Agatha Christie

Într-o dimineaţă de duminică, înainte să părăsim Alepul, Max m-a dus într-un tur al mai multor religii, tur foarte obositor. Am fost la biserici maronite, sirian-catolice, grec-ortodoxe, nestoriene, iacobite şi altele pe care nu le mai ţin minte. Pe cea grec-ortodoxă am găsit-o cea mai supărătoare, pentru că am fost despărţită de Max şi înghesuită cu celelalte femei în zona destinată femeilor din biserică. Am avut parte de o superbă şi misterioasă slujbă, mare parte din ea având loc în spatele cortinei sau voalului altarului. Superbe sunete ieşeau în biserică din acest altar, însoţite de nori de tămâie, iar noi ne închinam şi ne făceam cruce la intervale bine definite. La timpul potrivit, după terminarea slujbei, Max m-a recuperat.

Când privesc înapoi la viaţa mea, mi se pare că lucrurile care dăinuie cel mai viu în mintea mea sunt locurile pe unde am fost. Dintr-o dată simt o tresărire de plăcere şi în faţa ochilor mi se conturează un copac, o casă albă tăinuită pe undeva, forma unui deal îndepărtat. Uneori rămân o clipă pe gânduri să-mi amintesc unde era asta şi când. Apoi imaginea se precizează, apare clară şi ştiu despre ce e vorba.

Nu am avut niciodată o memorie bună pentru chipurile oamenilor. Prietenii mei îmi sunt foarte dragi, dar oamenii pe care abia îi întâlnesc îmi ies din minte aproape numaidecât. Departe de a spune: „Nu uit niciodată chipul cuiva”, aş putea mai degrabă să afirm că: „Nu-mi amintesc niciodată o faţă”. Dar locurile rămân sigur în mintea mea. Adesea, când mă întorc undeva după cinci sau şase ani, îmi aduc perfect de bine aminte pe unde trebuie să merg, pe care drum s-o apuc, chiar dacă am fost acolo numai o singură dată înainte.

Nu ştiu de ce am o memorie bună pentru locuri şi una atât de slabă pentru feţele oamenilor. Poate pentru că sunt prezbită. Am fost întotdeauna prezbită, aşa că figurile oamenilor îmi apar doar schiţate, pentru că sunt lângă mine, pe când locurile le văd în amănunt pentru că sunt departe.

Sunt în stare să nu-mi placă un loc, numai pentru faptul că dealurile mi se par că nu ar avea-o formă potrivită, este foarte important ca dealurile să aibă o anumită formă pentru mine. Aproape toate dealurile din Devonshire au forma care trebuie. Cele mai multe dealuri din Sicilia au o formă greşită, de aceea nu-mi place Sicilia. Cele din Corsica sunt o adevărată încântare şi sunt frumoase şi dealurile din Wales. În Elveţia, dealurile şi munţii se află prea aproape de tine. Munţii acoperiţi cu zăpada pot fi nemaipomenit de monotoni. Te urci pe o cărare până în vârf de munte şi acolo, în faţa ochilor, se desfăşoară o panoramă. Dar totul e doar acolo în jur. Nimic mai departe. Ai văzut-o. Rosteşti „Superb”. Şi asta-i. Totul e la picioarele tale. Ai cucerit locul acela, cum s-ar spune.

V

De la Alep ne-am dus cu vaporul în Grecia, oprindu-ne la diferite porturi în drum. Cel mai bine îmi amintesc când am debarcat, împreună cu Max, la Mersin, unde am petrecut o zi fericită pe plajă, scăldându-ne într-o mare caldă şi extraordinară. În acea zi mi-a cules o cantitate imensă de gălbenele, le-am împletit într-un colier pe care mi l-a atârnat de gât şi am mâncat în mijlocul unei mări de gălbenele.

Aşteptam cu nerăbdare să vizitez Delphi, împreună cu soţii Woolley. Vorbeau de Delphi cu o intensă încântare, plină de lirism. Stăruiseră ca acolo să fiu oaspetele lor, ceea ce am considerat ca foarte drăguţ. Arareori m-am simţit atât de fericită, anticipând totul cu încântare, ca atunci când am sosit la Atena.

