Agatha Christie



Yüklə 2,33 Mb.
səhifə34/55
tarix30.07.2018
ölçüsü2,33 Mb.
#64494
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   55

Singura critică pe care o socotesc potrivită este cea care se face scriitorului în devenire, care nu ţine seama de piaţă pentru desfacerea mărfii sale. Nu are nici un rost să scrii un roman de treizeci de mii de cuvinte – dacă o lucrare de aceste dimensiuni nu poate fi uşor publicabilă în prezent. „O, dar cartea trebuie să aibă neapărat acest număr de pagini”, va replica autorul. Poate eventual fi aşa numai în cazul când eşti cumva un geniu, dar de cele mai multe ori eşti un negustor. Posezi ceva în tine care simţi că s-ar putea modela bine şi te bucuri de asta şi doreşti să se vândă bine. În acest caz, trebuie să-i dai dimensiunile şi aparenţa cerute. Dacă ai fi tâmplar nu ar avea nici nu rost să faci un scaun cu picioare înalte de peste un metru cincizeci, căci ar fi un scaun pe care nimeni n-ar dori să se aşeze. Nu are nici un rost să spui că scaunul e foarte elegant tocmai pentru că are picioarele înalte. Dacă vrei să scrii o carte, cercetează care sunt dimensiunile obişnuite ale cărţilor de piaţă şi scrie în acele limite. Dacă vrei să scrii o nuvelă, eu ştiu…, o schiţă pentru un anumit magazin, trebuie să fie genul de nuvelă obişnuit acelei publicaţii. Dacă scrii numai pentru tine, atunci problema e diferită şi poţi să scrii cum vrei şi să aibă lungimea pe care o doreşti, dar atunci trebuie să te mulţumeşti doar cu plăcerea de a fi scris-o. Nu serveşte la nimic să începi să te socoteşti un geniu – unii oameni sunt, dar foarte puţini. Eşti un negustor – un negustor făcând un comerţ cinstit. Trebuie să înveţi meseria şi apoi în cadrul acelui comerţ poţi să foloseşti ideile tale creatoare, dar trebuie să ţii totuşi seama de forma cerută.

Cam pe vremea aceea începuse să-mi treacă prin minte gândul că aş putea fi scriitoare de profesie. Nu eram încă sigură de aceasta. Mai dăinuia în capul meu ideea că la mine scrierea cărţilor era doar urmaşul natural al brodatului pernelor pentru sofale. Înainte de a pleca de la Londra pentru a ne stabili la ţară, am luat lecţii de sculptură. Eram o mare admiratoare a artei; îmi plăcea sculptura mai mult decât pictura şi aveam o nestăvilită dorinţă să fiu sculptor. Dar am fost curând deziluzionată în această speranţă. Mi-am dat seama că nu aveam capacitatea necesară şi că îmi lipsea ochiul pentru formele vizuale. Nu puteam să desenez, aşa cum nu eram în stare nici să sculptez. Mă gândeam totuşi că s-ar putea să fie altfel pentru sculptură; că a simţi şi modela huma ajungea ca să poţi da viaţă formelor. Mi-am dat seama că nu puteam într-adevăr să văd lucrurile. Era ca şi cum ai vrea să faci muzică fără ureche muzicală.

Din vanitate am compus câteva cântece, punând pe muzică unele din versurile mele. Am revăzut valsul pe care-l compusesem şi m-am gândit că nu auzisem niciodată ceva atât de banal. Dar unele dintre cântece nu erau chiar aşa de rele. Mi-a plăcut unul din seria versurilor Pierrot şi Harlequin. Îmi părea rău că nu învăţasem armonie şi compoziţie. Dar scrisul părea cel mai indicat ca negoţul msu şi forma mea de exprimare.

Am scris o piesă sumbră despre incest. A fost refuzată de fiecare director de teatru căruia i-e trimisesem. „Un subiect neplăcut” spuneau. Curios este faptul că azi e genul ce piesă care poate interesa.

Am mai scris şi o piesă istorică despre Akhenaton. Îmi plăcea grozav. John Gielgud a fost amabil şi mi-a răspuns. Îmi spunea că piesa are câteva lucruri interesante, dar că era mult prea costisitoare pentru a fi pusă în scenă şi nici nu avea suficient umor. Nu puteam să fac nici o legătură între umor şi Akhenaton, dar am văzut că nu am avut dreptate. Egiptul era plin de umor ca oricare alt loc şi tot asemenea era viaţa oricând, oriunde; iar tragedia are şi ea părţile ei de umor.

