Ne-am dus la Sydney unde ne-am distrat de minune. Dar ştiind că Sydney şi Rio de Janeiro aveau cele mai frumoase porturi din lume, am rămas decepţionată. Presupun că mă aşteptam la prea mult. Din fericire nu am fost niciodată la Rio, aşa că încă pot să-mi păstrez în minte o imagine făurită de fantezia mea.
La Sydney am cunoscut familia Bell. O femeie tânără, puţin mai mare decât mine, a venit într-o seară la hotel şi s-a prezentat: Una Bell şi ne-a invitat pe toţi să stăm, la sfârşitul săptămânii următoare, la ferma lor din Queensland. Deoarece Archie şi cu Belcher aveau de făcut mai întâi turul unor oraşe mai plictisitoare, am convenit ca eu să o întovărăşesc pe doamna Bell la ferma lor de la Coochin Coochin şi să aştept acolo sosirea bărbaţilor.
Am făcut o călătorie cu trenul de mai multe ore şi eram foarte obosită. Apoi am mers cu automobilul şi am ajuns în sfârşit la Coochin Coochin, lângă Boona, în Queensland. Eram încă pe jumătate adormită când am dat de o scenă de viaţă exuberantă. Camere luminate, pline de fete frumoase care vorbeau şi îţi ofereau tot felul de băuturi, cacao, cafea, orice doreai – vorbind toate în acelaşi timp, sporovăind, râzând. Parcă eram încremenită şi vedeam totul nu dublu, ci cvadruplu. Mi se părea că familia Bell era formată din 26 de membri. Ziua următoare am redus-o la patru fete şi patru băieţi. Fetele semănau toate una cu alta cu excepţia Unei care era brunetă. Celelalte erau blonde, înalte, cu figuri prelungi, toate pline de graţie în mişcări, toate călărind splendid şi părând nişte fete energice, tinere şi viguroase.
A fost o săptămână nemaipomenită. Energia fetelor Bell era atât de mare încât abia puteam ţine pasul cu ele. M-am simţit foarte atrasă de băieţi, de fiecare în parte. Victor era vesel, galant. Bert călărea splendid, fiind mai serios, însă Frick părea mai liniştit şi iubea muzica. Cel care mi-a plăcut cred că a fost Frick. Cu mulţi ani mai târziu, fiul lui, Guilford, avea să facă parte din expediţiile noastre arheologice din Irak şi Siria. Pe Guilford îl consider aproape ca pe un fiu.
Figura dominantă din casa Bell era mama. Văduvă de mai mulţi ani, avea ceva din regina Victoria, scundă de statură, cu părul cărunt, liniştită, dar autoritară în comportare, domnea peste întreaga familie cu o autocraţie absolută. Era astfel tratată ca şi cum ar fi fost un cap încoronat.
Printre diferiţii lucrători de la fermă, dintre care cei mai mulţi erau metişi, se aflau şi unul sau doi băştinaşi. Aileen Bell, cea mai tânără dintre surorile Bell, mi-a spus aproape chiar din prima zi:
— Trebuie să o vezi pe Susan.
Am întrebat cine era Susan.
— E dintre „negri”, dar una adevărată, absolut pur sânge şi mimează minunat.
Aşa li se spunea întotdeauna: „negrii”. Iată că a apărut o bătrână încovoiată. Era şi ea tot atât de suverană în lumea ei ca şi doamna Bell în a sa. Mi-a imitat pe toate fetele şi băieţii de la fermă. Avea un dar natural de a mima şi îi plăcea foarte mult să dea acest spectacol. Ne-a şi cântat nişte melodii ciudate, false, socoteam eu.
— Acum, Susan, imit-o pe mama ducându-se să vadă găinile.
Dar Susan a dat negativ din cap. Iar Aileen a spus:
— Nu o imită niciodată pe mama, zice că n-ar fi respectuos şi nu se cuvine să facă aşa ceva.
