Agatha Christie

Călătoria a fost întocmai cum am sperat. După Trieste am trecut prin Iugoslavia şi Balcani; priveam fascinată o lume cu totul nouă. Trenul trecea prin defileuri şi strâmtori în regiuni muntoase, urmăream cu privirea care trase de boi şi căruţe pitoreşti, studiam grupuri de oameni pe peroanele gărilor. La Niş şi la Belgrad am coborât din tren şi am privit la locomotivele uriaşe cu semne şi inscripţii diferite. Evident am venit în contact cu tot felul de oameni în cursul drumului, dar nimeni, sunt bucuroasă să spun, nu m-a prins să mă descoase, ca prima persoană. Mi-am petrecut timpul în mod plăcut cu o misionară americană, un inginer olandez şi două turcoaice. Cu ultimele două nu prea am putut vorbi mult, doar în câteva rânduri ne-am descurcat cu câteva cuvinte în franceză. Şi aşa am văzut că sunt în ceea ce constituia o situaţie umilitoare, prin faptul că nu aveam decât un singur copil şi acela o fată. Turcoaica cea plină de strălucire avusese, după câte putusem înţelege, treisprezece copii, dintre care cinci muriseră, şi cel puţin trei, dacă nu chiar patru, avorturi. Suma totală i se părea admirabilă, deşi înţelesesem de la ea că mai spera încă să continue acest splendid record de fertilitate. Mi-a recomandat cu stăruinţă diferite remedii pentru a-mi mări familia. Printre lucrurile cu care eram îndemnată să mă stimulez se numărau diferite ceaiuri de frunze şi ierburi, folosirea unor plante, dintre care cred că una era chiar usturoiul, şi, în cele din urmă, mi-a dat adresa unui doctor de la Paris care era „absolut minunat”.

Numai când călătoreşti singur îţi dai seama cât de mult te protejează şi te ajută cei din jur, deşi nu întotdeauna spre satisfacţia ta. Misionara mi-a recomandat diferite remedii pentru intestine, avea la ea o cantitate minunată de săruri laxative. Inginerul olandez m-a luat serios la rost în privinţa şederii mele la Istanbul, prevenindu-mă de toate pericolele din acel oraş. „Trebuie să fiţi foarte atentă, spuse el. Sunteţi o doamnă bine crescută din Anglia, protejată probabil de un soţ sau de rude. Nu trebuie să vă încredeţi în ceea ce vă spun oamenii. Nu trebuie să vă duceţi în localuri de distracţii, decât numai dacă vă întovărăşeşte cineva.” De fapt, m-a tratat ca pe o copiliţă neştiutoare de şaptesprezece ani. I-am mulţumit şi l-am asigurat că voi fi atentă.

Pentru a mă feri de pericole mai rele, m-a invitat la masă chiar în seara sosirii.

— Tokatlian este un hotel foarte bun, mi-a spus el, acolo sunteţi în siguranţă. Voi veni să vă iau la ora nouă la un restaurant drăguţ şi foarte corect. E ţinut de nişte doamne rusoaice, regaliste rusoaice de origine nobilă. Gătesc foarte bine, iar decorul din restaurant este uimitor.

I-am spus că-mi face plăcere şi el s-a comportat foarte civilizat.

Ziua următoare, când şi-a terminat treburile, a venit să mă ia şi mi-a arătat alte privelişti ale Istanbulului şi mi-a aranjat un ghid pentru turul oraşului.

— Nu-l vei lua pe cel de la „Cook”, e prea scump, dar te asigur că acesta e foarte respectabil.

După o altă seară plăcută la acelaşi restaurant unde proprietarele se învârteau în jurul nostru, zâmbitoare şi grijulii faţă de prietenul meu, mi-a mai arătat încă alte curiozităţi ale oraşului şi în cele din urmă m-a condus la hotel.

— Mă întreb…, a spus el când ne-am oprit la intrare. S-a întrerupt şi m-a privit cercetător. Mă întreb… şi întrebarea deveni şi mai chinuitoare, dându-şi seama de reacţia mea. Apoi a oftat: Nu! Nu, cred că e înţelept să nu mr. i întreb.