III


Trecusem prin atâtea necazuri de când ne întorsesem din călătoria noastră în jurul lumii, încât perioada aceasta de linişte părea minunată. Poate că n-ar fi trebuit atunci să înlătur cu totul sentimentele de îndoială şi de teamă. Lucrurile mergeau prea bine. Archie avea funcţia dorită şi un patron care îi era prieten; îi plăceau colegii, îşi împlinise şi năzuinţa pe care o nutrea de mult de a aparţine unui club de golf de prima clasă şi juca golf în fiecare sfârşit de săptămână. Scrisul meu mergea bine şi începusem să mă gândesc că poate aş putea să scriu mai departe şi să fac bani din scris.

Mi-am dat seama că s-ar fi putut să fie ceva în neregulă în viaţa noastră de fiecare zi? Nu cred. Şi totuşi exista o anumită lipsă, deşi nu cred că m-aş fi putut gândi la ea prea serios. Îmi lipsea tovărăşia lui Archie din timpul pe care-l petreceam împreună la început. Duceam dorul acelor sfârşituri de săptămână, când mergeam cu autobuzul sau trenul şi exploram diferite locuri.

Sfârşiturile noastre de săptămână erau acum pentru mine zilele cele mai plictisitoare. Doream adesea să-mi invit prietenii de la Londra să-i mai pot vedea astfel. Archie s-a opus pretextând că-i stricam sfârşitul de săptămână. Dacă aveam invitaţi ar fi trebuit să stea mâi mult pe acasă şi şi-ar fi pierdut partida de golf. Am sugerat că ar trebui să joace tenis uneori, în loc de golf, căci aveam mai mulţi prieteni cu care puteam juca tenis la Londra pe terenurile publice. A fost îngrozit. A declarat că tenisul avea să-i strice ochiul pentru golf. Luase golful atât de în serios de parcă ar fi fost o religie.

— Uite ce, nu ai decât să-ţi inviţi prietenii dacă doreşti, dar nu pe cei căsătoriţi, pentru că atunci aş fi obligat să mă ocup de ei.

Asta nu era prea uşor, pentru că cei mai mulţi dintre prietenii noştri erau căsătoriţi şi nu puteam să invit soţia fără soţ. Îmi făcusem prieteni şi la Sunningdale, dar societatea de acolo era de două feluri: cei de vârstă mijlocie care erau pasionaţi de grădini şi nu vorbeau decât despre astea şi cei tineri, veseli, sportivi, bogaţi care beau foarte mult, dădeau cocteiluri şi nu erau nici genul meu, nici al lui Archie.

O pereche care putea veni şi a stat cu noi pentru un sfârşit de săptămână a fost Nan Watts şi cel de-al doilea soţ al ei. Se căsătorise în timpul războiului cu un oarecare Hugo Pollock şi avea o fată, Judy, dar căsătoria nu mergea bine şi până la urmă au divorţat. S-a recăsătorit cu George Kon, care de asemenea era un mare iubitor de golf, aşa că problema sfârşitului de săptămână era rezolvată. George şi cu Archie jucau împreună, Nan şi cu mine bârfeam, pălăvrăgeam şi jucam golf ca amatoarele pe terenul pentru doamne. Apoi ne duceam şi ne întâlneam cu bărbaţii noştri la club, unde beam ceva. Nan şi cu mine aveam băuturile noastre: un pahar de smântână subţiată cu lapte – aşa cum obişnuiam la fermă, la Abney, în zilele de la începutul prieteniei noastre, când eram mici.

A fost o mare lovitură pentru noi plecarea lui Site, dar îşi luase cariera în serios şi de câtva timp dorea un post în străinătate. Ne-a spus că Rosalind în anul următor avea să meargă la şcoală şi deci nu va mai avea prea multă nevoie de ea. Auzise despre un post bun la ambasada de la Bruxelles şi vroia să-l ocupe ea. Îi era greu să ne părăsească, ne-a spus, doar dorea să se pregătească să poată deveni guvernantă şi să cutreiere lumea în această calitate, căci altfel nu prea cunoştea viaţa. Nu puteam să nu privesc cu simpatie acest punct de vedere şi cu durere am acceptat plecarea ei în Belgia.

