Agatha Christie

Acum doream să scriu altceva decât o povestire poliţistă. Astfel, încercând un sentiment de vinovăţie, m-am bucurat foarte mult scriind un roman, numit „Giant’s Bread” (Pâinea uriaşului). Era o carte despre muzică şi, ici şi acolo, lăsam să se vadă că ştiam câte ceva din punct de vedere tehnic. Cartea s-a bucurat de critici bune şi a fost vândută destul de bine, ţinând seama că era un „prim roman”. Mă foloseam, pe copertă, de numele de Mary Westmacott şi nimeni nu ştia că eu eram autoarea. Am reuşit să păstrez acest secret 15 ani.

Am mai scris o carte, un an sau doi mai târziu, sub acelaşi pseudonim: „Unfinished Portrait” (Portretul neterminat). Dar o singură persoană mi-a ghicit secretul: Nan Watts, acum Nan Kon. Avea femeia asta o memorie grozavă şi unele expresii pe care le-am folosit despre unii copii şi o poezie din prima carte i-au atras atenţia. Imediat şi-a spus în sinea ei: „Agatha a scris asta, sunt sigură”.’

Într-o zi, m-a atins uşurel cu cotul în coaste şi mi-a spus cu o voce puţin afectată:

— Am citit zilele trecute o carte, care mi-a plăcut foarte mult. Stai, cum se chema? Parcă… „Sângele piticului”, da, se numea „Sângele piticului”!

Apoi mi-a făcut cu ochiul într-un fel foarte maliţios.

Când am ajuns acasă am întrebat-o:

— Şi acum, ia zi-mi, cum de-ai ghicit tu despre „Giant’s Bread”.

— Păi cum să nu ghicesc? Îţi cunosc prea bine felul de-a vorbi.

Din când în când, scriam cântece, în special balade. Habar nu aveam că mă voi bucura de norocul extraordinar să păşesc într-un sector cu totul diferit al scrisului şi să o fac la o vârstă când aventurile nu mai sunt chiar aşa de uşor de încercat.

Cred că ceea ce m-a pus în mişcare a fost faptul că mă plictisea felul în care erau adaptate pentru scenă cărţile mele. Deşi scrisesem piesa „Cafeaua neagră”, nu m-am gândit niciodată serios să scriu piese de teatru. Mi-a făcut plăcere când am scris „Akhenaton”, dar nu am crezut niciodată că va fi cândva reprezentat. Mi-a venit dintr-o dată gândul că, dacă nu-mi place felul în care sunt adaptate cărţile mele pentru scenă, ar trebui să încerc eu însumi să le transpun. Mi se părea că dramatizările cărţilor mele nu erau reuşite, pentru că rămâneau prea legate de original. O carte poliţistă se deosebeşte în mod esenţial de o piesă de teatru şi astfel devine mult mai dificil de adaptat decât o carte obişnuită. Are o intrigă atât de complicată şi de obicei multe personaje şi piste false, încât este sortită să fie confuză şi supraîncărcată. Ceea ce se cerea era simplificare.

Scrisesem cartea „Ten Little Niggers” (Zece negri mititei) – intitulată în America „Zece indieni mititei” – şi pentru că era atât de greu de realizat, ideea m-a fascinat. Trebuia să moară zece oameni fără ca lucrurile să ajungă ridicole sau ca asasinul să fie evident. Am scris cartea după ce făcusem multe schiţe dinainte şi eram mulţumită cum ieşise. Totul era clar, direct, uimitor, şi totuşi avea o explicaţie perfect raţională; de fapt, trebuia să aibă un epilog pentru ca lucrurile să se explice. A fost bine primită şi recenzată, dar persoana cea mai mulţumită eram eu, pentru că eu ştiam mai bine decât oricare critic cât de greu îmi fusese.