Dar lucrurile se petrec întotdeauna în clipa în care nu bănuieşti nimic. Îmi amintesc cum stăteam în hotel la recepţie, primind corespondenţa care-mi sosise până atunci. Deasupra se aflau mai multe telegrame. În clipa în care le-am văzut am fost cuprinsă de spaimă, pentru că şapte telegrame nu puteau însemna altceva decât ştiri proaste. Timp de două săptămâni nu mi se putuse da de urmă şi acum ştirile rele mă ajunseseră. Am deschis o telegramă, dar prima era de fapt ultima. Le-am aşezat în ordine. Îmi aduceau ştirea că Rosalind era foarte bolnavă de pneumonie. Sora mea îşi luase răspunderea să o aducă de la şcoală, la ea, în Cheshire. Altele arătau că starea ei era serioasă. Ultima, adică prima pe care o deschisesem, preciza că era puţin mai bine.

Azi, evident, ai putea să te întorci acasă în mai puţin de douăsprezece ore, cu avioanele care pleacă din Pireu în fiecare zi, dar atunci, în 1930, nu existau asemenea înlesniri. Dacă reuşeam să obţin un bilet la Orient Expres, nu puteam să ajung la Londra mai devreme de patru zile.

Cei trei prieteni ai mei au reacţionat cu foarte multă generozitate. Len a lăsat la o parte ocupaţiile lui şi s-a dus la agenţiile de voiaj pentru a găsi cât mai repede un bilet. Katharine mi-a vorbit cu adâncă simpatie. Max a spus doar câteva vorbe, dar s-a dus şi el ca Len la agenţia de voiaj.

Cum mergeam pe stradă pe jumătate aiurită de lovitura primită, am călcat într-una din acele gropi pătrate în care sunt de obicei plantaţi copacii pe străzile Atenei. Mi-am luxat glezna foarte rău şi n-am mai fost în stare să fac un pas. Stăteam la hotel cu Len şi Katharine, care mă compătimeau, şi mă întrebam în sinea mea unde putea fi Max. A apărut cu bandaje solide. Apoi mi-a spus foarte liniştit că va putea foarte bine să aibă grijă de mine, în timpul călătoriei spre casă şi o să se ocupe de glezna mea luxată.

— Dar nu te duci la templul Bassae? l-am întrebat eu, uimită. Trebuia să te întâlneşti acolo cu cineva, nu?

— O, mi-am schimbat planurile, a răspuns el. Cred că trebuie în adevăr să mă întorc acasă, aşa că voi călători cu tine şi te voi putea ajuta să mergi în vagon restaurant, sau să-ţi aduc eu de mâncare, ori să te ajut în diferite alte împrejurări.

Părea prea minunat pentru a fi adevărat. M-am gândit atunci, şi după aceea mereu, ce persoană extraordinară este Max. Întotdeauna extrem de liniştit, el nu foloseşte cuvinte de compătimire, ci îndeplineşte exact lucrurile necesare, ceea ce te consolează mai mult decât orice. Nu a încercat să mă liniştească în privinţa Rosalindei şi să-mi spună că totul va fi perfect şi că nu trebuie să mă îngrijorez… Şi-a dat seama că mă aflam într-un moment greu. Pe atunci nu existau sulfamide şi pneumonia era un adevărat pericol.

Am plecat amândoi în seara următoare. În timpul călătoriei mi-a vorbit foarte mult de familia lui, de fraţi, mamă, care era franţuzoaică, cu înclinări artistice spre pictură, şi de tatăl lui care semăna puţintel cu fratele meu Monty, numai, că din fericire, era mult mai stabil din punct de vedere financiar.

La Milano am avut o aventură. Trenul întârziase. Am coborât. Puteam acum să merg şchiopătând, cu piciorul legat cu bandaj de leucoplast, şi l-am întrebat pe însoţitorul de la wagon-lit cât va rămâne trenul aici. „Douăzeci de minute” ne-a spus el. Max a sugerat să ne ducem şi să cumpărăm portocale, aşa că am mers până la o tarabă cu fructe şi apoi ne-am întors la peronul unde trebuia să fie trenul. Bănuiesc că nu trecuseră mai mult de cinci minute, dar nu mai era nici un tren pe acel peron. Ni s-a spus că plecase.