M-am gândit atunci, aducându-mi aminte cât de fericită am fost cu Marie şi cât era de plăcut să înveţi franceza fără eforturi, să-i iau o guvernantă franţuzoaică Rosalindei. Punkie mi-a scris atunci plină de entuziasm că avea persoana care-mi trebuia, dar era elveţiană, nu franţuzoaică şi o prietenă a ei îi cunoştea familia din Elveţia. „E o fată foarte dulce, o cheamă Marcelle. E foarte blândă.” Se gândise că era tocmai omul potrivit pentru Rosalind, care, spunea ea, era timidă şi nervoasă şi Marcelle va avea cum trebuie grijă de ea. Nu ştiu dacă Punkie şi cu mine aveam aceeaşi părere în privinţa caracterului Rosalindei.

Marcelle Vignou a sosit foarte repede. De la început am avut oarecare îndoieli împotriva ei. Punkie mi-o prezentase ca pe o persoană mignonă, blândă şi fermecătoare. Mie mi-a făcut cu totul altă impresie. Părea letargică, leneşă şi neinteresantă, deşi avea o fire bună. Era din acele fiinţe incapabile de a stăpâni un copil. Rosalind, care, în general, era destul de bine crescută şi politicoasă în viaţa de toate zilele, a devenit aproape peste noapte ca stăpânită de un diavol.

Nu puteam să cred. Am învăţat atunci, ceea ce, fără îndoială, cei mai mulţi educatori ştiu instinctiv: că un copil reacţionează întocmai ca un câine sau alt animal – ştie ce înseamnă autoritatea. Marcelle nu avea nici o autoritate. Dădea din cap uneori cu blândeţe şi spunea doar „Rosalind! Non, non, Rosalind”, fără să obţină nici cel mai mic efect.

Era o jale să le vezi când se duceau la plimbare împreună. Marcelle, aşa după cum am descoperit mai târziu, avea ambele picioare acoperite cu bătături şi inflamaţii.

Mergea trăgându-şi-le încet ca după mort. Am trimis-o imediat la un pedichiurist, dar nici după aceea nu s-a văzut o diferenţă prea mare în mersul ei. Rosalind, fiind un copil plin de energie, o lua la sănătoasa înainte, arătând extrem de britanică cu bărbia în vânt, şi cu Marcelle târându-se cu greu în urma ei şi murmurând:

— Aşteaptă-mă – attendez-mois!

— Mergem doar la plimbare, nu-i aşa? o auzeam pe Rosalind spunându-i, după ce întorcea capul peste umăr.

Marcelle îşi cumpăra, în mod prostesc, liniştea de la Rosalind, dându-i ciocolată. Era lucrul cel mai rău pe care l-ar fi putut face. Rosalind accepta ciocolata, murmurând foarte politicoasă „Mulţumesc”, apoi continua să se comporte la fel de prost ca mai înainte. În casă era un mic diavol, îşi scotea pantofii şi îi arunca în Marcelle, se strâmba la ea şi refuza să mănânce.

— Ce trebuie să fac? l-am întrebat pe Archie. Este pur şi simplu îngrozitoare. Am pedepsit-o dar nu pare să fie mai bună. A început într-adevăr să-i placă s-o tortureze pe biata fată.

— Nu cred că fetei îi pasă, încă nu am văzut pe cineva mai apatic.

— Poate lucrurile se vor îmbunătăţi, am adăugat eu.

Dar lucrurile nu s-au îmbunătăţit, ci s-au înrăutăţit. Nu vroiam să-mi văd copilul devenind un diavol împieliţat. La drept vorbind dacă Rosalind a putut să se comporte bine până acum cu celelalte bone şi cu guvernanta, greşeala se producea din afară şi o făcea pe fetiţa noastră să se comporte atât de rău cu această fată.

— Nu-ţi pare rău de Marcelle care a venit într-o ţară străină ca a noastră, unde nimeni nu vorbeşte limba ei? am întrebat-o.

— Ea a vrut să vină! Dacă n-ar fi dorit nu ar fi venit. Vorbeşte foarte bine engleza. Dar e atât de proastă; e teribil de proastă.

