Agatha Christie

Cât de dragă mi-a fost acea parte din lume.

O iubesc şi acum şi o voi iubi întotdeauna.

EPILOG

Dorinţa de a-mi scrie autobiografia m-a cuprins dintr-o dată, la Nimrud, în casa mea, Beit Agatha.

Am revăzut ceea ce am scris atunci şi sunt satisfăcută. Am făcut ceea ce am dorit. Am plecat într-o călătorie. Nu atât o călătorie înapoi, în trecut, ci o călătorie înainte – o nouă pornire de la începutul începutului – e întoarcere spre mine cea care aveam să pornesc în această călătorie înainte, de-a lungul timpului. Nu am fost limitată de timp şi spaţiu, am putut să zăbovesc unde am vrut să fac salturi îndărăt şi înainte, aşa cum am poftit.

Mi-am amintit, bănuiesc, ceea ce am dorit să-mi amintesc – o seamă de lucruri ridicole, fără nici un motiv anume, ci doar pentru că au un haz. Aşa suntem noi oamenii făcuţi.

Iar acum, când am ajuns la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, pare că ar fi momentul potrivit să mă opresc, căci atât cât priveşte viaţa asta-i tot ce e de spus.

Acum trăiesc un timp de împrumut, aşteptând în anticameră chemarea care, fără îndoială, va veni. Şi atunci voi pleca mai departe spre cealaltă etapă, oricum va fi ea. Din fericire nu trebuie să ne preocupăm de asta.

Sunt gata acum să accept moartea. Am fost deosebit de norocoasă. Am lângă mine pe soţul meu, pe fiica mea, pe nepotul meu şi pe bunul meu ginere, oamenii care alcătuiesc lumea mea. Nu am ajuns încă să fiu o povară pentru ei.

I-am admirat întotdeauna pe eschimoşi. Într-o zi frumoasă se pregăteşte o masă delicioasă pentru bătrâna mamă şi apoi ea porneşte pe gheaţă – şi nu se mai întoarce…

Trebuie să fii mândră să părăseşti viaţa în felul acesta, cu demnitate şi hotărâre.

Este, desigur, minunat să scrii asemenea cuvinte măreţe. Ceea ce de fapt se va întâmpla, este că probabil voi trăi până la vreo nouăzeci şi trei de ani, înnebunindu-i pe toţi pentru că nu sunt în stare să aud ceea ce-mi spun, criticând teribil cele mai moderne mijloace acustice, întrebând nenumărate lucruri, uitând imediat răspunsul şi punând din nou întrebarea. Mă voi certa foarte tare cu vreo soră răbdătoare care mă îngrijeşte, acuzând-o că mă otrăveşte sau voi pleca de una singură din cea mai modernă instituţie pentru persoane bătrâne, pricinuind necazuri fără număr familiei mele necăjite. Şi când în cele din urmă îmi voi da ultima suflare, datorită unei bronşite, se va auzi în jur un murmur „Nu se poate spune că nu este o uşurare bine venită…”

Va fi un gest de bunăvoinţă (pentru ei) şi lucrul cel mai bun care se poate întâmpla.

Până atunci, în timp ce aştept confortabil în anticamera morţii, mă distrez. Deşi cu fiecare an care trece câte ceva trebuie şters de pe lista plăcerilor.

S-a terminat cu plimbările lungi şi vai, scăldatul în mare, muşchiuleţul fript, merele, murele crude (din cauza necazurilor cu dinţii) şi cititul cărţilor cu litere mici. Dar au mai rămas încă multe. Operele, concertele, lecturile şi marea plăcere de-a te tolăni în pat şi a adormi şi a avea visuri de tot felul şi adesea tineri care vin să te vadă, fiind surprinzător de drăguţi faţă de tine. Şi poate lucrul cel mai minunat dintre toate este să stai la soare şi să moţai uşurel… Şi apoi din nou să te împresoare amintirile: „Îmi amintesc, îmi amintesc casa în care m-am născut…”

Şi acolo mă întorc mereu în mintea mea… Ashfield.