Aileen avea o mulţime de canguri mici, câini nenumăraţi şi bineînţeles cai. Familia Bell mă tot îmbia să călăresc, dar nu aveam impresia că experienţa mea de la vânătorile din Devon mi-ar fi dat dreptul să pretind că sunt o călăreaţă. În plus, eram întotdeauna nervoasă când călăream pe caii altora, temându-mă să nu le fac vreun rău. Aşa că au renunţat şi ne-am dus pretutindeni cu automobilul. Este foarte impresionant să vezi vitele adunate la un loc şi toate aspectele vieţii de la o fermă. Se părea că familia Bell poseda imense întinderi de pământ în Queensland şi, dacă am fi avut timp, spunea Aileen, m-ar fi dus să văd fermele şi crescătoriile de animale din nord, care erau mai sălbatice şi mai primitive. Niciuna din fetele Bell nu tăcea o secundă, îşi adorau fraţii şi îi venerau ca pe nişte eroi, într-un fel cu totul nou pentru mine. Erau tot timpul în mişcare, alergând la diferitele lor ferme, la prieteni, se duceau la Sydney, la curse, flirtau cu tineri cărora le spuneau „cartelele” – o rămăşiţă a războiului, bănuiesc.
Curând au sosit Archie şi Belcher arătând surmenaţi de eforturile lor. Am petrecut un sfârşit de săptămână vesel, lipsit de orice griji, cu diferite distracţii neobişnuite, dintre care una a fost o plimbare cu un tren mic şi mi s-a îngăduit să-l conduc eu câţiva kilometri. Era şi un grup de deputaţi laburişti australieni care avuseseră un banchet şi toţi erau afumaţi şi cum se duceau pe rând să conducă trenul ne aflam în pericol de moarte, căci mergeau cu viteză foarte mare.
Ne-am luat rămas bun cu părere de rău de la prietenii noştri, mai curând de la o parte din ei, căci mulţi au mers să ne conducă până la Sydney. Am aruncat o scurtă privire Munţilor Albaştri şi atunci am fost din nou fermecată de un colorit al peisajului cum nu mi-a fost încă dat să văd. Dealurile se proiectau în depărtare cu adevărat albastre, un albastru ca de cobalt, nu acel albastru cenuşiu pe care eram deprinsă să-l asociez întotdeauna cu dealurile. Păreau ca şi cum atunci cineva le-ar fi pictat.
Australia a făcut destul de mari eforturi pentru Misiunea Britanică. Fiecare zi era încărcată cu discursuri, banchete, recepţii, lungi călătorii în diferite locuri. Ajunsesem la acea vreme să ştiu pe dinafară toate discursurile lui Belcher. Era un foarte bun orator, expunând cu totală spontaneitate şi entuziasm, de parcă atunci îi veniseră ideile în minte. Archie oferea un contrast marcat faţă de el prin aerul lui de prudenţă şi înţelepciune în materie financiară. La început, pe când eram în Africa de Sud, Archie a fost numit în ziarele de acolo Guvernatorul Băncii Angliei. Toate tăgăduirile lui în acest sens nu au fost luate în seamă, aşa că a rămas pentru presă Guvernatorul Băncii Angliei.
Din Australia ne-am dus în Tasmania, călătorind cu automobilul de la Launceston la Hobart. Cu marea lui albastră şi cu portul, cu florile, copacii şi tufişurile lui, Hobart era incredibil de frumos. Plănuiam ca într-o zi să revin şi să rămân acolo.
De la Hobart am plecat în Noua Zeelandă. Îmi aduc aminte bine de călătoria aceea, căci dădusem peste o persoană care nu ne-a mai slăbit, pe care o numisem „Deshidratorul”. Era pe vremea când se făcea mare caz de mâncarea deshidratată. Acest om, cum vedea un aliment, nu se gândea decât numai cum l-ar fi putut deshidrata, şi la fiecare masă ne trimitea farfurii pline pentru a le încerca.
Ni s-au dat morcovi, prune şi tot felul de alimente deshidratate şi toate, fără excepţie, nu aveau nici un gust.
„Daca mai sunt obligat mult să tot mănânc aceste alimente deshidratate, spuse Belcher, o să înnebunesc”. Dar cum „Deshidratorul” era bogat şi puternic şi se putea dovedi a fi de mare folos pentru Expoziţia Imperiului Britanic, Belcher a trebuit să se stăpânească şi să continue să se hrănească o vreme cu morcovi şi cartofi deshidrataţi.