Acum făceam un pas mai departe. M-am gândit în sinea mea că ar fi foarte palpitant dacă aş putea s-o transform într-o piesă de teatru. La prima vedere părea imposibil, pentru că nu mai rămânea nimeni să povestească, aşa că trebuia s-o modific într-o anumită măsură. Mi s-a părut că puteam realiza o piesă perfectă dacă făceam o singură modificare povestirii originale. Două personaje trebuiau să fie inocente, să se unească la urmă şi să iasă nevătămaţi din încercarea grea. Aceasta nu avea să fie contrar spiritului poeziei pentru copii originale, tradiţionale, căci există o versiune a celor „Zece băieţei negri” care se termină spunându-se că ultimul „s-a însurat şi atunci nu a mai rămas niciunul”.

Am scris piesa. Nu a primit multă încurajare. „Nu poate fi reprezentată”, a fost verdictul general. Doar lui Charles Cochran i-a plăcut foarte mult. El a făcut tot ce a putut să o reprezinte, dar din nefericire nu a reuşit să-şi convingă susţinătorii să fie de acord cu el. Au spus lucrurile obişnuite, că era imposibil de reprezentat, era de nejucat, lumea va râde doar, nu va fi însă nici o tensiune. Cochran a susţinut cu tărie că nu este de aceeaşi părere, dar asta era situaţia.

— Sper că altă dată o să ai mai mult noroc cu această piesă, mi-a spus el, pentru că aş vrea foarte mult să o văd reprezentată.

Norocul mi-a venit la timp. Bertie Mayer era atras de piesă, pusese în scenă „Alibi”, cu Charles Laughton. Irene Henschell, ca producător, s-a descurcat admirabil. Eram foarte curioasă să văd metodele ei de punere în scenă, pentru că erau atât de diferite de cele ale lui Gerald Du Maurier. Pentru început, ochiului meu experimentat i-a apărut neîndemânatică, ca şi cum ar fi fost nesigură de ea. Dar văzând cum se dezvolta tehnica ei, mi-am dat seama cât de sigură era, totuşi. La început, părea că ia contactul cu scena văzând mişcările, lumina, cum va arata totul, fără să se audă. Mai apoi, ca şi cum i-ar fi venit în minte un gând prea târziu, s-a concentrat dintr-o dată asupra scenariului. Rezultatul era eficient şi impresionant. Tensiunea a crescut bine şi efectul de lumină, cu cele trei pete luminoase în scenă, când toţi ţineau lumânări în mână, pentru că era o pană de curent, a fost de mare efect.

Fiindcă piesa era bine jucată, puteai simţi cum creşte tensiunea, cum se iscă teama şi suspiciunea între o persoană şi alta, iar asasinatele erau atât de perfect realizate, încât niciodată când am văzut piesa nu am observat nici o încercare de râs sau de ridiculizare a senzaţionalului din piesă. Nu spun că este piesa sau cartea mea care să-mi placă cel mai mult sau că aş crede că este cea mai bună, dar socotesc că în această lucrare măiestria o depăşeşte pe oricare alta din toate cărţile pe care le-am scris. Bănuiesc că cei „Zece negri mititei” m-au făcut să fiu şi autor dramatic. Atunci am hotărât că dramatizarea cărţilor mele am s-o fac numai eu. Eu voi alege cărţile care trebuie adaptate şi numai pe acelea care ar fi potrivite pentru aşa ceva.

Următoarea carte pe care am încercat s-o dramatizez, deşi cu mulţi ani mai, târziu, a fost „Groapa” (The Hollow). Într-o zi, mi-a venit ideea că din această carte ar putea ieşi o piesă foarte bună. I-am spus Rosalindei, care a avut întotdeauna în viaţa mea rolul de a mă descuraja, dar fără succes.

— Să faci din Hollow o piesă, mamă?! a sărit Rosalind îngrozită. E o carte bună, îmi place, dar nu poţi să o transformi într-o piesă!

— Ba pot! am răspuns, stimulată de opoziţia ei.

— O, aş vrea să n-o faci, a mai spus Rosalind, oftând.