— Sunteţi foarte înţelept şi foarte bun, am spus cu.

A oftat din nou şi a continuat:

— Ar fi mult mai plăcut dacă ar fi fost altfel, dar văd că aceasta este calea cea bună.

Mi-a strâns mâna călduros, mi-a sărutat-o şi a dispărut pentru totdeauna din viaţa mea. Era o persoană foarte amabilă – bunătatea personificată, şi datorită lui am vizitat Istanbulul sub auspicii plăcute.

În ziua următoare reprezentanţii agenţiei „Cook” m-au luat de la hotel într-o manieră foarte convenţională, trecându-mă apoi prin Bosfor la gara Haidar Paşa, de unde mi-am continuat călătoria cu Orient Expresul. Am fost bucuroasă să fiu însoţită de ghid, căci gara de la Haidar Paşa era asemenea unui ospiciu de nebuni. Fiecare ţipa, striga, bătea cu pumnul, cerea funcţionarului de la vamă să se ocupe de el. Atunci am aflat tehnica funcţionarilor de la „Cook”.

— Daţi-mi acum o liră” mi-a cerut el.

I-am dat-o şi imediat s-a urcat pe banca de la vamă ţinând hârtia în mână sus. „Aici, aici”, strigă el „Aici, aici”. Strigătele lui s-au dovedit efective. Un funcţionar de la vamă împopoţonat cu fireturi aurii a venit grăbit în direcţia noastră a însemnat cu cretă valizele mele şi mi-a spus: „Vă doresc călătorie plăcută”. Şi a plecat să hărţuiască pe cei care nu foloseau procedura cu o liră. „Şi acum vă instalez în tren” mi-a spus cel de la „Cook”. Eram cam încurcată cât de mult trebuia să-i plătesc acestui individ. M-am uitat la banii turceşti care mi se dăduseră în wagon-lit. Mi-a spus cu oarecare fermitate. „E mai bine să păstraţi aceşti bani, ar putea fi folositori. Daţi-mi o altă liră.” Surprinsă în mod destul de neplăcut de toate astea, dar gândindu-mă că înveţi din experienţă, i-am dat lira şi el a plecat salutându-mă şi binecuvântându-mă.

Se simţea o oarecare diferenţă când treceai din Europa în Asia. Parcă timpul nu mai avea prea multă importanţă. Trenul abia se mişca pe ţărmul Mării Marmara, urcând munţii: era incredibil de frumos acest drum. Şi lumea din tren era altfel acum, deşi ar fi greu de descris în ce consta diferenţa. Mă simţeam izolată, dar mult mai preocupată de ceea ce făceam şi unde mergeam. Când ne opream prin gări, mă bucuram să văd mulţimea pestriţă de costume ţărăneşti adunată pe peron şi mâncărurile ciudate care se vindeau celor din tren: carne în frigări, învelită în frunze, ouă vopsite în diferite culori, tot felul de obiecte. Pe măsură ce înaintam spre est, mâncărurile deveneau mai puţin gustoase, mai pline de grăsime, mai piperate.

În seara următoare am făcut un popas şi lumea s-a dat jos din tren pentru a privi un monument de o frumuseţe incredibilă, Porţile Cilician. Nu le-am uitat niciodată. Aveam să trec pe acolo de nenumărate ori, ducându-mă şi întorcându-mă în Orientul Apropiat. M-am oprit acolo la diferite ore din zi şi din noapte, uneori în zori, după cum se schimba mersul trenurilor, ceea ce era într-adevăr frumos; alteori, ca şi acum, seara pe la ora şase; câteodată spre regretul meu, în toiul nopţii. Prima oară am avut noroc. Am coborât împreună cu ceilalţi şi am întârziat puţin acolo. Soarele se lăsa uşor spre asfinţit, iar frumuseţea era de nedescris. Mă simţeam atât de mulţumită că venisem acolo, atât de plină de recunoştinţă şi bucurie. M-am urcat în tren, locomotiva a fluierat şi am pornit în jos, de-a lungul unei strâmtori, trecând dintr-o parte a muntelui în alta şi ieşind, în vale, la un râu. Astfel am trecut încet din Turcia în Siria, la Alep.