O! Ma chère Maison; mon nid, mon gate

Le Passé l’habite. O! Ma chère Maison…

O! Casa mea dragă; cuibul, locaşul meu

O locuieşte trecutul… O! Casa mea dragă…

Cât de mult înseamnă asta. Când visez, arareori îmi apar în vis Greenway sau Winterbrook. Întotdeauna mă văd la Ashfield, la vechiul cadru familiar unde a început viaţa, chiar dacă oamenii din vis sunt cei de azi. Cât de bine ştiu fiecare amănunt de acolo; perdeaua roşie destrămată dinspre bucătărie, paravanul din alamă cu o floarea-soarelui, aşezat în faţa căminului din hol, covorul turcesc de pe scări, sala de clasă, mare, cam uzată, cu tapetul în relief albastru şi auriu.

M-am dus să văd, nu Ashfield, dar locul unde a fost Ashfield, acum un an sau doi. Ştiam că aveam să mă duc mai devreme sau mai târziu. Chiar dacă mă va îndurera, trebuie să mă duc.

Acum trei ani, cineva mi-a scris, întrebându-mă dacă aflasem că urma să fie demolată casa şi să se construiască acolo clădiri noi. Se întrebau dacă aş putea face ceva să o salvez – o casă atât de frumoasă – căci auziseră că am locuit acolo cândva.

Mi-am consultat avocatul. Am întrebat dacă ar fi posibil să o cumpăr şi să o donez pentru un cămin de bătrâni poate? Dar nu era posibil. Patru sau cinci vile mari, din jur, cu grădini, fuseseră vândute în bloc, toate pentru a fi demolate şi noi clădiri să se ridice acolo. Aşa că nu se putea face o excepţie pentru Ashfield, vechea mea casă atât de dragă.

A trecut un an şi jumătate până când am reuşit să iau hotărârea să mă duc pe Barton Road…

Nu mai exista nimic ce ar fi putut răscoli o amintire cât de mică. Se înşirau acolo cele mai dezgustătoare, de mai proastă calitate căsuţe pe care le-am văzut vreodată. Nu mai dăinuia niciunul din copacii cei mari. Frasinii din pădure dispăruseră, iar ce mai rămăsese din fagul meu, din pinii, ulmii care mărgineau grădina de zarzavaturi, din stejarul veşnic verde, nu mă mai ajutau să stabilesc în mintea mea măcar unde se ridica altă dată casa. Şi apoi am văzut singura urmă – rămăşiţele a ceea ce a fost cândva araucaria, luptându-se să mai dăinuiască într-o curte de serviciu în dezordine. Nu mai era nici un fir de iarbă pe nicăieri. Peste tot asfaltul înghiţise totul, nici o brazdă, nimic verde.

I-am spus copacului: „ Bravo araucaria!” şi am plecat.

Dar, după ce am văzut ce se întâmplase, mi-a părut mai puţin rău. Ashfield a existat cândva. Acum nu mai rămăsese nici o urmă din el. Şi pentru că tot ceea ce a existat o dată va exista apoi mereu în eternitate, pentru mine Ashfield rămânea tot Ashfield. Dacă mă gândesc la Ashfield acum nu mai simt nici o durere.

Poate că vreun copil, sugând o jucărie de plastic şi lovind în capacul unei cutii de gunoi, ar putea într-o zi să vadă un alt copil cu zulufi de un blond şters şi o figură solemnă. Copilul cu chip solemn va sta pe o pajişte verde lângă un araucaria ţinând în mână un cerc. O să se uite stăruitor la vaporul din plastic pe care celălalt copil îl suge, iar acesta îşi va aţinti privirile asupra cercului. Nu ştie ce e un cerc. Şi nu va şti că a văzut o fantomă…

Adio, dragă Ashfield.