În orice caz mă distram notând idei pentru Hollow. Era, într-un fel, mai mult roman decât povestire poliţistă. Am considerat întotdeauna că am ruinat această carte prin introducerea lui Poirot. Mă obişnuisem cu Poirot în cărţile mele, aşa că natural, a apărut şi în aceasta: numai că aici nu era potrivit. Şi-a îndeplinit el misiunea foarte bine şi aici, dar, mă gândeam mereu, cartea ar fi fost mult mai realistă fără el. Aşa că atunci când m-am apucat să schiţez piesa, l-am scos afară pe Poirot.

Piesa a fost scrisă în ciuda opoziţiei şi a altora pe lângă Rosalind. Peter Saunders, care a pus în scenă atâtea piese de-ale mele de atunci, a găsit-o bună. Când piesa s-a dovedit a fi un succes, nu mai aveam nici o rezervă. Ştiam acum prea bine că a scrie cărţi era profesiunea mea solidă, sigură. Puteam să continui să scriu, să inventez intrigi până când mă voi ramoli. Nu am fost niciodată disperată la gândul că n-aş mai putea scrie a carte.

Există întotdeauna o perioadă teribilă, evident: acele trei, patru săptămâni prin care trebuie să treci când încerci să te apuci de o carte. Nu este chin mai mare. Stai într-o cameră, învârtindu-te de colo, acolo, muşti din creioane, te uiţi la maşina de scris sau te trânteşti pe sofa şi parcă ai dori să baţi în retragere. Apoi te scoli şi cauţi pe cineva ocupat să-l întrerupi de la treburi. De obicei pe Max, pentru că el e atât de blând, şi îi spui:

— Vai, Max, e îngrozitor! Ştii, am uitat să scriu! Pur şi simplu nu mai sunt în stare să aştern două rânduri. Ni voi mai scrie niciodată nimic!

— Ba da, vei scrie, răspunde Max cu un ton consolator.

La început o spunea cu oarecare anxietate; acum îşi întoarce liniştit ochii înapoi la lucrul lui, în timp ce-ţi vorbeşte potolit.

— Dar ştiu că nu voi mai fi în stare. Nu pot să mă gândesc la nimic. Am avut o idee şi acum mi se pare că a dispărut.

— Ei, este un moment peste care ai să treci. Ai mai avut momente din astea. Tot aşa vorbeai şi anul trecut şi anul celălalt

— De data asta e altceva, răspund foarte sigură de mine.

Bineînţeles că nu era nimic deosebit şi lucrurile se prezentau exact ca şi altă dată. De câte ori eşti cuprins de o asemenea stare, uiţi ceea ce ai simţit mai înainte: suferinţa, disperarea, incapacitatea de a face ceva original. Şi totuşi, se pare că această criză trebuie trăită. Ai nevoie de o sondare a străfundurilor fiinţei tale pentru a scoate de acolo ceea ce-ţi trebuie. Nu poţi să-ţi revii la starea normală, până când nu ai încercat o tulburare adâncă, până când nu ai trăit ore întregi de totală zăpăceală. Nu ai nici o inspiraţie să scrii, iar dacă pui mâna atunci pe o carte îţi dai seama că mintea îţi fuge în altă parte şi nu o citeşti cum trebuie. Dacă încerci să dezlegi cuvinte încrucişate nu-ţi poţi fixa atenţia şi eşti stăpânit de un sentiment de deznădejde care te paralizează.

Mai apoi, dintr-un motiv necunoscut, un „automat” interior se declanşează şi te pune în mişcare. Începi să funcţionezi. Îţi dai seama atunci că „inspiraţia” vine şi ceaţa se risipeşte. Dintr-o dată, ştii cu certitudine absolută exact ceea ce A. vrea să-i spună lui B. Poţi să pleci de acasă, să umbli pe stradă vorbind de una singură, energic, repetând convorbirea, să spunem, pe care Maud o va avea eu Aylwin; ştii precis unde vor fi, de unde îi va urmări celălalt bărbat, dintre copaci şi cum fazanul mort de pe jos îi aminteşte lui Maud ceva ce uitase şi aşa mai departe şi mai departe. Te întorci acasă fericită. Nu ai înfăptuit încă nimic, dar ai ajuns triumfătoare ACOLO.