Înainte de a ajunge la Alep am avut o mică neplăcere.

Eram, credeam eu, foarte rău muşcată de ţânţari pe braţe, pe gât la spate, pe glezne, pe genunchi. Eram încă atât de neştiutoare în privinţa călătoriilor în străinătate, încât nu am recunoscut că muşcăturile mele nu erau de ţânţari, ci de ploşniţe, şi că aveam să rămân toată viaţa sensibilă la asemenea muşcături. Ieşiseră din lemnăria demodată a vagoanelor de cale ferată şi, flămânde, s-au hrănit cu călătorii suculenţi din tren. Temperatura mea s-a ridicat aproape la 40° şi braţele mi se umflaseră. În cele din urmă, cu ajutorul unui comis-voiajor francez foarte amabil, mi-am tăiat mânecile la bluză şi haină, braţele mele erau atât de umflate încât nu aveam altceva de făcut. Aveam temperatură, dureri de cap şi mă simţeam foarte rău. Mă gândeam în sinea mea: „Ce prostie am făcut să plec în această călătorie”. Totuşi prietenul meu francez mi-a fost de mare ajutor. A coborât din tren şi mi-a cumpărat struguri; struguri din aceia mici şi dulci, pe care îi găseşti numai în acea parte a lumii.

— Nu vei putea mânca, mi-a spus el, văd că ai temperatură. E mai bine să mănânci doar strugurii aceştia.

Deşi eram învăţată de mama şi bunica să spăl toată mâncarea înainte de a o mânca, când eram în străinătate, nu am mai ţinut seama de acest sfat. M-am hrănit cu struguri din sfert în sfert de oră şi până la urmă temperatura mi-a scăzut. Sigur că nu doream să mănânc nimic altceva.

Binevoitorul meu francez şi-a luat-rămas bun de la mine la Alep, iar în ziua următoare, umflăturile mele cedaseră şi mă simţeam mai bine.

Când am ajuns în cele din urmă la Damasc, după o lungă şi obositoare zi în tren, care nu părea să meargă mai repede de vreo cinci kilometri şi ceva pe oră şi se tot oprea la câte ceva ce abia se deosebea de împrejurimi, dar care se numea gară, m-am trezit în mijlocul unui vacarm: hamali luându-mi bagajele, ţipând şi urlând, alţii smulgându-le de la aceştia, cei mai voinici luptându-se cu cei slabi. În cele din urmă am zărit, când am ieşit din gară, un elegant autocar pe care scria Orient Palace Hotel. O persoană impunătoare, în livrea, m-a salvat împreună cu bagajele mele şi împreună cu alţi călători zăpăciţi am intrat în autocar, fiind conduşi la hotel, unde mi se rezervase o cameră. Era un hotel magnific, cu holuri strălucitoare în marmură, dar cu o lumină electrică atât de slabă, încât abia erai în stare să vezi ce se afla în jurul tău. După ce am fost condusă pe nişte scări de marmură şi introdusă într-un apartament enorm, am întrebat dacă pot face o baie pe o femeie blândă care a venit după ce am sunat şi care părea că ar înţelege câteva cuvinte în franceză.

— Bărbat aranjează, a spus ea. Apoi m-a lămurit mai bine: Un homme, un type – il va arranger. A dat din cap în mod asigurător şi a plecat.

Eram puţin cam bănuitoare cu privire la ceea ce putea fi un type, dar până în cele din urmă se văzu că era băieşul, cel mai de jos dintre cei de jos, îmbrăcat într-o vestă de bumbac cu dungi, care m-a condus într-un fel de apartament la subsol, aşa cum eram, în capot. Acolo a început să manevreze robinete şi roţi. A prins apoi să se reverse apă fierbinte pe podeaua de piatră, iar aburii au umplut încăperea încât nici nu mai puteam vedea. A dat din cap, a zâmbit, a făcut nişte semne cum că totul ar fi în regulă şi a plecat. Înainte de a pleca a închis toate robinetele, iar apa s-a scurs prin jgheabul din podea. Habar n-aveam ce trebuia să fac după asta. Îmi era frică să dau din nou drumul la apa caldă. Erau cam vreo zece robinete şi rotiţe de jur împrejurul pereţilor şi mă temeam că fiecare din acestea ar fi putut produce un fenomen diferit, ca de exemplu un duş cu apă clocotită pe capul meu. În cele din urmă mi-am scos papucii şi celelalte de pe mine şi m-am spălat în aburi, decât să mai risc pericolul apei. O clipă am tânjit după acasă. Cât timp va mai trece până când voi putea intra din nou într-o cameră cu tapet frumos pe pereţi şi cu o cadă solidă de porţelan, cu două robinete pe care să scrie cald şi rece şi pe care să le poţi întoarce cum pofteşti?