Atâtea şi atâtea lucruri de care să-ţi aduci aminte: mergând pe un covor de flori la altarul Yezid al lui Sheik Adi… frumuseţea moscheii mari acoperită cu ţigle de la Isfahan – o cetate de basm… un asfinţit purpuriu lângă casa de la Nimrud… coborând din tren la porţile Cilicei, în liniştea înserării… copacii din New Forest toamna… înotând în mare la Torbay cu Rosalind… Matthew jucând în meciul dintre Eton şi Harrow… Max întorcându-se acasă în timpul războiului şi mâncând scrumbii cu mine… Câte şi mai câte amintiri, unele stupide, altele hazlii, unele frumoase. Două culmi ale ambiţiei atinse: la masă cu Regina Angliei (Cât de încântată s-ai fi simţit Nursie: „Pisicuţă, pisicuţă unde ai fost?”) şi proprietara atât de mândră a unui automobil numai al meu, marca Morris! Cea mai zguduitoare experienţă, Goldie, canarul zburând jos de pe galeria perdelei, după o zi de deznădăjduită disperare.

Un copil spune: „Sărut mâna pentru masă”.

Ce pot spune eu la 75 de ani? „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, pentru viaţa mea bună şi pentru toată dragostea care mi-a fost dăruită”.

Wallingford, 11 octombrie 1965

POSTFAŢĂ

Scriitorul de romane poliţiste e, probabil, singurul care, în literatura acestui secol, aspiră încă la idealul formulat cândva în celebra butadă: să fie, în lumea creată de el, omniscient, omniprezent şi invizibil asemenea unei mici divinităţi. După atâtea decenii de implicare autobiografică, structura narativă a misterului rămâne, uimitor, în limitele unei tradiţii ce echivala drumul povestitorului cu acela al purtătorului unei oglinzi în apele căreia se răsfrâng, deopotrivă, seninul cerului şi băltoaca din marginea drumului. Folosirea persoanei întâi nu a modificat datele problemei, pentru că ea este, aşa cum au recunoscut comentatorii, o convenţie ce nu îl apropie, de fapt, pe autor de eroul său.

„Fluxul conştiinţei”, de la Proust până la Joyce sau la Nathalie Sarraute şi la urmaşii ei, transforma câmpul trăirilor psihologice ale eroului în substanţă narativă, îndepărtându-l de formele tradiţionale ale autorului şi, implicit, ale personajului-oglindă. Chiar şi în romanele în care epicul rămâne elementul primordial, scriitorul poate fi atoateştiutor şi atotprezent (ceea ce nu e neapărat întotdeauna un semn al abilităţii constructorului de arhitecturi narative), dar i se întâmplă adesea să nu mai rămână nevăzut. Şi, totuşi, ce distanţă îl separă pe eroul din „David Copperfield” de cel din „Condiţia umană” sau din „Adio, arme!”

Eroii romanului detectiv sunt, orice s-ar spune, mai apropiaţi între ei. Evident, generosul Caleb Williams dintr-un roman din 1794 al lui Godwin nu e, aşa cum îl declară unii istorici literari, „părinte al detectivilor din întreaga literatură a lumii”, pentru simplul fapt că acţiunea cărţii are prea puţine puncte de contact cu povestirea poliţistă: nu orice scriere în care cineva e învinuit de o crimă pe care n-a făptuit-o e, fireşte, o carte poliţistă. Altminteri, ajungem la palidele anecdote, de atâtea ori citate, cu pătimaşele admiratoare ale genului care citesc Fraţii Karamazov cu dezamăgirea că, în afara judecătorilor, oricine vede limpede cine e ucigaşul.

Prin firea însăşi a lucrurilor, autorul unui roman poliţist trebuie să rămână ascuns, chiar mai bine decât vinovatul din romanul său. Regula jocului e foarte strictă: de la Auguste Dupin al lui Edgar Allan Poe, până la Sam Spade al lui Dashiel Hammett sau Simon Templar al lui Leslie Charteris, cititorul (sau spectatorul serialului de televiziune) trebuie să aibă deplină încredere în raţionamentul detectivului, în elanul său justiţiar. Lacunele logicii anchetatorului nu dau dreptate judecăţii cititorului, dacă aceasta se întâmplă să fie diferită de argumentaţia eroului. În majoritatea romanelor din secolul nostru, detectivul pare să-şi fi pierdut distincţia aristocratică a lui Sherlock Holmes sau a înaintaşului său, Sergeant Cuff din „Piatra lunii” a lui Wilkie Collins. Şi Father Brown al lui Chesterton şi Maigret al lui Simenon şi Hercule Poirot sunt nişte oameni cu înfăţişare îndeajuns de obişnuită. Oricum, ei nu atrag atenţia nimănui, înainte de a-şi fi început ancheta; şi nici atunci aspectul lor nu îi împiedică întotdeauna pe ceilalţi să se uite la ei cu un amestec de neîncredere şi de ironie.