În acel moment, a scrie piese de teatru mi se părea ceva încântător, pur şi simplu pentru că nu era datoria mea, pentru că nu încercam sentimentul că trebuia să mă gândesc la o piesă de teatru. Piesele de teatru sunt mult mai uşor de scris decât cărţile, pentru că le poţi vedea cu ochii minţi şi nu eşti stânjenit, ca într-o carte, de descrieri care te împovărează atât de teribil şi te ţin în loc cu cele ce se întâmplă. Spaţiul limitat al scenei simplifică lucrurile.

Nu eşti obligată să urmăreşti eroina când urcă şi coboară scările, ori când se duce până la terenul de tenis şi se întoarce, fiind preocupată de gândurile pe care trebuie să le descrii. Ai de-a face numai cu ceea ce poate fi văzut şi auzit. De privit, de simţit şi de ascultat – iată ce ai de făcut.

Am fost întotdeauna sigură că pot scrie o carte pe an.

Sensul pieselor de teatru va rămâne pentru mine o aventură, care uneori îmi reuşeşte, alteori nu. Poţi reputa succes după succes şi apoi, fără motiv, pot urma o serie de insuccese. De ce? Nu ştie nimeni cu adevărat. Am văzut întâmplându-se aşa cu mulţi autori dramatici. Mi-a fost dat să asist la o piesă care, după părerea mea, era tot atât de bună sau chiar mai bună decât una din acele cu succes, dar care a căzut pentru că publicul nu a găsit-o pe gustul său sau poate pentru că fusese scrisă la un moment nepotrivit, ori distribuţia nu era bună. Pentru mine a scrie o piesă de teatru era un lucru de care nu puteam fi sigură. De fiecare dată era ca o loterie şi îmi plăcea să fie aşa.

După ce am scris „The Hollow”, am ştiut că în curând voi dori să scriu o altă piesă şi, dacă va fi posibil, m-am gândit eu, nu voi mai dramatiza o carte, ci voi scrie de la început o piesă de teatru.

„Caledonia” s-a dovedit a fi o mare reuşită pentru Rosalind. Cred că era una din cele mai remarcabile şcoli pe care le-am cunoscut vreodată; aici toţi profesorii păreau să fie cei mai de soi din categoria lor. Fără îndoială că au cultivat la Rosalind tot ceea ce a fost mai valoros. La sfârşit, era cea mai bună din şcoală, deşi, aşa cum a ţinut să-mi spună ea, nu era drept, pentru că exista o chinezoaică mult mai deşteaptă decât ea. „Ştiu la ce s-au gândit: şefa promoţiei trebuie să fie o englezoaică.” Cred că avea dreptate.

De la „Caledonia”, Rosalind a trecut la „Benenden”. Unde, de la început, nu i-a plăcut. Nu ştiu de ce, căci era, din toate punctele de vedere, o şcoală foarte bună. Rosalind însă nu era preocupată să înveţe pentru învăţătura în sine. Nu avea stofă de erudit. Nu o interesau materiile care mi-ar fi plăcut mie, bunăoară, ca istoria, dar era bună la matematici.

Când eram în Siria, primeam scrisori de la ea cerându-mi stăruitor să-i dau voie să plece de la „Benenden”. „Nu pot să mai stau încă un an aici”, scria ea. Totuşi consideram că, de vreme ce începuse o şcoală, trebuia să o termine cum se cuvine. Aşa că i-am scris ca, de îndată ce va obţine certificatul de studii, va putea părăsi „Benenden” şi să treacă la altă formă de educaţie.

Domnişoara Sheldon, directoarea şcolii, mi-a scris că, deşi Rosalind era foarte preocupată să obţină certificatul de promovare pentru trimestrul următor, nu credea că ar avea vreo şansă să treacă examenul, dar desigur că putea foarte bine să încerce. S-a dovedit că domnişoara Sheldon nu a avut dreptate totuşi, pentru că Rosalind a trecut destul de uşor examenul. Trebuia să mă gândesc totuşi la etapa următoare pentru o fată care avea abia 15 ani.