După câte îmi aduc aminte, am stat trei zile la Damasc, timp în care am făcut conştiincios turul oraşului. Am întreprins odată o expediţie la un castel de cruciaţi, împreună cu un inginer american (inginerii erau foarte numeroşi prin tot Orientul Apropiat) şi cu un preot bătrân. Ne-am întâlnit prima oară la 8.30, pe când ne luam locurile în autocar. Preotului, binefacerea personificată, îi intrase în cap că inginerul american şi cu mine eram soţ şi soţie şi ne vorbea în acest fel.

— Sper că nu vă deranjează? m-a întrebat americanul.

— Nu deloc, am răspuns eu, îmi pare rău doar că-şi închipuie că sunteţi soţul meu.

Fraza a sunat cam ambiguu şi am râs amândoi.

Bătrânul preot ne-a ţinut o dizertaţie despre meritele căsătoriei, necesitatea de a da şi primi, şi ne-a urat fericire. Am renunţat să-i explicăm situaţia, dar a părut atât de amărât când inginerul american i-a strigat în ureche că nu suntem căsătoriţi, încât am considerat mai bine să lăsăm lucrurile nelămurite.

— Dar ar trebui să vă căsătoriţi, a stăruit el, dând din cap. A trăi în păcat, nu se cuvine, ce Dumnezeu, nu se cuvine…

M-am dus să văd frumosul Baalbek, am vizitat bazarul şi strada numită Straight, am cumpărat o mulţime de farfurii frumoase din aramă care se fac acolo. Fiecare era făcută de mână şi cu modelul specific al familiei care o lucrase, uneori un peşte cu fire argintii cu arama în relief – un model care acoperea întreaga suprafaţă. Este ceva fascinant când te gândeşti că fiecare familie are modelul ei transmis generaţii de-a rândul din tată în fiu, nepot şi strănepot, fără a fi copiat de nimeni altcineva sau a fi produs în masă. Presupun că, dacă te-ai duce acum la Damasc, ai mai găsi prea puţini din vechii artizani şi familiile lor; desigur că, în locul acestora, vor fi fiind fabrici. Chiar şi în acele zile, cutiile de lemn şi mesele încrustate deveniseră stereotipice şi reproduse universal – încă erau făcute de mână dar cu modele convenţionale.

Am cumpărat de asemenea un scrin, unul mare, încrustat cu sidef şi argint, acel fel de mobilier care îţi aminteşte de o ţară de basm. Însoţitorul angajat de mine l-a dispreţuit.

— Asta nu lucru bun, mi-a spus el. Foarte vechi, cincizeci de ani, şaizeci de ani vechi, poate şi mai mult. Demodat, înţelegeţi. Foarte demodat. Nu nou.

I-am spus că vedeam că nu era nou şi nu erau multe la fel. Poate că nici nu se va mai face unul asemănător.

— Nu, nimeni nu face asta acum. Veniţi, vedeţi cutia asta. Vedeţi? Foarte bună. Şi asta aici. Uite un scrin aici. Vedeţi. Multe feluri de lemn în el. Vedeţi câte feluri de lemn are? Optzeci şi cinci de sorturi diferite.

Rezultatul net pentru mine era hidos. Mie îmi plăcea scrinul meu cu incrustaţii de argint, sidef şi ivoriu.

