în care a livrat mâncare şcolilor şi ceva muncă într-un birou militar oarecare s-a gândit să se înroleze în ATS (Auxiliary Terriotorial Service – Serviciul auxiliar teritorial). Cei de acolo, spunea ea, nu erau aşa dictatoriali ca cei din aviaţie, aşa că a completat un set de formulare.

Max, spre marea lui bucurie, ajutat de prietenul nostru Stephen Glanville, care era profesor de egiptologie, a intrat în aviaţie. Lucrau amândoi la Ministerul Aerului, unde împărţeau aceeaşi cameră, pentru că fumau amândoi – Max trăgea din pipă – fără încetare…

Nu mai ştiu ordinea în care s-au succedat evenimentele.

Îmi amintesc că locuinţa noastră din Sheffield Terrace a fost bombardată într-un week-end, când eram plecaţi din Londra. O bombă a căzut în partea opusă a străzii şi a distrus complet trei case. Efectul pe care l-a avut asupra casei noastre a fost distrugerea subsolului, care ar fi putut fi considerat ca cea mai sigură parte a casei şi a produs avarii la acoperiş şi etajul de sus, lăsând parterul şi primul etaj neatinse aproape. Pianul meu Steinway era de nerecunoscut.

Dat fiind că Max şi cu mine dormeam în camera noastră şi nu ne duceam niciodată în subsol, nu am fi păţit nimic, chiar dacă am fi fost acasă. Nu m-am dus niciodată, în timpul războiului, în nici un adăpost. Am avut întotdeauna oroare de posibilitatea de a fi prinsă sub pământ aşa că m-am culcat mereu în patul meu, indiferent unde mă aflam. Mă obişnuisem atât de mult cu raidurile de la Londra, încât arareori mă mai trezeam. Mă gândeam pe jumătate adormită că am auzit sirenele sau bombele căzând pe undeva pe-aproape.

— Vai de mine, iarăşi au venit! mormăiam şi mă întorceam pe partea cealaltă…

Ne-am mutat într-un apartament dintr-un bloc, în Hampstead – Lawn Road Flats, şi am început să lucrez ca farmacistă la University College Hospital.

Când Max mi-a spus ceea ce aflase de curând, că va trebui să plece în străinătate, în Orientul Mijlociu, în Africa de Nord sau Egipt, m-am bucurat pentru el. Ştiam cât se zbuciumase ca să plece, era just să fie folosite cunoştinţele sale de arabă. Prima noastră despărţire după zece ani.

Lawn Road Flats era tocmai locuinţa potrivită acum, când Max trebuia să plece. Acolo locuiau oameni amabili, exista şi un mic restaurant cu o atmosferă neceremonioasă şi veselă. Fereastra dormitorului meu aflat la etajul al doilea dădea spre un taluz plantat cu arbori şi arbuşti care se întindea în spatele apartamentelor. Chiar vizavi de fereastra mea creştea un cireş mare, alb. Efectul taluzului era foarte asemănător cu cel din catul al doilea din piesa lui Barrie, „Dragă Brutus”, când se îndreaptă spre fereastră şi descoperă că pădurea lui Lob ajunsese chiar până sub geamul lui. Apreciam foarte mult cireşul; era unul din lucrurile care primăvara mă înveselea în fiecare dimineaţă când mă trezeam. La unul din capetele apartamentelor era o mică grădiniţă şi în serile de vară se putea lua masa acolo. Hampstead Heath nu era decât la o depărtare de zece minute de mers pe jos. Mă duceam acolo şi-l luam pe James al lui Carlo la plimbare. Terrierul rămăsese cu mine, deoarece Carlo lucra acum într-o fabrică de muniţii şi nu-l putea ţine cu ea. Cei de la University College Hospital erau foarte buni cu mine şi-mi dădeau voie să iau câinele la farmacie. James se purta impecabil, îşi întindea corpuşorul lui alb ca un cârnat sub rafturile cu sticle şi rămâne acolo tot timpul, acceptând ocazional atenţiile femeii de serviciu, când făcea curăţenie.

Rosalind nu fusese primită în WAAF şi, după câte vedeam până acum, nu se hotărâse încă pentru nici un fel de activitate de război. Completase un mare număr de formulare cu date şi locuri, nume şi tot felul de informaţii nefolositoare, pe care le doresc întotdeauna oficialităţile. Apoi, dintr-o dată, a declarat:

— Am rupt, azi-dimineaţă, toate formularele acelea, nu mă mai înrolez nici în ATS!