Am fost de acord amândouă că ar fi bine să plece în străinătate. Împreună cu Max, am pornit într-o misiune pe care am găsit-o foarte istovitoare, de a vizita diferite instituţii academice: o familie la Paris, câteva fete foarte educate la Evian, cel puţin vreo trei educatori cu înalte recomandări la Lausanne, o instituţie de învăţământ la Gstaad, unde fetele învăţau schi şi alte sporturi de iarnă. Nu mă pricepeam să descos oamenii. De îndată ce mă aşezam pe scaun aveam limba legată. Ceea ce simţeam că ar fi trebuit să întreb era: „Să-mi trimit fiica la dumneata sau nu? Cum aş putea afla cum eşti de fapt? Cum naiba să ştiu dacă ei îi va place să stea aici? Şi, la urma urmelor, cum stau lucrurile?” În schimb începeam să mă bâlbâi şi puneam tot felul de întrebări idioate.

După multe consultări în familie, am hotărât să aleg pensionul domnişoarei Tschumi de la Gstaad.

S-a dovedit a fi un fiasco. Primeam scrisori de la Rosalind de două ori pe săptămână: „Este îngrozitor aici, absolut îngrozitor, mamă. Nici nu poţi să-ţi închipui cum sunt fetele! Poartă fileuri!!! Asta dovedeşte clar cum e aici.”

Dar asta nu-mi dovedea nimic. Nu vedeam de ce fetele nu ar purta fileuri şi nici nu ştiam ce erau fileurile.

„Când ne scoate la plimbare, mergem două câte două, imaginează-ţi, la vârsta noastră! Două câte două. Şi când suntem în sat nu avem voie nici o secundă să intrăm într-o prăvălie şi să cumpărăm ceva. E îngrozitor, închisoare adevărată! Şi nici nu ne învaţă nimic. Cât despre băile amintite de tine, sunt o excrocherie! Nu sunt niciodată folosite.

Niciuna dintre noi nu a făcut măcar odată o baie! Nici nu există o instalaţie de apă caldă. Cât priveşte schiul, se face pe undeva mult prea jos. S-ar putea să ne ducă puţin în februarie. Dar eu nu cred.”

Am salvat-o pe Rosalind din temniţa aceea şi am trimis-o mai întâi la un pension la Château d’Oex şi, mai apoi, la o familie plăcută, de modă veche, la Paris.

La întoarcerea noastră din Siria, ne-am oprit s-o luăm de la Paris şi, când am văzut-o, i-am spus că speram cel puţin să fi învăţat să vorbească franţuzeşte.

„Mai mult sau mai puţin”, a zis ea, având grijă să nu ne lase să auzim măcar un cuvânt rostit. Apoi i se păru că şoferul de la taxiul care ne ducea de la Gare de Lyon, la doamna Laurent, o apucase pe un drum prea lung. Rosalind a deschis fereastra, a scos capul şi i s-a adresat şoferului într-o franceză vie, idiomatică, întrebându-l de ce a apucat pe acele străzi şi spunându-i pe unde trebuie să meargă. Şoferul a fost cucerit pe dată de vorbele ei şi eu am fost încântată să descopăr ca Rosalind putea vorbi franţuzeşte.

Am stat de vorbă cu Madame Laurent în mod amical. M-a asigurat că Rosalind s-a comportat întotdeauna extrem de bine, très comme il faut81, dar, a continuat ea, „Madame, elle est d’une froideur, mais d’une froideur excessive! C’est peut-être le phlegme britannique”82

Am încredinţat-o repede că, desigur, era vorba de acea le phlegme britannique. Şi din nou Madame Laurent m-a asigurat că a încercat să fie ca o mamă pentru Rosalind: „Mais cette froideur, cette froideur anglaise…!”

Madame Laurent a suspinat îndurerată amintindu-şi respins sufletul ei expansiv.

Rosalind mai avea încă şase luni sau chiar un an pentru a-şi completa educaţia. Acest timp l-a petrecut într-o familie de lângă München, unde a învăţat germana. A urmat apoi un sezon londonez.