Eroul romanului poliţist modern e, de cele mai multe ori, un personaj antiromantic. Agatha Christie mărturiseşte, într-un loc, cât de important a fost ca detectivul romanelor ei să fie un individ întru totul obişnuit. Izbânzile lui – care sunt izbânzi ale inteligenţei şi ale logicii – trebuiau să fie şi ele un element de surpriză; dar, mai ales, să demonstreze că acela care dezleagă enigmele cele mai complicate e un om prin nimic excepţional. Dar, aşa cum lesne se observă, un asemenea punct de vedere se acceptă greu; în primele dramatizări sau în ecranizările romanelor Agathei Christie, Poirot a fost interpretat de actori a căror celebritate se datora rolurilor de june-prim (printre ei, John Barrymore) sau îl jucaseră pe inegalabilul detectiv-aristocrat Sherlock Holmes (de pildă, sir Basil Rathbone). E drept, şi de Charles Laughton, care nu a avut niciodată fizicul unui cuceritor.

Biografia literară a Agathei Christie mai revelează încă un fapt vrednic de atenţie. Spre deosebire de atâţia istorici, scriitoarea nu a socotit niciodată că romanul poliţist ar fi un gen minor, întrucâtva frivol: ea nu confunda literatura menită să distreze cu abdicarea de la principiile fundamentale ale valorii. Nu numai pentru rudele ei, romanul poliţist avea o semnificaţie diferită de aceea a prozei „serioase”, altfel spunând, a prozei de valoare. Confuzia, alimentată deopotrivă de snobi şi de cei cu un orizont cultural îngust, de teoreticienii improvizaţi nu s-a risipit decât foarte târziu. E adevărat că, de-a lungul deceniilor, mulţi autori de cărţi detective au pus argumente substanţiale la îndemâna celor care contestă valoarea acestui gen, că, atât de frecvent, romanul poliţist s-a mulţumit să ilustreze formule ce urmăreau exclusiv succesul facil, că ponciful91 s-a asociat cu violenţa, trădând astfel lecţia de inteligenţă pe care a reprezentat-o romanul lui Edgar Allan Poe. Dar, evident, niciunul dintre genurile literaturii moderne nu e ferit de intervenţia stângace şi brutală a epigonilor.

Vrând să-şi amuze cititorii, Agatha Christie nu a scris ca să se amuze. Acţiunea romanelor sale are o coerenţă, o logică a arhitecturii narative care mărturiseşte efortul consecvent orientat spre veridicitate, spre credibil. Principala dificultate a scriitoarei era aceea de a crea o suită a evenimentelor care, cu toate că e neobişnuită, să nu fie improbabilă. Cel de-al doilea factor esenţial al literaturii era, potrivit scriitoarei, moralitatea acţiunilor întreprinse de erou; ea se opune fără echivoc brutalităţii şi, mai cu seamă, admiraţiei manifestate de unii faţă de personajele violente sau de-a dreptul sadice ale unor romane poliţiste mai recente. Roman de acţiune, cartea misterului poliţist nu înseamnă pentru Agatha Christie pretext pentru izbucniri patologice. E drept că şi aceasta se poate transforma într-o schemă rigidă, că în lumea crimei nu se poate imagina întotdeauna un climat lipsit de orice fel de violenţe. Dar scopul cărţii e, de fiecare dată, afirmarea încrederii în forţa ideilor morale care, indiferent de abilitatea criminalului şi de complicaţiile intrigii, ies învingătoare. E convenţia de bază a genului şi oricine reproşează unui asemenea roman că, invariabil, în final, detectivul îl descoperă pe vinovat uită că literatura e un sistem de convenţii: originalitatea scriitorului nu constă neapărat în negarea, ci în manipularea lor ingenioasă, în puterea de a-l convinge pe cititor de verosimilul celor narate.