Singurul lucru care mă îngrijora era cum îl voi transporta până acasă, dar se părea că nu era nici o dificultate. „Cook” l-a predat altcuiva, apoi, la hotel, unei firme de transporturi maritime şi în cele din urmă s-au făcut tot felul de aranjamente, iar după nouă sau zece luni, un scrin aproape uitat cu incrustaţii de argint şi sidef apărea în Anglia, în Devonul de sud.

Dar acesta nu era încă sfârşitul poveştii. Era un lucru splendid care-ţi încânta ochii şi foarte încăpător. În miezul nopţii a scos un zgomot ciudat, ca şi cum nişte dinţi mari rodeau ceva. „Vreo dihanie îmi mânca frumosul meu scrin”, am gândit eu. Am scos sertarele şi le-am examinat. Nu se vedeau urme de găuri sau de dinţi. Totuşi noapte de noapte, după ora vrăjitoarelor, în miez de noapte, auzeam: „Crump, crump, crump”. În cele din urmă am scos un sertar şi l-am dus la o firmă londoneză specializată în dăunători ai lemnului tropical. Au fost de acord că un răufăcător era vârât în lemn. Singurul lucru care se putea face era să se scoată lemnul şi să se căptuşească cu un altul. Aceasta avea să mărească foarte mult preţul scrinului; avea de fapt să coste de vreo trei ori mai mult decât la început şi de două ori cât transportul în Anglia. Totuşi nu mai puteam suporta ronţăitul acela.

După vreo trei săptămâni am fost chemată la telefon şi o voce excitată mi-a spus:

— Doamnă puteţi veni până la magazin? Vreau neapărat să vă arăt ce am găsit.

Eram atunci la Londra, aşa că m-am grăbit să mă duc imediat şi mi-a arătat cu mândrie o încrucişare oribilă între un vierme şi o moluscă mare, de un alb repugnant, căruia fără îndoială că îi priise hrana şi devenise incredibil de obez. Consumase aproape tot lemnul din jur în două sertare. După câteva săptămâni scrinul a fost adus acasă şi de atunci orele nopţii nu mai erau tulburate.

După vizitarea neobosită a monumentelor, care nu a făcut decât să-mi întărească hotărârea de a mă întoarce la Damasc pentru a-l explora şi mai mult, a sosit ziua când urma să întreprind călătoria prin deşert, la Bagdad. În acea vreme serviciul era asigurat de şase autobuze sau automobile ale firmei Nairn. Erau doi fraţi Gerry şi Norman Nairn care conduceau acest serviciu. Erau australieni şi oameni foarte prietenoşi. I-am cunoscut în seara dinaintea călătoriei mele, când amândoi erau ocupaţi să facă cutii de carton pentru prânz, şi m-au invitat să-i ajut.

Autobuzul pleca în zori. Erau de serviciu doi şoferi vânjoşi şi când am ieşit din hotel în urma bagajelor mele, cei doi tocmai ascundeau două puşti în autobuz, aruncând neglijent nişte covoraşe peste ele.

— Nu putem anunţa că avem acestea, dar nu mi-ar place să traversez deşertul fără ele, a spus unul din ei.

— Auzi, cică merge cu noi şi ducesa de Alwiyah, a spus celălalt.

— Sfinte Dumnezeule! a suspinat primul. Iar o să avem neplăceri. Oare ce-o mai vrea de data asta?

— O să vrea să întoarcă totul cu fundul în sus, a gemut celălalt.

În acest moment apăru o procesiune pe scările hotelului. Spre marea mea surpriză, dar nu şi spre plăcerea mea, figura centrală nu era alta decât doamna C. de care mă despărţisem la Trieste. Îmi închipuisem că până atunci ajunsese la Bagdad, dat fiind că eu întârziasem să văd monumentele.

— M-am gândit că o să fii în transportul acesta, a spus ea salutându-mă cu plăcere. Toate sunt aranjate şi te duc cu mine la Alwiyah. Ar fi fost cu totul imposibil pentru dumneata să stai la vreun hotel în Bagdad.