Până acum atracţiile călătoriei în grup se epuizaseră. Belcher nu mai era prietenul nostru, cel care apăruse ca un tovarăş plăcut de masă. Era nepoliticos, dominant, terorizant, total nepăsător faţă de ceilalţi şi meschin în chestiuni curios de mici. De exemplu mă trimitea să-i cumpăr şosete albe din bumbac sau alte lucruri de lenjerie şi niciodată nu-mi plătea pentru cele cumpărate.
Dacă ceva îl înfuria devenea atât de imposibil, încât ajungeai să-l urăşti. Se comporta exact ca un copil rău şi răsfăţat. Dar până în cele din urmă era dezarmat, căci, când îşi revenea, putea să dea dovadă de atâta bonomie şi farmec, încât nu ştiu cum se făcea, dar uitai toate necazurile pe care ţi le pricinuise şi te aflai din nou în termeni buni cu el. Ştiai întotdeauna mai dinainte când avea să se înfurie, căci începea să se umfle şi să se înroşească la faţă ca un curcan. Apoi, mai curând sau mai târziu, îl ataca pe fiecare. Dar când era bine dispus ne povestea tot felul de anecdote din marea lui rezervă.
Noua Zeelandă mi se pare şi acum cea mai frumoasă ţară pe care am văzut-o vreodată. Peisajul este extraordinar. Când am ajuns la Wellington, am avut o zi superbă, ceea ce se întâmplă, după cum am înţeles de la localnici, arareori. Ne-am dus la Nelson şi apoi în jos la South Island prin Buller Gorge şi Kawarau Gorge. Pretutindeni frumuseţea naturii era surprinzătoare. M-am jurat atunci că mă voi întoarce într-o bună zi, primăvara, în primăvara lor, nu a noastră, pentru a vedea copacii rata înfloriţi: toţi numai aur şi roşu. N-am făcut-o niciodată. Cea mai mare parte din viaţa mea am fost atât de departe de Noua Zeelandă. Acum cu voiajurile cu avionul nu-ţi trebuie decât două sau trei zile, dar călătoriile mele s-au încheiat.
Belcher era încântat să revadă acele meleaguri. Avea în Noua Zeelandă mulţi prieteni, şi în anii lui de şcoală fusese fericit. Când am plecat împreună cu Archie la Honolulu ne-a binecuvântat şi ne-a recomandat stăruitor să ne distrăm. A nu mai avea de lucru şi a nu mai trebui să facă faţă unui coleg capricios şi violent era pentru Archie un adevărat paradis. Călătoria a fost foarte relaxantă, ne-am oprit la Fiji şi prin alte insule, ajungând în cele din urmă la Honolulu. Era mult mai sofisticat decât ne închipuisem, cu nenumărate hoteluri, străzi şi automobile. Am sosit devreme, dimineaţa, am descins la hotel şi de cum am intrat în camere am văzut plaja, lumea şi plutele săltând pe valuri. Am coborât şi noi, am închiriat plute şi ne-am aruncat în mare. Evident, eram cu totul neştiutori. Ziua nu era bună pentru aşa ceva, era una din acele zile în care numai experţii se avântă, dar noi care practicasem acest sport în Africa de Sud credeam că ştim totul. Dar în Honolulu e altceva. Pluta, de exemplu, este o bucată mare de lemn, prea grea pentru a o ridica. Te întinzi pe ea şi trebuie să vâsleşti încet spre bancul de nisip care era sau mi se părea mie că este cam la un kilometru şi ceva depărtare. Apoi, când în cele din urmă ajungi acolo, te aranjezi în poziţie şi aştepţi valul potrivit şi te arunci în mare spre ţărm. Nu e chiar aşa de uşor cum pare. În primul rând, lucru şi mai important, trebuie să ştii care e valul cel rău, pentru că dacă te prinde acest val şi te duce la fund, doar cerul te mai poate ajuta.