— Ei, Rosalind! am spus eu cu severitate. Trebuie să fii ceva mai hotărâtă! Nu-mi pasă cu ce te ocupi, nu ai decât să faci ce pofteşti, dar, dacă începi ceva, du-l măcar până la capăt şi nu mai completa atâtea formulare ca apoi să le rupi.

— Ei bine, m-am gândit la ceva mai bun, a adăugat ea cu acea extremă superioritate pe care o au toţi tinerii din generaţia ei când îşi informează părinţii de ceva important. De fapt, mă mărit cu Hubert Prichard marţea viitoare

Nu era chiar o surpriză pentru mine, decât faptul că data fusese fixată pentru marţea viitoare.

Hubert Prichard era ofiţer de carieră, maior, welsh. Rosalind l-a cunoscut la sora mea, unde venise la început ca prieten al nepotului meu Jack. A fost şi la noi o dată, la Greenway, şi mi-a plăcut foarte mult. Era un băiat foarte inteligent, liniştit, brunet şi avea câţiva ogari. Se împrietenise cu Rosalind de mai mult timp, dar aproape că renunţasem la ideea că avea să iasă ceva din asta.

— Bănuiesc, mamă, a spus Rosalind, că vrei să vii la căsătorie.

— Bineînţeles că vreau să vin la căsătorie, am răspuns.

— Bănuiesc că vrei, dar ştii… e un deranj atât de mare şi… nu e necesar, cred. Mă gândesc că ar fi mai simplu şi mai puţin obositor pentru tine dacă n-ai veni. Trebuie să ne căsătorim la Denbigh, ştii, căci nu are permisie.

— E perfect, am asigurat-o. Voi veni la Denbigh.

— Eşti sigură ca într-adevăr doreşti să vii? m-a întrebat Rosalind ca o ultimă speranţă.

— Da, i-am răspuns cu hotărâre, apoi am adăugat: Sunt destul de surprinsă că-mi spui că te căsătoreşti, mă aşteptam să mă fi anunţat după.

Rosalind a roşit. Am văzut că aveam dreptate.

— Presupun că Hubert te-a pus să mă anunţi.

— Ei bine, într-un fel da. Mi-a spus că încă n-am împlinit 21 de ani.

— Foarte bine, am continuat eu, aşa că n-ai încotro: trebuie să-mi accepţi prezenta.

Faptul că Rosalind era foarte taciturnă mă făcea întotdeauna să râd şi n-am putut să mă abţin să nu râd şi acum.

Am plecat cu trenul la Denbigh. Hubert a venit s-o ia dimineaţa de la hotel, împreună cu un camarad, un alt ofiţer şi ne-am dus cu toţii la serviciul stării civile, unde a avut loc ceremonia, fără agitaţie. Singura încurcătură din timpul ceremoniei a fost atunci când vârstnicul funcţionar a refuzat să creadă că numele şi titlurile tatălui Rosalindei erau corecte: „colonel Archibald Christie, C. M. G83, D. S. O.84, R. F. C85.

— Dacă a fost în aviaţie, nu poate fi colonel, spunea funcţionarul.

— Dar este, insista Rosalind. Acesta e gradul şi titlul lui.

— Trebuie să fie Wing-Commander86.

— Nu, nu este Wing-Commander.

Rosalind s-a străduit să-i explice că, acum douăzeci de ani, R. A. F. încă nu exista. Funcţionarul continua să susţină că n-a auzit niciodată de asta, aşa că a trebuit să mă implic şi eu, susţinând-o pe Rosalind. Într-un final, am reuşit să-l convingem pe funcţionar şi a scris aşa cum doream noi.

II

Ne obişnuiserăm cu viaţa noastră de acum, care îşi urma cursul, nu chiar asemenea unui coşmar, ci ca ceva care existase dintotdeauna. Devenise firesc să te aştepţi că într-o bună zi ai putea să fii ucis, sau că cei care îţi erau dragi ar putea muri, sau că vei auzi că prietenii tăi au murit. Ferestre sparte, bombe, mine, rachete, toate acestea aveau să continue fără să mai pară lucruri extraordinare, ci perfect obişnuite, După trei ani de război, deveniseră lucruri cotidiene şi nici nu mai puteai să-ţi închipui o vreme când nu va mă fi război.

Aveam multe de împlinit. Lucram la spital două zile întregi, trei jumătăţi de zi şi sâmbăta dimineaţă alternativ, în restul timpului scriam.