Agatha Christie s-a născut în 1891, anul în care apărea cea mai celebră culegere de povestiri poliţiste din perioada „clasica” a genului – „Aventurile lui Sherlock Holmes”. Primele sfaturi literare le-a primit de la un scriitor pe care, după cum se înţelege, l-a ascultat, dar, din fericire pentru evoluţia ei ulterioară, nu şi-a însuşit şi modelul literaturii scrise de el: Eden Phillpots, autor al unor romane cu caracter regionalist, scrise pe un ton mărunt moralizator, incluse vreme îndelungată (Phillpots a murit în 1960, la 98 de ani) în antologiile şcolare. Mai semnificativă e, desigur, admiraţia ei, în anii formaţiei literare, faţă de romanele unei scriitoare, azi prea rar amintită de istoria literară, May Sinclair; precursoare, încă de la sfârşitul secolului trecut, a „fluxului conştiinţei”. Scrierile Agathei Christie nu s-au aflat niciodată în (???) acestei direcţii moderne; dar preferinţele viitoarei scriitoare dovedesc că, pentru ea, literatura însemna mai mult decât simpla dorinţă de a-şi distra cititorii.

Şi în cazul lui Georges Simenon, şi în acela al Agathei Christie, istoriile literare menţionează publicarea unor romane – de alt tip decât cel care i-a făcut faimoşi pe cei doi autori de cărţi de mister – ca pe o excentricitate sau, şi mai rău, ca pe o încercare de a se salva de complexele celebrităţii datorate unei opere aflate, pentru unii, la periferia teritoriului artei cuvântului. Încă o prejudecată căreia i se împotriveşte evidenţa faptelor: o analiza psihologică subtilă, o capacitate incontestabilă de a defini mişcările din lumea lăuntrică a personajelor revelează dreptul acestor romane de a fi discutate cu gravitatea meritată. Semnificativ, Agatha Christie nu a fost niciodată victima vreunui complex, nu s-a simţit îndemnată, după ce şi-a publicat romanele de analiză psihologică, să le semneze pe celelalte cu un pseudonim: mai mult, romanele şi dramele ei „serioase” – acestea s-au bucurat întotdeauna de un mare succes de presă şi de public (în 1954, de exemplu, trei piese ale ei erau reprezentate în acelaşi timp la trei teatre londoneze importante) – au fost acelea care s-au jucat sub pseudonim – Mary Westmacott. Din acest punct de vedere, însă, ea nu pare să fi acordat vreo importanţă deosebită vreunuia din cele două genuri pe care le practica; pentru că unele romane publicate în anii ‘30 şi în care nu putea fi recunoscută autoarea de romane poliţiste erau semnate cu numele ei adevărat din acea vreme, Mallowan (cel de-al doilea soţ, Max Edgar Lucien Mallowan, a fost unul dintre cei mai importanţi cercetători ai arheologiei Orientului Mijlociu).

Pentru Agatha Christie, problemele fundamentale ale romanului detectiv nu difereau în chip esenţial de cele ale literaturii narative, în general; ele se refereau la obligaţia comună a tuturor autorilor de scrieri narative de a crea o acţiune credibilă pe care să o poarte personaje veridice. Semnificative sunt, din acest punct de vedere, permanentele confruntări între portretele celor pe care îi întâlnea în mod obişnuit în viaţa de fiecare zi şi proiectele de portret ale viitorilor săi eroi literari. Concluzia ei e demnă de un discipol al creatorilor romanului clasic din secolul trecut: „Cineva pe care l-ai văzut într-un tramvai, în restaurant sau într-un tren poate fi un bun punct de plecare, căci aşa poţi apoi broda cu fantezia ta tot ce pofteşti”.