Nu eram o înotătoare tot atât de bună ca şi Archie aşa că mi-a trebuit mai mult să ajung la banc. Nu l-am mai văzut pe Archie, clar bănuiam că îşi dăduse drumul cum făceau şi ceilalţi. Aşa că m-am instalat pe pluta mea şi aşteptam valul. A venit valul cel rău. Cât ai clipi din ochi eu m-am trezit aruncată într-o parte şi în alta, valul m-a izbit cu violenţă împingându-mă în jos, iar când am ajuns din nou la suprafaţa apei, căutând să respir după ce înghiţisem mari cantităţi de apă sărată, am văzut pluta mea purtată de apă la mai bine de jumătate de kilometru depărtare de mine. Am înotat cu foarte multe eforturi spre ea. Mi-a adus-o un tânăr american care m-a întâmpinat cu următoarele cuvinte: „Ascultă, surioară, dacă aş fi în locul dumitale nu m-aş încumeta să mă arunc cu pluta azi. Poţi să dai de dracu’ dacă stărui. Ia pluta şi du-te drept la ţărm acum”.
I-am urmat sfatul.
După scurt timp m-am întâlnit cu Archie. Şi el scăpase pluta din mână, dar având mai multă putere să înoate a prins-o mai repede. A mai făcut vreo două încercări şi până la urmă a izbutit s-o scoată la capăt. Eram plini de vânătăi, zgâriaţi şi complet extenuaţi. Am dus plutele înapoi, ne-am târât pe plajă şi ne-am urcat în cameră unde am căzut sleiţi de puteri pe paturi. Am dormit vreo patru ore, dar continuam să fim vlăguiţi când ne-am trezit. L-am întrebat amărâtă pe Archie:
— Presupun că nu găseşti prea multă plăcere în acest sport? Apoi oftând: Aş vrea să mă văd înapoi la Muizenberg.
A doua oară când eram în mare, s-a întâmplat o adevărată catastrofă. Costumul meu de baie elegant, din mătase, care mă acoperea de la umeri până la glezne, a fost sfâşiat aproape complet de valuri. Aproape în pielea goală m-am înfăşurat repede în halatul de plajă. A trebuit să mă duc imediat la magazinul hotelului şi să-mi cumpăr un alt costum de baie din lână verde, care a constituit bucuria vieţii mele şi în care găseam că arătam remarcabil de bine. Şi Archie era de aceeaşi părere.
Ne-am lălăit patru zile în lux la hotel şi apoi a trebuit să căutăm ceva mai ieftin. Până în cele din urmă am închiriat o cabană pe cealaltă parte a drumului de la hotel. Costa cam pe jumătate. Toată ziua stăteam pe plajă şi ne aruncam cu plutele, aşa că, încetul cu încetul, am devenit experţi. În orice caz experţi din punct de vedere european.
Ne tăiasem la picioare în corali şi ne-am cumpărat sandale din piele moale pe care le legam de glezne. Aşa că n-aş putea spune că primele patru sau cinci zile ne-au făcut plăcere. Eram obosiţi şi ne dureau toate oasele, dar nu aveam încotro. Din când în când însă mai gustam şi clipe de totală bucurie. În curând am învăţat cum trebuia procedat ca să ne fie mai uşor, eu cel puţin am reuşit. Archie se ducea de obicei prin propriile lui eforturi singur până la recif. Cei mai mulţi aveau câte un băieţaş localnic care îi trăgea. Stăteai întins pe plută, iar băiatul, ţinând pluta cu degetul cel mare de la picior, înota viguros până la recif. Acolo aşteptai să te arunci, până când băiatul îţi striga ce să faci. „Nu, nu ăsta. Nu, nu, aşteaptă – Acum!” La cuvântul acum o porneai, şi, o, cât de divin era! Nimic nu se putea compara cu bucuria aceea. Nu exista nimic care să poată întrece acea goană prin apă la o viteză care ţi se părea de peste două sute de kilometri pe oră, cufundat în valuri, după care pluteai uşurel până când ajungeai pe plajă. Este una din cele mai perfecte plăceri fizice pe care am cunoscut-o vreodată.
După zece zile începusem să fiu îndrăzneaţă. După ce porneam mă ridicam cu grijă în genunchi pe plută, apoi mă străduiam să stau în picioare. În primele şase rânduri nu am reuşit, dar nu era neplăcut: nu-ţi mai menţii echilibrul şi cazi de pe plută. Bineînţeles dacă-ţi pierdeai pluta trebuia să înoţi din greu; dar dacă aveai noroc băiatul te urma şi recupera pluta. Atunci te trăgea din nou şi încercai iarăşi. O, ce moment de triumf total am cunoscut în ziua când mi-am păstrat echilibrul şi am ajuns la ţărm, stând în picioare pe plută!