— A plecat? Credeam că o să aştepte aici douăzeci de minute, am ripostat eu.

— A, da signora, dar era în mare întârziere, aşa că a stat numai puţin timp.

Ne-am uitat unul la altul îngroziţi. Un funcţionar superior de la căile ferate ne-a venit în ajutor. Ne-a sugerat să închidem o maşină puternică şi să gonim după tren să-l ajungem. Credea că-l vom putea prinde, dacă, ne grăbim, la Domodossola.

A început atunci o cursă ca în filme, cum se zice. Mai întâi am luat-o noi înaintea trenului, apoi ne-a luat-o trenul înainte. Când eram disperaţi, când ne simţeam superiori în timp ce tăiam drumul prin munţi, iar trenul pufăia prin tuneluri intrând şi ieşind înaintea sau în urma noastră. În fine, am ajuns la Domodossola cam la vreo trei minute după sosirea trenului care mai aştepta în gară. Toţi călătorii din vagonul nostru erau aplecaţi pe la ferestre să vadă dacă am ajuns.

— Ah, Madame, mi-a spus un francez mai vârstnic, în timp ce mă ajuta să mă urc. Que vous avez du éprouver des émotions! 70

Ca urmare a închirierii acestui automobil atât de scump, neavând timp să ne târguim, Max şi cu mine aproape că nu mai aveam nici un ban. Mama lui Max urma să-şi întâlnească fiul la Paris şi el mi-a sugerat, plin de speranţă, că voi putea să împrumut bani de la ea. M-am întrebat adesea ce o fi crezut viitoarea mea soacra despre tânăra femeie care, după ce a sărit din tron împreună cu fiul ei şi după nişte salutări rapide, a împrumutat de la ea toţi banii pe care se întâmpla să-i aibă asupra ei, până la ultima centimă. Nu aveam deloc timp să explic, pentru că trebuia să iau numaidecât trenul pentru Anglia. Aşa că, încurcată şi scuzându-mă, am dispărut, strângând în mână banii pe care îi scosesem de la ea.

Îmi aduc aminte puţine lucruri din acea călătorie cu Max, dar nu pot uita bunătatea lui extraordinară, tactul şi simpatia pe care mi le-a arătat. A reuşit să mă distragă vorbindu-mi despre activitatea şi despre planurile lui. Mi-a bandajat glezna de mai multe ori şi m-a ajutat să merg la masă în vagonul restaurant, unde cred că nu aş fi putut ajunge singură, mai ales dacă ţin seama de scuturăturile Orient Expresului, pe măsură ce căpăta viteză.

Îmi amintesc o remarcă a lui. Trenul îşi tăia drum pe malul mării de-a lungul Rivierei italiene. Eram pe jumătate adormită, într-un colţ al canapelei, şi Max a venit la mine în compartiment şi s-a aşezat în faţa mea. Când m-am trezit mă studia gânditor. „Cred, mi-a spus, că într-adevăr ai un chip distins”. Aceasta m-a surprins aşa de mult, încât m-am trezit puţin. Nu m-aş fi gândit niciodată să mă descriu în felul acesta. Nimeni altcineva nu a făcut-o. Să am eu o faţă distinsă? Mi se părea improbabil. Mi-a venit atunci un gând. Presupun că asta se datorează faptului că am un nas roman. Da, nasul acesta roman s-ar putea să-mi dea un profil uşurel distins. Nu eram prea sigură că această idee îmi plăcea. Era greu să trăieşti în conformitate cu aşa ceva. Eram cum eram şi mă ştiam bine: o fire bună, exuberantă, zăpăcită, uitucă, timidă, afectuoasă, total lipsită de încredere în mine, nu prea egoistă… dar distinsă? – nu, nu prea puteam să mă văd distinsă. Am adormit din nou, aranjându-mi nasul meu roman ca să arate cât mai bine – din faţă mai curând decât din profil.

VI

A fost un moment dintre cele mai grele, când, sosită la Londra, m-am repezit la telefon. Nu mai avusdsem ştiri de cinci zile. O, ce uşurare, când sora mea mi-a spus că Rosalind se simţea mult mai bine; nu mai era în pericol şi se restabilea repede! În şase ore am fost în Cheshire.