Aici a avut un succes absolut, fiind considerată ca una dintre cele mai frumoase debutante ale anului ei şi s-a distrat din plin. Cred că această perioadă i-a făcut foarte bine şi i-a dat încredere în ea, dobândind şi maniere alese. S-a vindecat, de asemenea, de orice dorinţă nebună de a continua la nesfârşit să ducă o viaţă de petreceri. A declarat că i-a plăcut experienţa, dar nu avea nici o intenţie de a mai continua acest gen de lucru prostesc.

Odată, când Rosalind era cu buna ei prietenă Susan North, am atins subiectul unei ocupaţii:

— Trebuie să-ţi găseşti ceva de făcut, i-am spus pe un ton dictatorial Rosalindei. Nu are importanţă ce vei face. De ce nu înveţi, de exemplu, să faci masaj? Va fi folositor mai târziu în viaţă. Sau presupun ca ai putea să te ocupi de aranjamente de flori.

— O, toată lumea face asta, a intervenit Susan.

În cele din urmă, fetele au venit la mine şi mi-au spus că le-ar place să se ocupe de fotografie. Am fost nespus de fericită. Şi eu dorisem să studiez fotografia. Făcusem mai multe fotografii la săpături şi m-am gândit că ar fi folositor pentru mine să iau câteva lecţii privind fotografiatul în studio, despre care ştiam destul de puţin. Multe dintre obiectele noastre trebuiau fotografiate în aer liber şi nu în condiţii de studio, şi, de vreme ce unele dintre ele aveau să rămână în Siria, era important să avem cele mai bune fotografii posibile. Am dezvoltat cu entuziasm subiectul şi fetele au izbucnit în hohote de râs.

— Nu ne gândim deloc la ceea ce ai tu în cap. Nu e vorba să facem cursuri de fotografiat, nici pomeneală.

— Dar atunci despre ce e vorba? am întrebat uimită.

— O, să fim fotografiate în costume de baie şi chestii din astea pentru reclame.

— Nu o să fiţi fotografiate pentru reclame în costume de baie! Nici nu vreau să aud de aşa ceva!

Eram teribil de şocată şi le-am spus asta.

— Mama e atât de demodată, a zis Rosalind cu un oftat. O mulţime de fete Sunt fotografiate pentru reclame şi sunt foarte geloase unele pe altele.

— Cunoaştem câţiva fotografi, cred că-i putem convinge să ne facă fotografii pentru săpunuri.

Am continuat să mă opun acestui proiect. În cele din urmă, Rosalind a spus că are să se gândească la cursuri de fotografiat. La urma urmei putea să urmeze cursuri de fotografiat modele. Nu trebuia să fie neapărat pentru costume de baie, ci despre rochii încheiate până la gât, bunăoară.

Aşa că, într-o zi, m-am dus la „Şcoala Reinhardt pentru fotografii comerciale” şi m-am informat cu atâta pasiune încât, când m-am întors acasă, a trebuit să mărturisesc că m-am înscris eu la cursuri, în loc să te înscriu pe fete.

S-au prăpădit de râs.

— Mama s-a lăsat prinsă ea, în locul nostru, a spus Rosalind.

— O, biata de tine, o să fii atât de obosită, a continuat Susan.

Şi-ntr-adevăr a fost obositor! După prima zi de alergat în sus şi în jos pe scări, developând şi fotografiind mereu şi mereu subiectul respectiv am fost vlăguită.

„Şcoala de fotografiat Reinhardt” avea tot felul de secţii, cuprinzând şi una de fotografii comerciale, al cărui curs îl frecventam eu. La acea vreme exista o adevărată pasiune de a face ca toate lucrurile să apară cât mai altfel decât erau în realitate. Aşezai şase linguri pe o masă, apoi te cocoţai pe o scară, te aplecai peste capătul scării şi luai o fotografie în perspectivă. Mai exista şi tendinţa de a nu fotografia un obiect la mijloc, ci pe undeva prin colţul din stânga sau deplasat faţă de centru, ori o porţiune dintr-o faţă. Asta era ultima noutate. Am luat la şcoală un cap sculptat în lemn şi am făcut diferite încercări să-l fotografiez, folosind tot felul de filtre roşu, verde, galben.