Nimic nu era mai adevărat. Rosalind învăţa niţel franţuzeşte, dar nu prea mult. Uneori, când vremea era rea, le sugeram să joace unele jocuri împreună, dar Rosalind m-a asigurat că nu putea s-o înveţe pe Marcelle nici măcar Popa Prostul. „Nu-i în stare să ţină minte că asul face patru puncte şi regele trei”, a spus ea cu dispreţ.

Am anunţat-o pe Punkie că lucrurile nu mergeau bine.

— O, vai de mine! M-am gândit că o să o adore pe Marcelle.

— Nu, nici gând. Departe de aşa ceva. Şi imaginează tot felul de lucruri ca s-o chinuie pe biata fată. Închipuie-ţi, aruncă cu lucrurile în ea.

— Rosalind aruncă cu lucrurile în ea?

— Da. Şi din ce în ce e mai rău.

În cele din urmă am hotărât că nu mai era de suportat. De ce trebuia să ne ruinăm vieţile? I-am vorbit Marcellei, arătându-i că lucrurile nu mergeau prea bine şi că poate ar fi mai mulţumită într-un alt post, pe care i l-aş recomanda şi voi căuta să-i aranjez o situaţie; în cazul în care nu ar dori poate să se întoarcă în Elveţia. Fără pic de tulburare, Marcelle mi-a spus că i-a făcut plăcere să vină în Anglia, dar că se gândea să se întoarcă mai bine la Berna. Şi-a luat rămas bun, eu i-am dat leafa pe o lună şi m-am hotărât să caut pe altcineva.

Mă gândeam acum să fac o combinaţie, în sensul că să iau pe cineva care să fie şi secretară şi guvernantă. La cinci ani Rosalind avea să meargă, în fiecare dimineaţă, la o şcoală locală şi în acest timp puteam să am câteva ore lat dispoziţia mea o secretară stenodactilografă. Poate aş fi fost în stare să-i dictez lucrările mele literare. Părea o idee bună. Am dat un anunţ la ziar, căutam o persoană care să aibă grijă de un copil de cinci ani, care avea să meargă în curând la şcoală şi totodată să lucreze ca secretară şi stenodactilografă. Am adăugat: „Prefer scoţiană”. Observasem în ultimul timp de când vedeam mai mulţi copii, că scoţienele păreau să fie mult mai indicate pentru cei mici. Franţuzoaicele nu erau în stare să se impună şi întotdeauna se lăsau terorizate de copiii pe care îi aveau în grijă, nemţoaicele erau bune şi metodice, dar nu vroiam ca Rosalind să înveţe germana. Irlandezele erau vesele, dar produceau perturbaţii în casă, englezoaicele erau şi aşa şi aşa. Doream foarte mult o scoţiană.

Am primit mai multe oferte la anunţul meu şi la timpul cuvenit m-am dus la Londra, la un mic hotel lângă Lancaster Gate, să stau de vorbă cu o domnişoară care se numea Charlotte Fisher. Domnişoara Fisher mi-a plăcut de cum am văzut-o. Era înaltă, cu părul castaniu, de vreo 23 de ani, cred, avea experienţă cu copiii, părea extrem de capabilă. Pe lângă atitudinea ei corectă, avea o clipire din ochi drăguţă. Tatăl ei era preot la Edinburgh. Ştia stenodactilografie, dar nu avusese practică suficientă în ultima vreme. Îi surâdea ideea de a fi şi secretară şi să şi aibă grijă de un copil.

— Mai este însă un ceva, i-am spus cu destulă ezitare. Crezi… crezi că vei putea, vreau să spun că te vei putea înţelege cu persoanele în vârstă?

Domnişoara Fisher mi-a aruncat o privire destul de curioasă. Pe dată am observat că ne aflam într-o cameră cu vreo douăzeci de doamne în vârstă care tricotau, croşetau sau citeau ziarul. Ochii lor s-au întors încet spre mine când am pus această întrebare. Domnişoara Fisher şi-a muşcat buza pentru ca să nu pufnească în râs. Am uitat de persoanele din jurul meu, pentru că eram preocupată cum să-mi formulez întrebarea. Mama devenise acum o persoană cu care te înţelegeai greu. Multă lume, pe măsură ce îmbătrâneşte, devine tot mai dificilă, dar mama, cum de felul ei fusese întotdeauna independentă şi cum lumea o plictisea şi obosea uşor, era încă şi mai dificilă acum decât cei mai mulţi dintre oameni. Jessie Swannell, în special, nu a putut să o suporte.