Deşi Rosalind mergea spre bine, am avut un şoc, când am văzut-o. Nu ştiam mai nimic despre rapiditatea cu care copiii se schimbă în timpul bolilor. Cea mai mare parte a experienţei mele de soră fusese cu adulţi şi felul îngrozitor în care copiii pot arăta – aproape muribunzi într-un moment şi foarte sănătoşi imediat după aceea – îmi era practic necunoscut. Rosalind se lungise mult, era slabă şi cum stătea aşa, absentă, într-un fotoliu, mi s-a părut că nu e fetiţa mea.

Caracteristica cea mai remarcabilă a Rosalindei era energia ei inepuizabilă. Era genul de copil care nu stătea o clipă locului. Dacă te întorceai după un picnic lung şi obositor, ea era în stare să spună veselă: „Mai este cel puţin o jumătate de oră până la cină, ce-am putea face până atunci?” Şi nu era de mirare ca, dacă te duceai după colţul casei, s-o găseşti stând în cap.

— De ce faci asta, Rosalind?

— O, nu ştiu; aşa ca să treacă timpul. Trebuie să faci ceva, nu?

Dar iat-o acum pe Rosalind în fotoliu, slăbită şi firavă şi total lipsită de energie! Tot ce mi-a spus sora mea a fost:

— Să fi văzut-o acum o săptămână! Arăta într-adevăr ca moartă.

Rosalind s-a restabilit extrem de repede. După o săptămână de la întoarcerea mea, a venit în Devonshire, la Ashfield, şi părea că îşi revenise, şi era ea cea din totdeauna, deşi făceam tot ce puteam ca s-o opresc să se mişte tot timpul, cum făcea ea de obicei.

Aparent, Rosalind se dusese la şcoală sănătoasă şi bine dispusă. Totul a mers foarte bine, până când o epidemie de gripă s-a întins asupra şcolii şi jumătate din copii au căzut bolnavi. Presupun că o gripă după rujeolă şi dând peste o slăbiciune naturală au dus la pneumonie. Toţi erau îngrijoraţi din pricina ei şi li se părea cam nepotrivit ca sora mea să o ia cu automobilul în nord. Dar Punkie stăruise, fiind sigură că era lucrul cel mai bun de făcut şi chiar aşa s-a dovedit a fi. Nimeni nu s-ar fi putut restabili mai bine decât Rosalind. Doctorul a declarat apoi că este sănătoasă şi voinică aşa cum nu fusese niciodată. „Pare spirt de iute ce e”, a adăugat el. L-am asigurat că robusteţea a fost întotdeauna o trăsătură caracteristică a Rosalindei. Niciodată n-ar fi recunoscut că-i bolnavă. Când eram în insulele Canare şi s-a îmbolnăvit de amigdalită, n-a scos un cuvânt şi nu spunea decât: „Sunt cam prost dispusă”.

Experienţa mă învăţase acum că, atunci când Rosalind spunea că se simte prost dispusă existau două posibilităţi: sau era într-adevăr bolnavă sau chiar aşa se simţea şi considera că trebuie să ne prevină.

Mamele sunt părtinitoare faţă de copiii lor; şi de ce n-ar fi? Dar nu pot să nu cred că fetiţa mea avea mai mult haz decât multe alte fete. Avea un talent nemaipomenit să dea răspunsuri neaşteptate. De cele mai multe ori ştii dinainte ce vor spune copiii, dar Rosalind de obicei mă surprindea. Poate că sângele ei irlandez îi dădea trăsătura asta. Mama lui Archie era irlandeză şi cred că reacţia neprevăzută se datora ascendenţei ei irlandeze.

— Bineînţeles că uneori Rosalind te poate înnebuni, mi-a spus Carlo, cu aerul acela imparţial care îi plăcea să şi-l ia. Mă enervează. Totuşi, găsesc că alţi copii sunt foarte plicticoşi în comparaţie cu ea. Te poate înnebuni, dar nu-i niciodată plicticoasă.

Cred că aşa a fost toată viaţa ei.