Marele merit al autobiografiei Agathei Christie e de a-l face vizibil pe unul dintre cei mai de seamă creatori de povestiri în care autorul se ascunde cât mai departe de privirile curioase ale cititorului. Chiar şi atunci când, cu un artificiu care i-a derutat pe mulţi, a făcut ca naratorul să fie însuşi criminalul (în „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd”). Se abătea, astfel, de la regulile tradiţionale ale genului care impuneau ca făptaşul să fie cunoscut abia în finalul romanului (fireşte, identificarea se producea printr-o dezvăluire surprinzătoare, pregătită îndelung de singurul personaj care ştie totul şi vede totul – detectivul; şi, bineînţeles, de creatorul lui – scriitorul). O autobiografie de felul celei publicate de Agatha Christie nu înseamnă, de fapt, o „demitizare”; pentru că romanele ei nu au vrut niciodată să-l mitizeze nici pe erou, nici pe scriitor. Succesul cărţilor se sprijină, însă, pe respectarea unei reguli elementare a jocului: faptele relatate de scriitor sunt numai de el cunoscute, dar cititorul nu are dreptul să nu creadă în adevărul lor. Pentru ca acţiunea să rămână veridică, scriitorul nu trebuie să fie bănuit nici un moment că ar şti mai mult decât spune şi, în nici un caz, mai mult decât ştie detectivul.

Scriitorul e, prin firea lucrurilor, personajul cel mai bine ascuns în umbrele complicatei intrigi poliţiste; şi, să recunoaştem, cititorul nici nu simte nevoia să-l cunoască. Dar, când se revelează în paginile unei autobiografii scrise cu o asemenea sinceritate încântătoare, portretul eroului său – în împrejurarea de faţă, liniştitul Hercule Poirot, dar şi sâcâitoarea domnişoară bătrână Jane Marple – e mult mai precis conturat: devenite vizibile, trăsăturile scriitoarei se desluşesc în acelea ale personajelor. Scrisă spre amurgul vieţii – Agatha Christie a murit în 1976, la 85 de ani – autobiografia e opera unui om ce detestă, mai mult decât orice, imaginile poleite pe care şi le-ar putea forma alţii despre el. Un om îndeajuns de conştient de propria-i valoare ca să nu-i placă să facă paradă de însuşirile lui.

Lista lucrurilor pe care le urăşte şi a celor care îi plac e întocmită de Agatha Christie cu simplitatea şi cu candoarea mai curând ale unei bune gospodine decât ala unei scriitoare. Nu-i plac, aflăm de la ea, să fie strivită la înghesuială, zgomotul, oamenii care vorbesc tare, discuţiile prea lungi, fumatul, nici o băutură şi, ne mărturiseşte ea cu aceeaşi inocenţă, gemul de portocale, mâncarea călduţă, cerul plumburiu, piciorul de pasăre, mirosul şi gustul laptelui fierbinte. Îi plac: strălucirea soarelui, merele, muzica, trenurile, jocurile cu numere, marea, liniştea, somnul, visările, mirosul cafelei, lăcrămioarele, câinii, teatrul. Sunt repulsiile şi preferinţele unui om obişnuit, care nu se gândeşte deloc să pară neapărat un rafinat. E privilegiul inteligenţei de a şti să trăiască firesc şi simplu printre lucrurile simple. Evident, nimeni nu va recompune portretul unui scriitor din asemenea detalii; ce concluzii semnificative se pot trage despre un romancier căruia nu-i place piciorul de pasăre şi mărturiseşte că-i place să doarmă? Ştie prea bine că ar putea să alcătuiască liste „cu rezonanţe mai măreţe, mult mai importante”; dar atunci Agatha Christie n-ar fi ea însăşi şi presupune că se resemnează „să rămână ea”.

Şi, de-a lungul întregii cărţi, rămâne ea. Vorbind cu simplitate şi cu umor despre toate, inclusiv despre propria literatură, nesfiindu-se să afirme principiile unei morale tradiţionaliste, dar fiind mereu pregătită să accepte şi ideile generaţiilor mai tinere. Cred că Agatha Christie e cel mai interesant personaj al scrierilor sale. Să ai parte de o existenţă, totuşi, deloc banală şi să o trăieşti cu o asemenea naturaleţe, să-ţi cunoşti calităţile şi să ai puterea de a nu te înfumura, să vorbeşti cu atâta luciditate despre defectele tale, să le vezi limpede pe ale altora, dar să fii în stare să le înţelegi şi să le ierţi când îţi aduc nefericire, iată amănuntele unui portret ce ar putea să-şi afle locul într-un roman al epocii victoriene.