— Cred că da, a spus ea pe un ton obişnuit. Nu am avut niciodată vreo dificultate.

I-am explicat că mama era în vârstă, puţintel cam excentrică, înclinată să creadă că nimeni nu ştia totul, ca ea, şi că era destul de greu să te înţelegi cu ea. De vreme ce Charlotte a primit aceste informaţii fără cea mai mică urmă de alarmare, am stabilit că va veni la mine de îndată ce se va elibera de slujba pe care o avea. Am înţeles, că se ocupa de copiii unui milionar din Park Lane. Avea o soră mai mare decât ea, care locuia la Londra, şi s-ar bucura dacă sora ar putea veni uneori să o vadă. I-am spus că este în regulă.

Aşa că Charlolte Fisher a devenit secretara mea, iar Mary Fisher ne dădea o mână de ajutor când era necesar – Charlotte a rămas la mine ca prietenă, guvernantă, bună la salahorit şi la toate mulţi ani de-a rândul. A rămas şi acum una dintre cele mai bune prietene ale mele.

Venirea Charlottei sau Carlo, aşa cum i-a spus Rosalind după o lună, a fost ca un miracol. Nici nu păşise bine pragul casei de la Scotswood că Rosalind s-a şi transformat brusc şi în mod misterios, revenind la aceea care era în timpul lui Site. Nu mai arunca cu pantofii după nimeni, răspundea politicos şi părea că-i place foarte mult tovărăşia Charlottei. Dracul împieliţat dispăruse. „Deşi, trebuie să spun, mi-a mărturisit Charlotte mai târziu, că la început arăta ca un animal sălbatic şi se părea că nimeni nu se mai gândise de mult timp să-i tundă bretonul care-i atârna în faţa ochilor încât privea prin şuviţe”.

Astfel a început perioada zilelor de linişte. De îndată ce Rosalind a început să meargă la şcoală, m-am pregătit şi eu să încep să dictez o poveste. Eram atât de nervoasă din această pricină încât o tot amânam. A sosit în fine şi ziua aceea. Charlotte şi cu mine stăteam una în faţa alteia, ea pregătită cu carnetul şi creionul. Am început cam stânjenită lângă poliţa căminului, rostind câteva propoziţii de încercare. Erau îngrozitoare. Nu puteam să rostesc mai mult decât un cuvânt, mă opream, ezitam. Nimic din ce spuneam nu suna natural. Am stăruit vreo oră. Mult mai târziu după aceea, Carlo mi-a mărturisit că şi ea se temea de momentul când vom începe activitatea literară. Deşi urmase un curs de stenodactilografie, nu făcuse prea multă practică şi încercase în adevăr să-şi câştige îndemânarea stenografiind predicile. Era îngrozită că voi dicta cu o mare viteză, dar nimeni nu ar fi putut avea nici o dificultate în a stenografia ce spuneam eu, căci s-ar fi putut scrie şi cu scris obişnuit.

După acest început dezastruos lucrurile au mers mai bine, dar totuşi, pentru o activitate de creaţie, de obicei, îmi venea mult mai la îndemână să scriu singură sau să bat la maşină. Este curios cum, când îţi auzi propria-ţi voce, te intimidezi şi nu mai eşti capabil să te exprimi. Cu vreo cinci sau şase ani în urmă, după ce mi-am fracturat încheietura mâinii şi nu mai eram în stare să-mi mai folosesc mâna dreaptă, am început să întrebuinţez un dictafon şi, treptat, m-am deprins cu sunetul propriei mele voci. Dezavantajul de a avea un dictafon sau magnetofon este că devii mult prea prolix.

Nu încape îndoială că efortul care-l implică scrisul şi bătutul la maşină mă ajută să rămân strict la elementele relevante. Economia de cuvinte cred că este necesară, în special în cărţile poliţiste nu poţi să auzi mereu acelaşi lucru refăcut sub altă şi altă formă. Când vorbeşti la un dictafon eşti ispitit să spui acelaşi lucru de mai multe ori cu foarte mici modificări. Bineînţeles că poţi după aceea să taci, dar asta e enervant şi zădărniceşte curgerea lină a vorbirii pe care o ai altfel. Este important să profiţi de faptul că omul, prin firea lui fiind leneş, nu va scrie mai mult decât e necesar în mod absolut pentru a-şi transmite gândurile.