Mă hotărâsem să scriu două cărţi deodată, căci una dintre greutăţile de a scrie o carte se datorează faptului că, la un moment dat, te plictiseşti de ea. Atunci trebuie să o laşi şi să te ocupi cu altceva, dar nu aveam alte lucruri de făcut. Nu-mi plăcea să stau şi să mă tot gândesc. Îmi închipuiam că, dacă voi scrie două cărţi, alternativ, mă voi simţi plină de vigoare. Una era „Cadavrul din bibliotecă” (The Body In the Library), pe care o purtam în minte de câtva timp, iar cealaltă „N sau M?” (N or M?), o povestire de spionaj, într-un fel o continuare a cărţii mele „Adversarul secret”, personajele fiind Tommy şi Tuppence. Cu un fiu şi o fiică mari, Tommy şi Tuppence erau plictisiţi că nimeni nu avea nevoie de ei acum în timp de război. Totuşi şi-au făcut o splendidă reapariţie, ca doi oameni de o vârstă mijlocie, care urmăreau cu vechiul lor entuziasm spionii.

Nu mi-a fost deloc greu să scriu în timpul războiului, aşa cum se întâmpla cu alţii. Presupun că aceasta se datora faptului că mi-am creat în minte un compartiment diferit. Puteam trăi cu ceea ce scriam, printre oamenii despre care scriam, le rosteam în şoaptă vorbele şi îi vedeam umblând în camera pe care o inventasem pentru ei.

De vreo două ori m-am dus pentru câtva timp la Francis Sullivan, actorul, şi la soţia sa. Aveau o casă la Haslemere cu o pădure de castani spanioli în jur. Întotdeauna găseam foarte odihnitor să stau de vorbă cu actori în timpul războiului, căci, pentru ei, interpretarea rolurilor şi teatrul, în general, reprezentau lumea reală şi o altă lume nu mai exista. Războiul era un coşmar prelungit care îi împiedica să-şi ducă vieţile aşa cum se cuvenea, astfel că tot timpul vorbeau despre lumea teatrului, despre lucruri privind teatrul, despre ce se mai întâmpla la „Asociaţia serviciilor naţionale de spectacole” (ENSA – Entertainments National Service Association) – era mare plăcere şi o reconfortare.

Apoi mă întorceam în Lawn Road. Îmi acopeream faţa cu o pernă ca măsură de protecţie contra cioburilor, iar lângă pat, pe un scaun, puneam cele mai preţioase obiecte pe care le posedam: haina mea de blană şi sticla pentru apă fiartă, din cauciuc, lucru care atunci era de neînlocuit, şi astfel eram gata pentru orice caz de urgenţă.

Apoi s-a întâmplat ceva neprevăzut. Dintr-o scrisoare am aflat că Amiralitatea se pregătea să-mi ia Greenway-ul, aşa dintr-o dată, fără nici o prevenire prealabilă.

M-am dus acolo şi am dat peste un tânăr locotenent naval politicos. Mi-a spus că nu avea puterea să-mi acorde nici un răgaz. Fusese foarte indiferent de situaţia în care se afla doamna Arbuthnot, care, la început, încercase să se lupte contra acestui ordin, şi care acum solicita să i se acorde timp pentru a putea discuta la Ministerul Sănătăţii despre locul unde să-şi mute grădiniţa. Ministerul Sănătăţii nu avea nici o putere când era în opoziţie cu Amiralitatea. Aşa că toţi au plecat – şi eu am rămas acolo cu o grămadă de mobilă pe care trebuia să o mut. Necazul era că nu ştiam unde să o duc. Nici o firmă de depozite pentru lucruri casnice nu avea loc, toate magaziile erau pline ochi. În cele din urmă, am luat legătura cu Amiralitatea şi am obţinut să-mi lase salonul şi o cămăruţă, sus, unde urma să depozitez toată mobila.

În timp ce se muta mobila, Hannaford, grădinarul, care era un vulpoi bătrân, foarte credincios, devotat tuturor celor pe care îi servise mai mult timp, m-a luat la o parte şi mi-a spus:

— Să vedeţi acum ce-am salvat eu de la Ea pentru dumneavoastră.

Habar n-aveam cine putea fi Ea, dar l-am întovărăşit până la turnul cu ceas, deasupra grajdurilor. Acolo, introducându-mă printr-un fel de uşă secretă, mi-a arătat cu mândrie o cantitate enormă de ceapă întinsă pe podea, acoperită cu paie şi de asemenea o mulţime de mere.

— A venit la mine înainte de a pleca, da, aşa a făcut, şi a zis că dacă mai e ceapă şi mere ca să le ia, dar nu aveam de gând să i le dau, fiţi fără teamă; nu făceam eu aşa ceva. Nu s-au făcut prea multe, i-am spus şi i-am dat şi eu acolo câte ceva. Ce? Doar merele şi ceapa asta sunt cultivate aici, la noi, cum să le ia în Middlands sau pe coasta de est, unde s-o fi ducând.