Rămânem toţi aceiaşi, aşa cum am fost la trei, la şase, la zece sau la douăzeci de ani. Lucru care se percepe mai uşor, poate, la şase sau la şapte ani, pentru că atunci nu avem prea multe pretenţii, pe când la douăzeci de ani vrem să părem altcineva, să fim în pas cu timpul. Dacă e la modă să fii intelectual, devii intelectual; dacă fetele sunt uşuratice şi frivole eşti asemenea şi tu. Dar pe măsură ce trec anii devine obositor să persişti în a fi personajul pe care l-ai inventat şi atunci te întorci la individualitatea ta şi devii în fiecare zi mai mult tu însuţi. Lucrul este, uneori, tulburător pentru cei din jur, dar e şi o mare uşurare pentru tine.

Mă întreb dacă aceasta este valabilă şi pentru scris. Desigur, când începi să scrii, eşti de obicei în luptă cu admiraţia pe care o ai pentru vreun scriitor şi, fie că vrei sau nu, totuşi îi copiezi stilul. De cele mai multe ori acest stil nu-ţi convine şi astfel scrii prost. Pe măsură ce timpul trece devii însă mai puţin influenţabil. Continui să admiri pe unii scriitori, poate chiar să doreşti să scrii ca ei, dar o ştii prea bine că nu eşti în stare. Ai învăţat, probabil, ce înseamnă umilinţa literară. Dacă aş putea scrie ca Elizabeth Bowen, Muriel Spark ori Graham Greene aş fi înnebunită de fericire, dar ştiu că nu pot şi nu-mi va trece niciodată prin minte să încerc să-i imit. Am învăţat că sunt EU şi că pot să fac lucrurile numai cum le fac eu, dar nu sunt în stare să împlinesc tot ceea ce aş vrea eu.

Adesea îmi revine în minte imaginea unei farfurii care atârna pe peretele camerei mele când eram mică, una pe care cred că am câştigat-o la o tragere la ţintă, la vreo regată. „Dacă nu poţi conduce un tren mulţumeşte-te să-i ungi roţile”, scria pe ea şi cred că nu există un motto mai bun cu care să poţi trece prin viaţă. Eu cred că m-am conformat. Am încercat şi eu, pe ici şi colo, câte ceva, dar luaţi aminte, nu am perseverat în lucrurile pe care le fac prost şi pentru care nu am o aptitudine naturală. Am citit odată într-o carte de Rumer Godden o listă a lucrurilor care îi plăceau şi cele care îi displăceau. Mi s-a părut ideea amuzantă şi imediat am întocmit şi eu o asemenea listă. Aş mai adăuga acum la aceasta şi ceea ce aş fi în state să fac şi ceea ce nu aş putea. Natural că prima listă e mult mai lungă.

Niciodată nu am fost capabilă să joc bine vreun joc, nu sunt şi nici nu voi fi în stare să susţin o conversaţie.

Am o fire foarte uşor influenţabilă, încât trebuie să mă retrag de una singură, mai înainte de a şti ceea ce cred într-adevăr ori ceea ce este bine să îndeplinesc. Nu pot să pictez, să desenez sau să modelez nici un fel de sculptură. Când mă grăbesc îmi pierd întotdeauna firea. Nu sunt capabilă să exprim cu uşurinţă ceea ce simt, mai curând însă scriu. Rămân statornică în chestiuni de principiu, dar nu în altceva. Deşi ştiu prea bine că mâine e marţi, dacă cineva îmi spune de vreo patru ori că e miercuri, după a patra oară voi accepta şi voi acţiona în consecinţă.

Ce pot să fac? Ei bine, să scriu. Aş mai putea fi o muziciană bunişoară, dar nu una profesionistă. Să acompaniez foarte bine cântăreţii. Mă pricep la tot felul de improvizaţii; când am fost la strâmtoare, aceasta s-a dovedit a fi o înzestrare foarte folositoare. Ce sunt eu în stare să realizez cu ace de păr în diferite încurcături domestice, v-ar surprinde. De exemplu, am făcut un cocoloş de pâine lipicios, am înfipt în el un ac de păr, fixându-l cu ceară la capătul unui băţ şi am reuşit să ridic, de pe acoperişul serei unde căzuse, proteza mamei. Am adormit cu cloroform un arici care se prinsese în fileul de la terenul de tenis şi în felul acesta am izbutit să-l eliberez de acolo. Pot pretinde să fiu de folos în diferite treburi gospodăreşti şi aşa mai departe.