Desigur că există anumite dimensiuni pentru fiecare lucru. Mă gândesc, de exemplu, că pentru o carte poliţistă mărimea potrivită ar fi cincizeci de mii de cuvinte.

Ştiu că editorii consideră aceasta ca fiind prea puţin. S-ar putea ca şi cititorii să se simtă înşelaţi dacă plătesc bani şi au o carte de cincizeci de mii de cuvinte, aşa că şaizeci de mii de cuvinte sau şaptezeci sunt mai acceptabile. Dacă ceea ce scrii ajunge să aibă mai mult decât atât, îţi vei da seama mai apoi că n-ar fi stricat să fi fost mai scurtă.

Pentru o nuvelă lungă de aventuri douăzeci de mii de cuvinte este exact cât trebuie. Din nefericire, pentru nuvelele de asemenea dimensiuni cererile sunt din ce în ce mai mici, iar autorii sunt mai prost plătiţi şi atunci eşti înclinat să transformi nuvela într-un roman. Cred, de fapt, că tehnica nuvelei nu e prea potrivită pentru o poliţistă. Povestirile domnului Fortune sau cele ale lui H. C. Bailley erau bune din această privinţă, fiind mai lungi decât nuvelele obişnuite publicate în revistele-magazin.

Hughes Massie îmi găsise un nou editor, William Collins, cu care lucrez şi acum, când scriu aceste pagini.

Prima mea carte pentru ei „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd” (The Murder of Roger Ackroyd) a rămas până azi cel mai mare succes al meu, fiind mereu amintită şi citată.

Am reuşit să găsesc o formulă bună, datorită în parte cumnatului meu James, care, cu câţiva ani în urmă, spusese înfuriat, în momentul când terminase o poliţistă: „Azi, în cărţile poliţiste, aproape fiecare este criminal, chiar şi detectivul. Ceea ce aş vrea să văd ar fi un Watson devenit criminal.” Era o idee originală, remarcabilă, la care m-am tot gândit mult timp. Mai apoi s-a întâmplat ca aproape aceeaşi idee să-mi fie sugerată şi de lordul Louis Mountbatten. Acesta mi-a scris, sugerând o întâmplare povestită la persoana I de cineva care mai târziu să fie chiar asasinul.

M-am gândit că era o idee bună şi am reflectat la ea îndelung. Evident erau dificultăţi enorme. Eram îngrozită la gândul că Hastings să ucidă pe cineva şi, oricum, era greu de închipuit aşa ceva încât să nu trebuiască să recurgi la o înşelăciune. Bineînţeles că multă lume a pretins ca „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd” este o mistificare, dar dacă citesc cu atenţie vor vedea că nu au dreptate. Pauzele necesare sunt bine ascunse într-o frază ambiguă şi, scriind-o, dr. Sheppard simţea o mare plăcere căci nu nota decât adevărul, deşi nu întregul adevăr.

În această perioadă am cunoscut succesul pe toată linia, nu numai cu „Cine l-a ucis pe Roger Ackroyd”. Rosalind a început şcoala şi îi plăcea foarte mult. Avea prietene drăguţe, ne bucuram de apartamentul nostru plăcut şi de grădină. Aveam minunata mea maşină, pe Carlo Fisher şi pacea casnică. Archie se gândea, vorbea, visa, dormea şi trăia pentru golf. Avea o digestie mult mai bună acum, aşa încât suferea mai puţin de dispepsie. Totul se petrecea cât se poate de bine în cea mai bună dintre lumile posibile, aşa cum spune atât de fericit dr. Pangloss64.

Şi totuşi lipsea ceva în viaţa noastră: un câine. Joey murise în timpul călătoriei noastre, aşa că acum am cumpărat un fox terrier căruia i-am spus Peter. Bineînţeles că Peter a devenit viaţa şi sufletul familiei. Dormea pe patul lui Carlo şi mânca nenumărate perechi de papuci şi mingi pentru terrieri, aşa numite indestructibile.

Lipsa de griji financiare era foarte plăcută după toate cele pe care le suferisem în trecut şi poate că ni se urcase chiar puţintel la cap. Ne gândeam la tot felul de lucruri care nici nu ne-ar fi trecut prin minte până atunci. Archie m-a dat gata într-o zi, declarând dintr-o dată că ar vrea un automobil cu adevărat rapid. Cred că era excitat de automobilul Bentley.