Cel care nu împărtăşea entuziasmul meu era afurisitul de Max. El vroia ca fotografiile lui să fie exact opusul a ceea ce făceam eu acum. Lucrurile trebuiau să arate exact aşa cum erau, cu cât mai multe amănunte posibile, cu o perspectivă precisă şi aşa mai departe.

— Nu crezi că acest colier arată cam anost în felul ăsta? întrebam eu.

— Nu! Aşa cum l-ai fotografiat este deformat şi estompat.

— Dar arată atât de captivant în poza mea.

— Nu-mi trebuie să arate captivant, replica Max. Vreau să arate întocmai cum este. Şi nu ai făcut o fotografie la scară.

— Dacă faci o fotografie la scară îi dispare aspectul artistic, e oribil.

— Trebuie să arăţi ce dimensiuni are, asta este foarte important, continua Max.

— Poţi să scrii dimensiunea dedesubt, în explicaţia figurii.

— Nu-i acelaşi lucru. Este necesar să ştii exact scara.

Am suspinat adânc. Vedeam acum că fusesem trădată de capriciile mele artistice, îndepărtându-mă de ceea ce promisesem ea voi face, aşa că am cerut instructorului meu să-mi dea lecţii de fotografiat în perspectivă corectă.

Era destul de plictisit că-l obligam să facă aşa ceva şi dezaproba rezultatele. În orice caz, mie avea să-mi fie folositoare treaba asta. Învăţasem cel puţin un lucru: nu este bine să faci fotografie şi mai apoi să mai faci alta pentru că prima a ieşit greşit. Nimeni de la „Şcoala Reinhardt” nu făcea mai puţin de zece negative pentru fiecare subiect fotografiat, mulţi făceau chiar douăzeci. Era din cale afară de extenuant şi când veneam acasă mă simţeam atât de obosită, încât doream să nu mă fi apucat niciodată de treaba asta, dar până a doua zi oboseala dispărea.

Rosalind a venit în Siria cu noi un an şi cred că i-a plăcut să ia parte la săpăturile noastre. Max a pus-o sa facă unele desene. De fapt, ea desenează excepţional şi a lucrat foarte bine, dar necazul cu ea este că, spre deosebire de maică-sa, care e superficială, Rosalind ţine la cea mai mare perfecţiune. Până nu reuşeşte să realizeze un lucru perfect, aşa cum doreşte, nu se lasă. Rupea şi lua de la început totul. A făcut o serie de desene şi apoi i-a spus lui Max:

— Nu sunt bune deloc, le rup!

— Ba n-ai să le rupi, a ripostat Max.

— Ba am să le rup, a replicat Rosalind.

A urmat apoi o adevărată luptă între ei. Rosalind, furioasă, tremura toată. Max era înfuriat şi el. Desenele vaselor pictate au fost salvate şi au apărut în cartea lui Max despre Tell Brak, dar Rosalind nu s-a declarat niciodată satisfăcută de ele.

Am făcut rost de cai de la şeic şi Rosalind călărea întovărăşită de Guilford Bell, tânărul arhitect, nepotul prietenei mele din Australia, Aileen Bell. Era un băiat foarte drăguţ şi făcea splendide desene în creion după amuletele noastre de la Brak. Erau nişte mici lucrări perfecte: broaşte, lei, berbeci, tauri, iar umbrele delicate ale creionului lui le crea un cadru minunat. În acea vară, Guilford a venit la noi la Torquay şi într-o zi am văzut că era de vânzare o casă pe care o ştiam din copilărie, „Greenway Hous”e pe Dart, o casă despre care mama spunea întotdeauna – şi eu gândeam la fel – că era cea mai perfectă dintre toate proprietăţile de pe Dart.

— Hai să mergem să o vedem, am propus eu. Va fi atât de plăcut s-o văd din nou.

N-o mai văzusem de când fusesem cândva cu mama, când eram mică.