Şi acum lucrurile care-mi plac şi care nu-mi plac.

Nu-mi place mulţimea, să fiu strivită de lume la înghesuială, zgomotul, oamenii care vorbesc tare, discuţiile prea lungi, recepţiile, mai ales cocteilurile, nu-mi place să fumez în general, nu-mi place nici o băutură, cu excepţia celor folosite la prepararea mâncărurilor; nu-mi plac gemul de portocale, stridiile, mâncărurile călduţe, cerul plumburiu, piciorul de pasăre şi pasărea în general. Ultimul, şi cel mai teribil lucru care nu-mi place, este mirosul şi gustul laptelui fierbinte.

Îmi plac strălucirea soarelui, merele, aproape orice fel de muzică, trenurile, jocurile cu numere, marea, scăldatul şi înotul, liniştea, somnul, visările, să mănânc, mirosul cafelei, lăcrămioarele, cei mai mulţi câini, teatrul.

Aş putea să umplu liste mai bune, cu rezonanţe măreţe, mult mai importante, dar atunci n-aş mai fi eu şi presupun că trebuie să mă resemnez şi să rămân eu.

Acum, dacă luam viaţa din nou de la început, trebuia că întocmesc un inventar al prietenilor mei. Toate peripeţiile prin care trecusem până acum îmi lăsaseră un gust amar. Stabilisem împreună cu Carlo două ordine: „Ordinul şobolanilor” şi „Ordinul câinilor credincioşi”. Uneori, când vorbeam despre cineva, spuneam: „îi dăm Ordinul câinilor credincioşi, clasa I sau îi dăm Ordinul şobolanilor, clasa a III-a”. Nu erau prea mulţi şobolani, dar au fost unii, pe care i-ai considerat prieteni adevăraţi, care s-au grăbit pe neaşteptate să se îndepărteze de cineva care devenise dezaprobat de societate. Această descoperire m-a făcut mai sensibilă şi mai înclinată să mă ţin la distanţă de oameni. Pe de altă parte, am găsit o seamă de prieteni neaşteptaţi, foarte loiali. Aceştia mi-au arătat mai multă afecţiune şi lealitate decât mulţi alţii de până atunci.

Cred că, dintre toate virtuţile, cea pe care o admir cel mai mult este loialitatea. Curajul şi loialitatea sunt două dintre cele mai frumoase lucruri de pe acest pământ. Orice fel de curaj fizic sau moral îmi trezeşte cea mai mare admiraţie. Este una din virtuţile cele mai importante care trebuie să rămână mereu vie la oameni. Dacă poţi suporta să trăieşti trebuie să trăieşti cu curaj. Este un lucru peste care nu se poate trece.

Am găsit printre prietenii mei foarte mulţi oameni demni de a fi membri ai „Ordinului câinilor credincioşi”. Există tipi ca Dobbin71, foarte credincioşi femeilor. Am fost profund impresionată de unul dintre aceştia care a sosit în galop, asemenea lui Dobbin. Mi-a trimis buchete enorme de flori, mi-a scris scrisori şi în cele din urmă m-a cerut în căsătorie. Era văduv şi cu câţiva ani mai mare decât mine. Mi-a spus că, atunci când mă întâlnise prima oară, mă considerase prea tânără, dar acum mă poate face fericită şi-mi poate asigura un cămin de nădejde. Am fost emoţionată, dar nu mă gândeam să mă mărit cu el şi nu am dorit-o niciodată. Fusese un bun şi devotat prieten, atât şi nimic mai mult. Este încurajator faptul să ştii că cineva ţine la tine, deşi ar fi o prostie să te măriţi numai pentru că doreşti să ai un om care să te consoleze şi un umăr pe care să plângi.

În orice caz, n-am dorit niciodată consolări de la nimeni.

Eram speriată de căsătorie. Mi-am dat seama, aşa cum cred că se întâmplă cu multe femei, că mai curând sau mai târziu singura persoană care te poate într-adevăr răni în viaţă este soţul. Nimeni altcineva nu-i tot atât de apropiat. De nimeni altcineva nu eşti atât de dependent, pentru convieţuirea de zi cu zi, afecţiune şi toate cele care alcătuiesc căsătoria. Mă hotărâsem ca niciodată să mai fiu la cheremul cuiva.