Ce puteam să mai spun? Eram capturată. Nu fusesem niciodată la Bagdad şi habar nu aveam cum erau hotelurile acolo. După câte ştiam puteau doar să fie pline de muşte, ploşniţe, păduchi, şerpi şi tot felul de gândaci mari şi negri de care mi-e groază. Aşa că a trebuit să mulţumesc, bâlbâindu-mă. Ne-am instalat în autobuz şi mi-am dat seama că ducesa de Alwiyah nu era alta decât prietena mea, doamna C. A refuzat imediat scaunul care i se oferise, în spatele automobilului, căci acolo îi era întotdeauna rău. Trebuia să aibă scaunul din faţă, în spatele şoferului, dar acesta fusese de mult timp rezervat de o arabă. Ducesa de Alwiyah a făcut un simplu semn din mână. După cum se vedea nimeni nu mai conta decât doamna C. Dădea impresia că era prima femeie europeană care pusese piciorul în oraşul Bagdad şi în faţa capriciilor ei toată lumea trebuia să cadă cu faţa la pământ. Persoana care rezervase scaunul a sosit şi l-a cerut. Soţul i-a venit în apărare şi s-a iscat o ceartă de toată frumuseţea. O franţuzoaică avea de asemenea pretenţii, iar un general german s-a dovedit foarte dezagreabil. Nu ştiu ce argumente au fost folosite, dar ca de obicei pe acest pământ, patru oameni paşnici au fost deposedaţi de locurile lor, care erau şi cele mai bune şi trimişi în locurile din spate. Generalul german, franţuzoaica, araba şi doamna C. au rămas învingători. Cât despre mine n-am fost niciodată o luptătoare şi nu aveam nici o şansă, deşi numărul locului meu mi-ar fi dat dreptul la unul din acele scaune dorite.

Când a venit ora plecării, am pornit, hodorogind. Drumul prin nisipurile galbene ale deşertului, cu dune unduindu-se şi stânci, m-a fascinat, în cele din urmă, şi am fost mai tot timpul ca hipnotizată de mediul monoton din jur. Am deschis o carte. Niciodată în viaţa mea nu mi-a fost rău în automobil, dar mişcarea autobuzului cu şase roţi, mai ales dacă stăteai în spate, era mai mult sau mai puţin asemănătoare cu aceea a unui vapor şi legănatul acesta, împreună cu cititul, m-au făcut să-mi fie rău mai înainte de a şti ce se întâmpla cu mine. M-am simţit profund ruşinată, dar doamna C. a fost foarte drăguţă cu mine m-a liniştit şi mi-a spus că adesea te ia prin surprindere.

Data viitoare va avea grijă să am unul din locurile din faţă. Călătoria, care a durat 48 de ore de-a curmezişul deşertului, a fost atrăgătoare, dar şi destul de sinistră. Încercai sentimentul curios de a fi zăgăzuit, mai mult decât înconjurat de un spaţiu gol. Unul din primele lucruri de care mi-am dat seama, a fost că la amiază era absolut imposibil să-ţi dai seama dacă te îndreptai spre sud, nord, est sau vest, şi am aflat că la acest ceas al zilei marile automobile cu şase roţi îşi pierd direcţia. Într-o altă călătorie a mea prin deşert, de mai târziu, aşa mi s-a şi întâmplat. Unul dintre şoferi, care era şi unul dintre cei mai experimentaţi, a descoperit, după două sau trei ore de mers prin deşert, că se îndrepta nu spre Bagdad, ci către Damasc. S-a întâmplat la răscrucea unde făgaşurile se despărţeau. Era un adevărat labirint de făgaşuri. Atunci, a apărut un automobil în depărtare, de unde s-a tras un foc de armă, iar şoferul a făcut un viraj încă şi mai mare decât de obicei. El a crezut că a revenit pe făgaş, dar de fapt o pornise în direcţia opusă.

Între Damasc şi Bagdad nu e nimic de văzut decât o mare întindere de deşert, fără nici un punct de reper şi un singur popas pe toată întinderea, marele fort Rutbah. Am ajuns acolo pe la miezul nopţii, Dintr-o dată din întuneric a apărut o lumină pâlpâind. Sosisem. Marile porţi ale fortăreţei erau deschise. Lângă uşă, în stare de alarmă, cu puştile pregătite, stătea corpul de gardă gata să ţină piept, eventual, unor bandiţi travestiţi în turişti. Feţele lor întunecate erau destul de înspăimântătoare. Am fost cercetaţi îndeaproape şi apoi ni s-a permis să trecem, iar porţile au fost închise în urma noastră. Erau câteva camere cu paturi şi ne-am odihnit vreo trei ore, câte cinci, şase femei într-o cameră. Apoi am pornit mai departe.