Amestecul acesta de tradiţionalism şi modernitate, de sfială şi dezinvoltură e foarte caracteristic pentru creatoarea lui Hercule Poirot şi a domnişoarei Marple. Scriitoarea ce părea că priveşte cu atâta sânge-rece la crimele a căror enigmă o dezlegau detectivii din cărţile ei era în stare să leşine la vederea sângelui ce umezea pansamentele răniţilor din spitalul la care lucra ca voluntară în timpul primului război mondial. Pentru că Agatha Christie a fost o umanistă în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului. În biografia ei sunt numeroase episoadele în care, având obligaţia să ia o hotărâre, ea nu optează pentru cea mai comodă, ci pentru cea care poate să le aducă mulţumirea celorlalţi, împrejurările triste ale despărţirii de Archie (a cărui amintire plină de duioşie, fără nici un fel de resentimente, stăruie încă după aproape patruzeci de ani de la divorţ) sunt relatate cu o demnă reţinere; e limpede că nu numai înţelepciunea vârstei a făcut-o pe Lady Agatha să înţeleagă. Şi să ierte.

Nu îţi poţi da seama din confesiunile adunate în aceste pagini dacă a urât sau dacă a dispreţuit vreodată pe cineva. Pe unii i-a privit cu ironie, alţii au agasat-o; dar de fiecare dată a încercat să nu jignească pe nimeni. Şi nu numai buna creştere primită de o fată de familie e aceea care o învaţă să se poarte astfel: în primul rând, firii ei generoase îi datorează dorinţa de a-i face pe toţi cei din jur să se simtă bine. O imensă bună-credinţă luminează relaţiile scriitoarei cu toţi ceilalţi. Într-o singură împrejurare înţelegerea nu are nimic comun cu iertarea: desluşirea motivelor care au dus la crimă, în romanele ei. Hercule Poirot sau Miss Marple analizează mobilul asasinatului, dar nu ÎL justifică pe făptaş; motivaţiile psihologice nu furnizează niciodată explicaţii morale.

Criteriul moral constituie un reper normal al romanului poliţist: binele pedepseşte răul. S-ar putea observa ca o mare înflorire a genului s-a produs – cu mijloace diferite, fireşte – mai ales în anii care au urmat fiecăruia dintre cele două războaie mondiale. S-ar spune că, după imensa crimă împotriva omenirii, scriitorii au simţit nevoia să sugereze certitudinea că vinovatul e întotdeauna pedepsit, dacă ancheta e ordonată logic; criminalii nu pot învinge în lupta cu raţiunea şi cu morala anchetatorului. Literatura poliţistă care şi-a dobândit extraordinara popularitate din anii ‘20 şi ‘30 răspundea, s-a spus, unei nevoi de a opune valului de crime, generat de criza socială şi de criza de conştiinţă a vremii, câteva criterii simple şi clare ce mai puteau spera să încurajeze un optimism atât de necesar într-o epocă de adâncă deprimare. Hercule Poirot face parte dintr-o familie de spirite care opuneau ingeniozităţii malefice inteligenţa unor fiinţe omeneşti decise să nu lase să triumfe răul. Eruditul lord Peter Wimsey al lui Dorothy Sayers, inspectorul French al lui Freeman Wills Crofts sau J. G. Reeder al industriosului Edgar Wallace, blajinul Albert Campion al lui Margery Allingham sau inspectorul Alleyn al lui Ngaio Edith Marsh, cultivatul şi rafinatul inspector Appleby al lui Michael Innes sau dr. Gideon Fell al lui John Dickson Carr, jovialul Reggie Fortune al lui H. C. Bailey, integrul colonel Anthony Gethryn al lui Fhilip MacDonald, impulsivul Nero Wolfe, romanticul îndrăgostit de orhidee, eroul lui Rex Stout, Perry Mason, avocatul ale cărui pledoarii, la fiecare proces din cărţile lui S. L. Gardner, îl scoate pe acuzat din boxă şi îl aduce în loc pe adevăratul criminal, sunt cu toţii colegi de generaţie ai lui Poirot şi Maigret.