Unul din prietenii mei aviator din Bagdad, îmi spusese odată ceva care mă neliniştise. Discutase cu mine tocmai despre complicaţiile lui matrimoniale şi la urmă a spus: „Iar tu crezi că ţi-ai aranjat viaţa şi că o vei putea duce aşa cum vrei, dar până la urmă trebuie să ajungi tot la aceeaşi situaţie. Va trebui să-ţi găseşti sau un iubit sau mai mulţi. Doar atât mai poţi să alegi.”

Uneori aveam un sentiment neplăcut că ceea ce spusese avea să se întâmple. Dar mai bine una din aceste două alternative, m-am gândit, decât căsătoria. Mai mulţi iubiţi nu puteau să te rănească. Unul singur putea, dar nu chiar ca soţ. Pentru mine soţii nu mai existau. Atunci nu vroiam să aud de nici un bărbat, dar prietenul meu mă încredinţase că situaţia nu avea să dureze.

Ceea ce m-a surprins au fost nenumăratele avansuri care mi s-au făcut, de îndată ce m-am aflat în situaţia uşor echivocă de a fi separată de bărbat sau de a fi divorţat. Un tânăr mi-a spus, cu aerul de-a mă fi găsit total iraţională. „Ei bine, nu înţeleg… Te-ai despărţit de soţul tău şi probabil că vei divorţa. Ce mai aştepţi?’*

La început nu puteam să mă hotărăsc dacă îmi făcea plăcere sau mă iritau aceste atenţii care mi se acordau. Mă gândeam, în general, că-mi făceau plăcere. Uneori ajungeam la complicaţii obositoare, cum a fost cazul unui italian. Eu nu am fost vinovată, căci nu cunoşteam convenţiile italiene. M-a întrebat dacă zgomotul produs de încărcarea cu cărbuni a vasului m-a împiedicat să dorm şi i-am spus că nu, deoarece cabina mea era la tribord şi nu în partea cheiului:

— O, am crezut că ai numărul 33.

— Nu, cabina mea are număr cu soţ. 68.

Din punctul meu de vedere această conversaţie era foarte inocentă. Nu mi-am dat seama că, a întreba de numărul unei cabine, însemna o convenţie prin care un italian te întreba dacă te-ar putea vizita acolo. Nu am mai vorbit nimic altceva. Puţin după miezul nopţii, italianul meu a apărut. Rezultatul a fost o scenă comică. Eu nu vorbeam italiana, el abia o rupea pe englezeşte, aşa că amândoi am discutat în contradictoriu în şoaptă, furioşi, în franceză. Fiecare eram indignaţi, dar în manieră diferită. Conversaţia a decurs cam aşa:

— Cum îndrăzneşti să vii în cabina mea?

— M-ai invitat.

— Nici prin minte nu mi-a trecut.

— Ba da. Mi-ai spus că numărul cabinei tale este 68.

— Ei bine, m-ai întrebat ce număr am.

— Evident că te-am întrebat. Te-am întrebat pentru că doream să vin şi mi-ai spus că pot.

— Nu am spus aşa ceva.

Discuţia a continuat aşa o vreme, din când în când vocile se ridicau, încinse, dar în cele din urmă l-am potolit.

Eram sigură că un doctor formalist şi pedant care stătea împreună cu soţia lui în cabina de alături îşi închipuia tot felul de situaţii dintre cele mai imposibile. I-am cerut furioasă să plece. Italianul stăruia să rămână. Indignarea lui a devenit mai mare decât a mea şi atunci am început să-i cer scuze, pentru că nu mi-am dat seama că de fapt întrebarea lui era o propunere. Am scăpat în cele din urmă de el, deşi se simţea în continuare jignit, dar a acceptat văzând că nu eram o femeie experimentată, aşa cum îşi închipuise el. I-am mai explicat, ceea ce se pare că l-a liniştit şi mai mult, că eram englezoaică şi deci frigidă prin fire. Şi-a exprimat toată simpatia faţă de mine şi onoarea lui era acum satisfăcută. A doua zi, soţia doctorului mi-a aruncat o privire tăioasă.