Pe la cinci, şase dimineaţa, când a început să se lumineze de zi, am luat micul dejun în deşert. Nicăieri pe lume nu poţi lua un mic dejun atât de bun decât acela din deşert, cu cârnaţi conservaţi încălziţi pe un primus, în zorii zilei. Aceştia şi un ceai tare, negru, împlineau toate cele de trebuinţă şi te înviau din starea de vlăguire în care erai, iar culorile frumoase rozalii, albastre, gălbui, care învăluiau deşertul, precum şi aerul tare, formau cu toate un ansamblu minunat. Eram vrăjită. Iată, aveam acum ceea ce-mi dorisem. Asta te făcea să te desprinzi de toate – şi cu aerul acela pur care te înviora, tăcerea, absenţa până şi a păsărilor, nisipul care-ţi aluneca printre degete, soarele care se înălţa pe cer, gustul cârnaţilor şi al ceaiului, te simţeai grozav. Ce puteai să ceri mai mult de la viaţă?

Apoi am pornit mai departe şi am ajuns în cele din urmă la Felujah, pe Eufrat; am trecut peste podul din bărci, pe lângă aeroportul de la Habbaniyah şi apoi mai departe, până când am început să vedem pâlcuri de palmieri şi un drum care se proiecta la orizont. În depărtare, pe stânga, am desluşit cupola aurită de la Kadhimain şi apoi, peste un alt pod de bărci, am trecut Tigrul şi am ajuns la Bagdad, de-a lungul unei străzi plină de clădiri şubrede, cu o moschee frumoasă cu cupole în culoarea turcoazei, care mi s-a părut că se ridică în mijlocul străzii.

Nu am avut nici măcar posibilitatea să văd cum arată un hotel. Am fost transferată de doamna C. şi de soţul ei, Eric, într-un automobil confortabil, care a pornit, pe lângă statuia generalului Maude, de-a lungul singurei străzi principale care este de fapt Bagdadul; apoi am ieşit din oraş pe drumul mărginit de o parte şi de alta de şiruri de palmieri şi de turme de bivoli care se scăldau în bălţi. Era o privelişte pe care nu o mai văzusem încă până atunci.

Apoi am ajuns la nişte case cu grădini pline de flori, dar nu chiar aşa de multe cum ar fi fost mai târziu, în cursul anului… Şi acolo mă aflam în ceea ce uneori mă gândeam că este pământul unde domneşte Mem-sahib66.

II

Au fost foarte drăguţi cu mine la Bagdad. Fiecare s-a dovedit a fi amabil şi foarte plăcut; îmi era şi ruşine de mine din cauza sentimentului de claustrare de care sufeream, totuşi. Acum, Alwiyah face parte din oraş, fiind plin de autobuze şi de alte mijloace de transport, dar atunci era despărţit de oraş prin câţiva kilometri. Ca să ajungi acolo trebuia să te ducă cineva cu un vehicul. Era un drum încântător.

Într-o zi am fost dusă să văd Oraşul Bivolilor, pe care-l poţi vedea încă din tren, când vii la Bagdad din nord.

Pentru ochiul nedeprins arată ca un fel de loc îngrozitor, o suprafaţă vastă, îngrădită, plină de bivoli şi de excrementele lor, iar colibele din bidoane de benzina te fac să crezi că ai în faţa ochilor un exemplu de sărăcie şi degradare extremă. De fapt, nu e deloc aşa. Cei care posedă bivoli sunt oameni cu stare, chiar dacă trăiesc în mizerie. Un bivol valorează cam o sută de lire, ba chiar şi mult mai mult azi. Proprietarii se consideră oameni norocoşi şi în timp ce femeile lipăiesc prin noroi, gleznele lor sunt împodobite cu brăţări frumoase din argint cu turcoaze.