Ne-am dovedit neştiutori şi în altă privinţă, ceea ce a avut rezultate neplăcute. Am subestimat total forţa soarelui. Pentru că eram uzi şi în apă nu simţeam căldura, nu ne-am dat seama ce ne putea face soarele. În mod normal, te duci cu pluta dimineaţa devreme sau după-masa târziu, pe când noi o porneam fericiţi şi glorioşi în miezul zilei, ca nişte nătăfleţi ce eram, iar rezultatul s-a văzut curând. Dureri cumplite, spatele şi umerii în flăcări toată noaptea şi în cele din urmă ghirlande enorme de băşici pe toată pielea. Îţi era jenă să te duci la masă într-o rochie de seară. A trebuit să-mi acopăr umerii cu un voal. Archie a bravat privirile batjocoritoare de pe plajă şi s-a dus în pijama. Eu purtam un fel de bluză albă care-mi acoperea umerii şi braţele. Aşa că stăteam la soare evitându-i razele fierbinţi şi aruncam aceste veşminte în clipa când ne duceam să înotăm. Dar răul fusese făcut şi a trecut mult timp până când umerii mei s-au vindecat. Este foarte neplăcut să pui mâna pe spate şi să scoţi bucăţi enorme de piele moartă.
Mica noastră cabană avea de jur împrejur bananieri, dar bananele, ca şi ananasul, au fost pentru mine o uşoară dezamăgire. Îmi imaginam că nu aveam decât să întind mâna şi să culeg o banană şi să o mănânc. Reprezintă o sursă serioasă de profit şi sunt culese verzi. Totuşi chiar dacă nu poţi mânca o banană din copac puteai să te bucuri de o enormă varietate de care nici nu bănuiai că există. Îmi aduc aminte de Nursie, când aveam vreo trei sau patru ani, descriindu-mi bananele din India şi diferenţa între „plantain”, nişte banane mari, necomestibile, şi bananele care erau mici şi delicioase. Honolulu oferea vreo zece varietăţi: erau „banane roşii”, mari, banane mici, denumite „banane ca îngheţata”, albe şi cu fibre, banane care se foloseau numai la gătit şi aşa mai departe. Mai erau, şi „bananele-mere”, având o altă aromă. Şi uite aşa începi să devii mofturos.
Şi localnicii m-au dezamăgit Mi i-am închipuit ca pe nişte făpturi de o frumuseţe desăvârşită. Mai întâi am încercat o uşoară repulsie în faţa mirosului puternic de ulei de nucă de cocos cu care se ungeau fetele şi multe dintre ele nici măcar nu erau drăguţe. Mesele abundente cu carne fierbinte, fiartă, de asemenea nu erau cum mi le închipuisem. Am crezut întotdeauna că polinezienii mănâncă în special fructe delicioase de toate soiurile. Pasiunea lor pentru carne de vacă fiartă m-a surprins.
Vacanţa noastră se apropia de sfârşit şi cam oftam la gândul că trebuia să ne reluăm obligaţiile. Începusem să fim uşurel îngrijoraţi din punct de vedere financiar. Honolulu s-a dovedit a fi excesiv de scump. Orice mâncai sau beai costa de vreo trei ori mai mult decât te aşteptai. Să închiriezi o plută, să plăteşti băiatul ca să te însoţească, totul costa bani.
Până atunci ne descurcasem bine, dar venise momentul când minţile noastre fuseseră cuprinse de o uşoară îngrijorare în privinţa viitorului. Mai aveam de mers şi în Canada, dar mia de lire a lui Archie se topea repede. Călătoriile erau plătite aşa că nu aveam de ce ne îngrijora în această direcţie. Puteam ajunge în Canada şi apoi în Anglia. Dar mai trebuia să facem faţă cheltuielilor necesare pentru întreţinerea mea în timpul şederii în Canada. Cum aveam să mă descurc?
Totuşi, ne-am scos din minte aceste îngrijorări şi toată ziua eram cu pluta pe mare. Mergeam ca disperaţii. S-a dovedit că am exagerat prea mult. De câtva timp simţeam o durere în gât şi în umăr şi începusem să mă trezesc în fiecare dimineaţă, pe la cinci, cu o durere aproape de nesuportat în umărul şi braţul drept. Sufeream de nevrită, deşi nu o numeam încă aşa. Dacă aş fi avut un dram de minte n-aş mai fi folosit atâta braţul drept şi aş fi renunţat la mersul cu pluta pe apă. Dar nici prin minte nu-mi trecea să fac aşa ceva. Mai aveam trei zile doar şi nu puteam suferi gândul de a pierde nici măcar o clipă. Continuam să fiu cu pluta pe apă, să stau dreaptă în picioare să-mi arăt vitejia până la sfârşit. Acum nu mai puteam dormi deloc noaptea din cauza durerii. Totuşi nutream un sentiment optimist că de îndată ce voi părăsi Honolulu şi voi înceta să merg cu pluta va trece. Ce mult greşeam! Aveam să sufăr de nevrită şi dureri de nesuportat încă trei săptămâni, aproape o lună.
Belcher era departe de a fi binevoitor când ne-am întâlnit din nou. Părea că nutreşte un resentiment pentru vacanţa noastră. „Este timpul să mai şi lucrăm, a spus el. Să umbli de colo, colo, fără a face nimic… Pe cinstea mea! E extraordinar cum s-a potrivit, să plăteşti pe cineva care să nu facă nimic toi timpul.” Uita că şi el petrecuse vacanţa în Noua Zeelandă şi regreta că-şi părăsise prietenii.
Aveam mereu dureri: aşa că m-am dus să mă vadă un doctor. Mi-a dat un unguent cumplit pe care trebuia să-l aplic la cot, când durerea era într-adevăr de nesuportat. Mi-a ars pielea, lăsându-mi aproape o gaură pe locul acela, iar durerea nu prea s-a potolit. Eram într-o stare jalnică. Durerile constante te doboară; începea în fiecare dimineaţă în zori. Mă dădeam jos din pat şi umblam prin cameră, căci aşa durerea parcă devenea mai suportabilă. După o oră-două, dispărea dar revenea apoi cu o forţă dublă.
Cel puţin durerile astea îmi scoteau din minte îngrijorările mereu crescânde în privinţa situaţiei noastre financiare. Eram la capăt acum. Mia de lire a lui Archie se topise aproape şi mai aveam încă trei săptămâni. Am hotărât că singurul lucru care îmi rămânea de făcut era să renunţ la călătoria în Nova Scoţia şi Labrador şi să mă duc la New York de îndată ce rămâneam fără bani. Puteam să stau la mătuşa Cassie sau la May, în timp ce Archie şi Belcher inspectau industria de vulpi argintii…
Chiar şi aşa lucrurile nu se aranjau. Puteam să-mi permit să stau la hotel, dar mesele costau foarte mult. Atunci mi-a venit o idee grozavă. Aveam să mă rezum numai la micul dejun. Voi lua micul dejun la restaurant, consumând tot ce era pe meniu. Micul dejun era copios. Mâncam grapefruit şi alte fructe, tot soiul de prăjituri, ouă, costiţă. Când terminam mă simţeam ca un şarpe boa constrictor. Dar reuşeam să-mi ţină până seara. În timpul vizitelor noastre în dominioane primiserăm mai multe daruri: un covoraş albastru cu animale pentru Rosalind pe care abia aşteptam să-l pun în camera ei şi diferite alte lucruri – fulare şi altele. Printre acestea se afla şi un vas enorm cu extract de carne. L-am purtat cu noi pretutindeni şi acum eram bucuroasă de asta, căci îmi dădeam seama că avea să constituie subzistenţa mea. Regretam că nu-l flatasem mai mult pe „Deshidrator” ca să-mi fi dat cât mai multe roşii, morcovi, carne deshidratate şi alte delicatese.
Când Belcher şi Archie se duceau la diferitele lor dineuri pe la Camera de Comerţ, mă retrăgeam în pat, sunam şi ceream o cană enormă cu apă fiartă, declarând că nu-mi este bine şi aveam nevoie de apă ca să mă doftoricesc, pentru indigestia mea. Puneam extract de carne în apă, când mi-o aduceau, şi mă hrăneam astfel până dimineaţa. Vasul cu extract de carne mi-a ajuns zece zile. Uneori eram şi eu invitată la dejunuri sau dineuri. Erau zile de sărbătoare pentru mine. La Winnipeg, în special, am fost foarte norocoasă, căci fiica unuia dintre demnitari a venit să mă ia de la hotel şi m-a invitat la dejun la un restaurant foarte scump. A fost o masă nemaipomenită. Am mâncat cele mai substanţiale cărnuri care mi-au fost oferite. Ea a mâncat foarte puţin, nu ştiu ce o fi zis despre apetitul meu.
Cred că la Winnipeg, Archie s-a dus cu Belcher la mai multe elevatoare de cereale. Ar fi trebuit, bineînţeles, să ştim că cine suferă de sinusuri nu trebuie să se apropie de elevatoare de cereale, dar nu ne-a trecut prin minte aşa ceva, nici lui, nici mie. S-a întors cu ochii lăcrimând şi arătând foarte bolnav încât am fost foarte alarmată. A reuşit să plece în ziua următoare, dar n-a ajuns decât până la Toronto, unde s-a simţit foarte rău şi nu a mai fost în stare să continue turul.
Belcher era foarte furios. Nu a exprimat nici urmă de compasiune. A declarat că Archie l-a lăsat baltă. Era doar tânăr şi voinic, o prostie să se lase atât de uşor doborât. Ştia că Archie avea febră mare. „Dacă era aşa bolnăvicios nu trebuia să fi venit”, spunea el. Toată răspunderea îi revenea acum lui Belcher singur. Bates nu-i era de nici un ajutor, aşa după cum se ştie. Bates era doar bun să facă bagajele şi pe acelea le făcea prost. Prostănacul nu era în stare nici să împăturească pantalonii cum trebuie.
Sfătuită de cei de la hotel am chemat un doctor şi acesta a declarat că Archie are congestie pulmonară şi că trebuie să stea în repaus absolut, nefiind capabil de nici o activitate timp de cel puţin o săptămână. Tunând şi fulgerând, Belcher a plecat, lăsându-mă aproape fără nici un ban într-un hotel mare, cu un bolnav delirând, cu o temperatură de 40°. Mai mult încă, avea şi o iritaţie care îi ieşise pe tot trupul, din cap până în picioare, şi suferea cumplit din cauza acesteia şi a temperaturii ridicate.
A fost un moment îngrozitor, şi acum sunt bucuroasă că am uitat disperarea şi însingurarea în care mă aflam, atunci. Mâncarea de la hotel nu era potrivită pentru starea lui. M-am dus şi am cumpărat din altă parte lucruri de regim. Bietul Archie! Nu am văzut niciodată un om atât de înnebunit din cauza iritaţiei aceleia îngrozitoare. Îl tamponam de şapte-opt ori pe zi cu soluţie slabă de bicarbonat de sodiu, ceea ce-l mai uşura.
În ziua a treia, doctorul a sugerat că ar fi necesar să se facă un consult. Doi bărbaţi cu nişte chipuri ca de bufniţă stăteau de o parte şi alta a patului lui Archie foarte serioşi, dând din cap şi spunând că era un caz grav. Ei bine, oamenii trec şi prin asemenea momente. A venit şi o dimineaţă, când temperatura lui Archie a scăzut. Eczema era mai puţin supărătoare, se vedea limpede că se afla pe cale de refacere. Cât despre mine ajunsesem atunci jigărită ca o pisică, din cauza îngrijorării, cred.
După patru sau cinci zile Archie s-a restabilit, deşi se simţea încă slăbit; şi l-am întâlnit din nou pe detestabilul Belcher. Nu mai ţin minte unde ne-am dus de acolo, poate că la Ottawa, care mi-a rămas la inimă. Era toamna şi arţarii apăreau în toată splendoare lor. Am locuit într-o casă particulară, la un amiral, un bărbat de o vârstă mijlocie, un om fermecător care avea un câine ciobănesc splendid. Mă lua la plimbare cu un docar şi umblam printre arţari.
Dostları ilə paylaş: |