Dar avem un automobil, i-am răspuns uimită.

— Da, dar mă gândesc la ceva cu totul special.

— Ne-am putea îngădui să mai avem un copil. Mă gândeam la asta de câtva timp cu multă plăcere.

Archie a trecut peste subiect ca neimportant.

— Nu mai doresc nici un alt copil în afară de Rosalind, a spus el. Rosalind este un copil foarte izbutit şi nu-mi mai trebuie nimic altceva.

Archie era nebun după Rosalind. Îi plăcea foarte mult să se joace cu ea şi fetiţa îi curăţa până şi crosele de golf. Cred că se înţelegeau amândoi mai bine decât eu cu Rosalind. Aveau acelaşi simţ al umorului şi fiecare împărtăşea punctul de vedere al celuilalt. Lui Archie îi plăcea atitudinea ei realistă şi suspicioasă, felul cum nu vroia să accepte nimic de la sine înţeles. Fusese îngrijorat înainte de venirea Rosalindei pe lume, temându-se, aşa cum spunea el, că nimeni nu-i va mai da lui atenţie. „De asta sper să avem o fată, spusese el. Un băiat ar fi mult mai rău. Aş putea suporta o fată, dar cu un băiat mi-ar fi foarte greu.”

Acum spunea:

— Dacă am avea un băiat ar fi mai rău ca oricând. Şi în orice caz, mai adăuga, este destul timp.

Am fost de acord că era destul timp şi cu totul contrar voinţei mele am cedat în faţa dorinţei lui de a avea un automobil Delage, cumpărat de ocazie, pe care îl şi ochise. Delage-ul ne-a procurat la amândoi multă bucurie; îmi plăcea să-l conduc şi conducea, natural, şi Archie, deşi era atât de mult golf în viaţa lui, încât avea foarte puţin timp pentru a conduce.

„Sunnigdale este un loc minunat pentru locui”, declara. „Are tot ceea ce dorim. E la o distanţă bună de Londra şi acum se deschide şi terenul de golf de la Wentworth şi cred că se va dezvolta mult locul din jur. Cred că am putea cumpăra o casă care să fie cu adevărat a noastră.”

Ei a o idee captivantă. Deşi locuinţa noastră de la Scotswood era confortabilă, avea câteva dezavantaje. Nu era prea bine administrată. Instalaţia electrică ne făcea destule neplăceri. Apa fierbinte, care trebuia să existe în mod permanent, nu era nici fierbinte, nici n-o aveam în permanenţă şi întregul imobil suferea de o proastă gospodărire. Eram foarte îndrăgostiţi de ideea de a avea un cămin care să fie numai al nostru.

La început ne-am gândit să ne construim o casă chiar pe terenul Wentworth, care fusese preluat de un constructor. Urma să se deschidă acolo două terenuri de golf şi un al treilea, probabil, mai târziu, iar pe restul terenului se construiau case de toate felurile şi dimensiunile. Am petrecut multe seri de vară fericite împreună cu Archie, colindând în lung şi în lat Wentworth în căutarea unui loc care să ne convină. În cele din urmă ne-am oprit la trei, din care trebuia să alegem unul. Am luat apoi legătura cu constructorul. Ne-am fixat asupra unui teren de 0,6 hectare, într-un loc împădurit cu pini, aşa încât să avem o grădină pentru care să nu fie necesară o întreţinere mai specială. Constructorul părea foarte binevoitor şi serviabil. I-am explicat că doream o casă mică. Nu ştiu cât bănuiam noi că ne-ar putea costa, cred că vreo două mii de lire. Ne-a arătat planuri ale unei case foarte urâte, plină de ornamente moderne neplăcute, pentru care a cerut un preţ care nouă ni s-a părut colosal: 5300 lire. Ne-a făcut praf. Se părea că nu există nici o posibilitate de a construi mai ieftin, asta era limita cea mai de jos. Ne-am retras mâhniţi. Am hotărât totuşi că voi cumpăra obligaţii la Wentworth pentru o sută de lire, ceea ce-mi va da posibilitatea să joc sâmbăta şi duminica pe terenurile de golf, aşa încât speranţele mele să nu moară cu totul. La drept vorbind, dacă vor fi două terenuri de golf poţi juca doar pe unul fără să te simţi neapărat un jucător prea prost.


Yüklə 2,33 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   55




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin