Agatha Christie

S-a întâmplat astfel că ambiţiile mele de jucătoare de golf au căpătat un nou avânt, de fapt am câştigat şi o competiţie. Aşa ceva nu se mai petrecuse până atunci şi nici de atunci încolo. În competiţia Uniunii de golf a femeilor aveam un handicap de 35 (limita), dar chiar şi aşa părea puţin probabil că voi câştiga ceva. Totuşi în finală am jucat cu o doamnă Burberry, o persoană drăguţă, cu câţiva ani mai tânără decât mine, şi tot atât de nervoasă şi stângace ca şi mine.

Ne-am întâlnit foarte bine dispuse, încântate de noi pentru că reuşisem să ajungem până aici. Primul punct l-am împărţit pe jumătate. După aceea, mirată ea însăşi şi întristându-mă pe mine, a reuşit nu numai să câştige punctul următor, dar şi pe cel care a urmat şi încă unul şi tot aşa până la opt puncte, ba chiar până la nouă. Orice speranţă de a mă redresa mă părăsise. Ajungând în această situaţie m-am simţit liniştită. Acum puteam să continui jocul fără să-mi mai bat capul, până în clipa, nu prea depărtată, când doamna Burberry ar fi câştigat partida.

Numai că dintr-o dată jocul ei a început să slăbească.

Cuprinsă de îngrijorare a pierdut punct după punct. Incredibilul s-a produs. Am câştigat următoarele nouă puncte, obţinând cu unul în plus în ultima serie. Cred că mai am şi acum pe undeva trofeul meu din argint câştigat atunci.

După un an sau doi, după ce văzusem nenumărate case – asta fiind una din recreaţiile mele favorite – ne-am oprit la două imobile. Unul era destul de departe, nu prea mare şi avea o grădină frumoasă. Celălalt se afla aproape de gară, un fel de apartament elegant de oraş transferat la ţară şi decorat pe deplin, fără economie.

Avea pereţii lambrisaţi, multe camere de baie, lavabouri în fiecare dormitor şi multe alte completări luxoase. Trecuse prin multe mâini în anii din urmă şi se spunea că era o casă cu ghinion; toţi cei care au locuit acolo au avut supărări de un fel sau altul. Primul bărbat şi-a pierdut averea, al doilea soţia. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu al treilea proprietar; cred că a divorţat. În orice caz era ieftin, fiind de vânzare de mult timp. Avea o grădină frumoasă – lungă şi îngustă, cu o peluză, apoi un râuleţ cu multe plante de apă, azalee şi rododendroni şi aşa până la capăt, unde se afla o grădină de zarzavaturi, şi, dincolo de aceasta, un hăţiş.

Dar dacă am fi putut s-o cumpărăm, asta era o altă poveste. Deşi amândoi aveam venituri bune, al meu poate puţin mai îndoielnic şi mai neegal, al lui Archie bine asigurat, nu posedam capitalul necesar. Am făcut un împrumut cu o ipotecă şi la timpul potrivit ne-am mutat.

Am mai cumpărat perdele şi covoare suplimentare, unde a fost necesar, şi ne-am avântat într-un trai care, fără urmă de îndoială, era peste posibilităţile noastre, deşi socotelile pe hârtie erau în regulă. Aveam de întreţinut cele două automobile. Angajasem acum şi mai mulţi servitori: o pereche, soţ cu soţie, şi o fată în casă. Soţia fusese fată la bucătărie într-o casă ducală şi se presupunea, deşi nu se confirmase de fapt, că soţul ei fusese valet acolo. Nu prea ştia el ce înseamnă a fi valet, deşi soţia era o excelentă bucătăreasă. De fapt, până la urmă am descoperit că fusese hamal. Era teribil de leneş. Cea mai mare parte a zilei o petrecea culcat în pat şi, în afară de timpul când servea la masă – ceea ce făcea foarte prost, asta era toată ocupaţia lui. Când nu stătea în pat se ducea la cârciumă. Trebuia să ne hotărâm dacă-i păstrăm sau nu. În general gătitul părea mult mai important, aşa că i-am ţinut mai departe pe amândoi. Şi astfel ne-am lansat pe căile grandorii şi exact ceea ce ar fi trebuit să ne aşteptam s-a întâmplat. După un an începusem să ne îngrijorăm. Contul nostru din bancă părea că se topeşte cu o repeziciune ameţitoare. Cu câteva economii, ne-am spus noi, o să ne descurcăm.

La sugestia lui Archie am numit casa noastră Styles, deoarece „Misterioasa afacere de la Styles” fusese prima mea carte şi mi-a deschis drumul în viaţă. Pe pereţi am atârnat desenele făcute pentru coperta cărţii, prezentată mie de editor, Bodley Head. Dar „Styles” s-a dovedit a fi ceea ce fusese şi în trecut pentru alţii. Era o casă cu ghinion. Mi-am imaginat că totul se datora faptului că ornamentele erau nepotrivite pentru o casă de la ţară şi de prost gust. Când ne vom putea permite să le schimbăm într-un stil rustic, renunţând la toate aceste lambriuri, zugrăveli şi poleieli, atunci, mi-am spus, totul se va schimba.

IV

Următorul an al vieţii mele este unul care mă feresc să mi-l amintesc. Aşa cum se întâmplă adesea în viaţă, când un lucru merge rău, toate merg la fel.

Cam după o lună de la întoarcerea mea dintr-o scurtă vacanţă în Corsica, mama s-a îmbolnăvit de bronşită, foarte rău. Pe atunci era la Ashfield. M-am dus să stau cu ea, dar mai apoi Punkie m-a înlocuit. Curând după aceea mi-a trimis o telegramă, anunţându-mă că o ducea pe mama la Abney, căci acolo putea fi mai bine îngrijită. Mama părea că era mai bine acum, dar n-a mai fost niciodată aceeaşi ca mai înainte. Ieşea foarte puţin din camera ei. Bănuiesc că îi erau prinşi plămânii. Avea şaptezeci de ani la acea vreme. Nu credeam că starea ei era atât de gravă, cum s-a dovedit a fi. Nici Punkie nu bănuiesc că şi-a dat seama. Dar după o săptămână sau două mai târziu am primit o telegramă prin care eram chemată, Archie fiind plecat cu treburi în Spania.

În timp ce mă aflam în tren, în drum spre Manchester, mi-am dat seama dintr-o dată că am simţit că mă cuprinde un val rece, din cap până în picioare, ca un frison de moarte, şi m-am gândit: „Mama a murit”.

Avusesem dreptate. Şi privind-o aşa, întinsă pe pat, m-am gândit cât de adevărat era că atunci când mori rămâne doar găoacea. Toată căldura, personalitatea impulsivă a mamei se aflau undeva departe. Îmi spusese de mai multe ori în ultimii ani: „Uneori eşti atât de dornic să te eliberezi din acest trup atât de uzat, de bătrân, de nefolositor. Tânjeşti să fii scos din închisoarea aceasta.” Iată ce simţeam despre ea acum: fusese eliberată din temniţă. Dar pentru noi rămânea durerea pierderii ei. Archie nu a putut veni la înmormântare pentru că era încă în Spania. Eram înapoi la Styles când s-a întors, o săptămână mai târziu. Ştiam ca avusese întotdeauna o aversiune violentă pentru boală, moarte sau supărări de orice fel. Suntem conştienţi fiecare de existenţa acestor lucruri, totuşi îţi dai seama greu de ele, sau nu acorzi atenţia cuvenită, până când nu ţie se întâmplă ţie. Îmi amintesc că a intrat în cameră foarte încurcat, încercând parcă să-şi ia o înfăţişare, veselă, un fel de „Ei, drăcie, acum trebuie să încercăm cu toţii să ne înveselim”. E greu să suporţi pierderea unei persoane care; una din cele trei pe care le-ai iubit cel mai mult pe lumea asta.

Archie mi-a spus apoi:

— Am o idee foarte bună. Săptămâna viitoare trebuie să mă duc din nou în Spania, aşa că ce-ar fi dacă te-aş lua cu mine? Am putea să ne simţim foarte bine şi te-ai mai consola şi tu puţin.

Nu doream să mă consolez. Ceea ce vroiam era să rămân cu durerea mea şi să mă deprind încet-încet cu ea. Acuma îmi dau seama că am greşit. Viaţa mea cu Archie era cu totul deschisă înaintea noastră. Eram fericiţi împreună, siguri unul de altul şi niciunul din noi nu ar fi visat că am putea să ne despărţim vreodată. Dar el nu suporta o atmosferă de jale în casă şi astfel devenea receptiv la alte influenţe.

Apoi mai era şi problema lichidării la Ashfield. În ultimii patru sau cinci ani se adunaseră acolo tot felul de vechituri: lucrurile bunicii, toate lucrurile pe care mama nu le-a mai putut descurca şi le pusese deoparte. Nu mai existaseră bani pentru reparaţii, acoperişul cădea, în unele camere ploua. Spre sfârşit, mama locuise în două camere. Cineva trebuia să se ducă acolo să se ocupe de toate acestea. Şi acea persoană trebuia să fiu eu. Sora mea era prea înecată în propriile ei probleme, deşi promisese să vină două sau trei săptămâni în august. Archie se gândise că cel mai bine ar fi dacă am închiria pe timpul verii „Styles”, am putea obţine astfel o chirie mare, care ne-ar scoate din încurcătură. El urma să stea la clubul lui de la Londra, iar eu la Torquay pentru a lichida. Avea să vină şi el în august, iar când sosea Punkie o lăsam pe Rosalind cu ea şi noi plecam în străinătate. Am hotărât să ne ducem în Italia, într-o localitate unde nu mai fusesem până atunci, numită Alassio. Aşa că l-am lăsat pe Archie la Londra şi m-am dus la Ashfield.

Bănuiesc că starea sănătăţii mele era proastă, mă simţeam puţin bolnavă, şi desfacerea acelei case cu atâtea amintiri şi cu nopţile nedormite mă adusese într-o stare nervoasă aşa de gravă încât aproape nici nu mai ştiam ce fac. Lucram câte zece, unsprezece ore în fiecare zi, deschizând fiecare cameră şi scoţând lucrurile. Era îngrozitor: haine mâncate de molii, toate lucrurile bunicii, pe care nimeni nu dorise să le arunce, dar acum trebuiau lichidate. În fiecare săptămână plăteam suplimentar gunoierilor ca să ia totul. Mai existau şi unele lucruri dificile, ca, de exemplu, o coroană imensă din flori de ceară care fusese coroana memorială a bunicului. Era aşezată sub un mare clopot de sticlă. Nu vroiam să trec prin viaţă cu acest trofeu enorm, dar ce se putea face cu un asemenea lucru? Nici nu puteai să-l arunci! În cele din urmă s-a găsit o soluţie, doamna Potter, bucătăreasa mamei, o admirase întotdeauna. I-am oferit ei coroana şi a fost încântată.

Ashfield era prima casă în care locuiseră tata şi mama după căsătoria lor. S-au instalat acolo la vreo şase luni după naşterea lui Madge şi au stat tot timpul adăugând noi dulapuri pentru ca să-şi ţină lucrurile. Încetul cu încetul, fiecare cameră din casă devenise o debara. Sala de clasă, scena atâtor zile fericite în copilăria şi adolescenţa mea, era acum o încăpere plină de lăzi şi cutii. Toate cutiile şi cuferele pe care bunica nu le putuse înghesui în camera ei de culcare fuseseră duse acolo.

O altă lovitură pe care soarta a abătut-o asupra mea a fost pierderea dragii mele Carlo. Tatăl şi mama ei vitregă erau într-o călătorie în Africa şi, dintr-o dată, a aflat din Kenya că tatăl ei era foarte bolnav şi că doctorul spusese că are cancer. Deşi el nu ştia încă, soţia sa aflase şi se părea că nu se aştepta ca să trăiască mai mult de şase luni. Carlo trebuia să se întoarcă la Edinburgh, de îndată ce tatăl ei revenea pentru a fi cu el ultimele lui luni. Mi-am luat rămas bun de la ea cu lacrimi în ochi. Îi părea rău că mă lăsa în această încurcătură şi stare de nefericire, dar era una din acele îndatoriri care nu pot fi evitate. Mai aveam de lucru acolo încă vreo şase săptămâni şi apoi totul avea să se termine. Atunci începeam să trăiesc din nou.

Lucram ca o disperată, atât de dornică eram să închei acest capitol. Toate cuferele şi valizele trebuiau examinate cu atenţie: nu poţi să arunci chiar aşa lucrurile. Când era vorba de lucrurile bunicii, nu puteai fi niciodată sigur de ce aveai să găseşti. Când a plecat de la Ealing stăruise să fie lăsată să împacheteze singură cele mai multe lucruri, căci se temea ca noi să nu-i aruncăm comorile ei nepreţuite. Erau foarte multe scrisori vechi şi eram tocmai pe punctul de a le arunca, când am dat peste un plic mototolit în care am găsit douăsprezece hârtii de cinci lire. Bunica fusese ca o veveriţă: îşi pitise lucrurile prin toate locurile ca să scape de rigorile războiului. Altă dată am găsit o broşa cu diamante într-un ciorap.

Începusem să fiu foarte zăpăcită, să încurc lucrurile. Nu-mi era niciodată foame şi mâncam din ce în ce mai puţin. Uneori stăteam jos, îmi cuprindeam capul în mâini şi încercam să-mi aduc aminte ce făceam. Dacă ar fi fost Carlo acolo aş fi putut să mă duc pentru câte un week-end din când în când la Londra şi să-l văd pe Archie, dar nu puteam să o las pe Rosalind singură. Şi nu aveam unde să stau. I-am sugerat lui Archie că ar trebui să vină el la un sfârşit de săptămână. Ar fi cu totul altceva. Mi-a scris, subliniind că ar fi o nebunie. Era o călătorie scumpă şi cum nu se putea elibera înainte de sâmbătă şi ar trebui să plece duminică seara nu ar merita. Îl bănuiam că nu vroia să-şi piardă partida de golf de duminică, dar am renunţat să mă mai gândesc la aşa ceva, considerând că nu are rost. A adăugat cu o nuanţă de veselie că nu va fi pentru mult timp.

Mă cuprinsese un teribil sentiment de solitudine. Nu cred că mi-am dat seama că, pentru prima oară în viaţa mea, eram cu adevărat bolnavă. Întotdeauna fusesem extrem de sănătoasă şi robustă şi nu înţelegeam cum s-ar fi putut ca nefericirea, îngrijorarea, surmenajul să-ţi afecteze starea sănătăţii fizice. Eram foarte tulburată şi, într-o zi, când trebuia să semnez un cec, nu mi-am amintit numele pentru a semna. Mă simţeam exact ca Alice în Ţara anilor când atingea copacul.

„Dar bineînţeles, mi-am spus, că ştiu perfect cum mă cheamă. Dar care e numele?” Rămăsesem aşa cu tocul în aer încercând un sentiment de frustrare extraordinară. Cu ce iniţială începea numele meu? Să fi fost oare Blanche Armory? Părea un nume familiar. Mi-am adus aminte că era un personaj mai puţin important din romanul „Pendennis”65, o carte pe care o citisem mai de mult.

O zi sau două mai târziu am primit un nou avertisment. M-am dus să pornesc automobilul, care de obicei trebuia pornit cu o manivelă. De fapt nu sunt sigură dacă nu cumva automobilele pe atunci puteau fi pornite doar cu manivela. Am tot învârtit de manivelă şi nu s-a întâmplat nimic. În cele din urmă, am venit în casă, m-am întins pe sofa şi am izbucnit în plâns. Asta m-a îngrijorat. Să plâng pentru că automobilul nu pornea. Probabil că am înnebunit.

Mulţi ani mai târziu, cineva care trecea printr-o perioadă nefericită mi-a spus ceva asemănător: „Nu ştiu ce întâmplă cu mine. Plâng aşa din senin. Zilele trecute nu mi-au adus rufele de la spălătorie şi am plâns pentru asta. Şi în ziua următoare nu pornea automobilul.” Aşa că atunci m-am scuturat brusc şi mi-am spus: „Mai bine ai fi mai atentă; eşti probabil la începutul unei stări grave de surmenaj psihic. Ar trebui să te duci la doctor.”

Eu însă, pe atunci, nu aveam astfel de cunoştinţe. Ştiam că sunt teribil de obosită şi că durerea pricinuită de moartea mamei stăruia în adâncul meu, deşi încercam, chiar prea mult, să mi-o scot din minte. Numai de-ar veni Archie sau Punkie ori cineva să stea cu mine.

O aveam pe Rosalind, dar bineînţeles nu-i spuneam ei nimic din cele care mă frământau. Aş fi speriat-o vorbindu-i despre îngrijorările, bolile sau fericirea mea. Ea, dimpotrivă, era grozav de fericită: îi plăcea foarte mult la Ashfield, ca de obicei, fiindu-mi de mare folos, ca întotdeauna, în muncile mele. Îi făcea plăcere „să ducă lucrurile jos” şi să le îngrămădească în cutiile de gunoi, uneori luându-şi câte ceva pentru ea: „Nu cred că cineva are nevoie de asta şi ar putea fi foarte amuzant.”

Timpul trecea, lucrurile păreau că erau în ordine şi, în fine, puteam contempla cu nerăbdare sfârşitul trudei mele ingrate. La 5 august era ziua Rosalindei. Punkie a venit cu două sau trei zile mai devreme. Archie a sosit la 3 august. Rosalind era foarte mulţumită la perspectiva de a sta cu „tanti Punkie” în timpul celor două săptămâni când Archie şi cu mine aveam să fim în Italia.

V

What shall I do to drive away

Remembrance from mine eyes?

Cum să fac să gonesc

Amintirea din ochii mei?

… spunea Keats. Dar trebuie oare gonită? Dacă cineva priveşte înapoi la călătoria care este de fapt viaţa sa, se cuvine oare să ignore acele amintiri care nu-i plac? Sau asta este laşitate?

Cred că după ce-ţi arunci o privire, trebuie să spui: „Da, asta e o parte din viaţa mea, dar a trecut. Este un fir în ţesătura existenţei mele. Trebuie s-o recunosc, pentru că face parte din mine. Dar nu e nevoie să stărui asupra ei”.

Când a sosit Punkie la Ashfield m-am simţit extrem de fericită. Apoi a venit Archie.

Modalitatea cea mai bună pe care aş folosi-o ca să descriu ce am simţit în acel moment ar fi să amintesc aici de un vechi coşmar al meu: sentimentul oribil pe care l-am încercat pe când stăteam la o ceaşcă de ceai la o masă şi, privind la cea mai dragă prietenă a mea, să-mi dau deodată seama că persoana din faţa mea era un străin. Aşa cred că pot descrie cel mai bine felul cum m-am simţit când a venit Archie.

Ne-a salutat pe toţi în mod obişnuit, dar pur şi simplu nu era Archie. Nu ştiam ce se petrecea cu el. Punkie a observat şi ea numaidecât: „Archie pare foarte ciudat. Este bolnav sau ce are?” I-am spus că s-ar putea. Archie totuşi a spus că se simţea bine, dar a vorbit puţin cu noi şi a plecat singur. L-am întrebat despre biletele noastre pentru Alassio şi mi-a răspuns:„O, da, bine, bine, totul e aranjat. O să-ţi spun mai târziu.”

Continua să fie un străin. Mi-am frământat cumplit creierii să descopăr ce se putuse întâmpla. Pentru un moment m-am temut că poate se întâmplase ceva la firmă. Era oare cu putinţă ca Archie să fi delapidat bani? Nu, nu puteam crede aşa ceva. Să se fi lansat în vreo tranzacţie pentru care nu avea autoritatea să o facă? Să fie într-o situaţie dificilă din punct de vedere financiar? Se petrecuse ceva ce nu vroia să-mi spună? Până la urmă a trebuit să-l întreb.

— Ce s-a întâmplat, Archie?

— O, nimic special.

— Dar trebuie să fie totuşi ceva.

— Presupun că ar fi mai bine să-ţi spun. Noi, adică eu, nu am luat biletele pentru Alassio. Nu am chef să merg în străinătate.

— O, vrei să rămâi aici să te joci cu Rosalind? Aşa-i? Cred că e la fel de plăcut.

— Nu înţelegi, a spus el iritat.

Au mai trecut, cred, încă alte douăzeci şi patru de ore până mi-a spus direct:

— Îmi pare foarte rău că s-a putut întâmpla aşa ceva. Ţi-aminteşti de fata aceea brunetă care fusese secretara lui Belcher? A fost la noi, într-un week-end, cu un an în urmă, şi-am mai văzut-o o dată sau de două ori la Londra.

Nu-mi puteam aminti numele, dar ştiam despre cine vorbea.

— Da, am spus eu. Şi?

— Am văzut-o din nou de când am rămas singur la Londra. Am ieşit împreună de multe ori…

— De ce nu? Şi? Ce-i cu asta?

— Tot nu înţelegi? replică el nerăbdător. M-am îndrăgostit de ea şi aş vrea să divorţăm cât mai curând posibil.

Presupun că o dată cu aceste cuvinte, acea parte din viaţa mea – din viaţa mea fericită, plină de succes, sigură – s-a încheiat. Dar lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa de tranşant pentru că nu puteam să cred. Mă gândeam că era ceva trecător, o nebunie de moment. Nu existase nici o suspiciune de acest fel în vieţile noastre. Fusesem fericiţi împreună şi între noi domnea armonie. El nu era genul de bărbat care să umble după femei. Totul se datora poate faptului că îi lipsise tovărăşia mea obişnuită şi veselă în ultimele câteva luni.

Apoi a mai adăugat:

— Ţi-am spus cândva, cu mult timp în urmă, că nu pot suferi să văd oameni bolnavi sau nefericiţi; îmi strică tot cheful.

Da, m-am gândit eu, trebuia să ţin cont de asta. Dacă aş fi fost mai isteaţă, dacă l-aş fi cunoscut mai bine pe soţul meu, dacă m-aş fi străduit să ştiu încă şi mai multe despre el, atunci poate aş fi preîntâmpinat totul, în loc de a mă fi mulţumit să-l idealizez şi să-l consider mai mult sau mai puţin perfect, era mai bine să fiu mai lucidă; aşa aş fi preîntâmpinat toate acestea. Dacă lucrurile se repetau, aş fi putut preîntâmpina totul? Şi dacă nu m-aş fi dus la Ashfield şi nu l-aş fi lăsat singur la Londra? Poate că nu ar fi ajuns să se preocupe atâta de această fată. Dar nu e vorba de fata asta. S-ar fi putut întâmpla cu oricare altă fată, pentru că într-o oarecare măsură eu nu eram potrivită să-i umplu viaţa lui Archie. Era, probabil, momentul în care trebuia neapărat să se îndrăgostească de altcineva, cu toate că poate nu bănuia nici el asta. Sau poate că tocmai această fată era pricina? A fost o întâmplare că s-a îndrăgostit de ea dintr-o dată? Cu siguranţă că nu fusese îndrăgostit de ea în puţinele dăţi când o întâlnisem mai înainte. Obiecta chiar, când am chemat-o, că-i va strica partida de golf. Când s-a îndrăgostit de ea a făcut-o cu aceeaşi grabă cu care se îndrăgostise şi de mine. Poate că aşa trebuia să se întâmple.

Prietenii şi rudele nu te pot ajuta aproape cu nimic în asemenea momente. Punctul lor de vedere era: „Dar e absurd. Aţi fost întotdeauna atât de fericiţi împreună. O să-i treacă. Aşa ceva se întâmplă cu foarte mulţi soţi. La trece repede.”

Dar nu s-a întâmplat aşa. Am crezut că îi va trece. A plecat de la Sunningdale. Carlo se întorsese atunci – specialiştii englezi declaraseră că tatăl ei nu avea, de fapt, cancer – şi a fost o mare uşurare s-o am lângă mine în asemenea momente. Dar era mai perspicace decât eram eu. Mi-a spus că Archie nu se va lecui. Când, în cele din urmă, şi-a făcut bagajele şi a plecat, am încercat un sentiment aproape de uşurare. Se hotărâse.

Totuşi, după două săptămâni s-a întors, spunând că poate greşise. Poate că nu era bine să facă aşa ceva. I-am arătat că era cu siguranţă aşa în ceea ce o privea pe Rosalind. La urma urmelor o iubea doar, nu? Da, a recunoscut că într-adevăr ţinea la Rosalind.

— Şi ea te iubeşte. Ţine la tine mai mult decât la mine. Are nevoie de mine dacă-i bolnavă, dar tu eşti părintele pe care-l iubeşte cu adevărat şi e legată de tine. Aveţi amândoi acelaşi simţ al umorului şi vă înţelegeţi mai bine decât noi două. Trebuie să încerci să depăşeşti această stare. Ştiu prea bine că asemenea lucruri se întâmplă.

Dar cred că întoarcerea lui acasă a fost o greşeală, căci l-a făcut să-şi dea seama din nou cât de puternice erau sentimentele lui. Din nou, şi din nou, îmi tot spunea:

— Nu pot să suport să nu am ceea ce-mi doresc şi nu pot suferi să nu fiu fericit. Nu toată lumea poate fi fericită, unii trebuie să fie nefericiţi.

Am luptat din răsputeri cu mine însămi ca să nu-i spun:

— Dar de ce să fiu eu nefericită? Şi nu tu?

Asemenea lucruri nu ajută. Ceea ce nu puteam înţelege era comportarea lui nemiloasă faţă de mine în tot acest timp. Abia îmi vorbea şi nu-mi răspundea când îl întrebam ceva. Acum îmi dau seama mai bine de lucrurile astea, pentru că am văzut alte cupluri în situaţii asemănătoare şi am învăţat mai multe despre viaţă. Cred că era nefericit pentru că, în adâncul fiinţei lui, ţinea la mine şi nu ar fi vrut să mă rănească. Aşa că trebuia să se asigure că nu mă rănea, că până la urmă va fi mai bine pentru mine, că voi avea o viaţă fericită, voi călători, şi la urma urmelor aveam scrisul meu care să mă consoleze pe deplin. Pentru că era frământat în sinea lui, nu se putea abţine să nu se poarte cu oarecare asprime. Mama a spus întotdeauna că era aspru. Eu, însă, am văzut de atâtea ori foarte clar actele lui de bunătate, firea lui bună, ajutorul pe care ni l-a dat când Monty s-a întors din Kenya, grija pe care căuta s-o arate altora. Iar acum era nemilos pentru că se lupta pentru fericirea lui. I-am admirat altă dată duritatea, de data aceasta însă îi vedeam cealaltă faţă a firii lui.

Aşa că, după boală, a venit durerea, disperarea şi mâhnirea adâncă. Nu e necesar să mai stărui. Am stat în expectativă timp de un an, sperând că se va schimba. Zadarnic.

Aşa s-a încheiat prima mea căsătorie.

VI

În februarie, anul următor, m-am dus cu Rosalind şi Carlo în insulele Canare. Nu mi-a fost uşor să depăşesc momentul acela, dar ştiam că singura soluţie pentru a porni mai departe era să rup complet cu tot ceea ce-mi ruinase viaţa. După toate cele prin care trecusem, nu-mi mai puteam acum găsi liniştea în Anglia. Singurul punct luminos al vieţii mele era Rosalind. Dacă aş fi putut fi numai eu singură cu ea şi cu prietena mea Carlo lucrurile s-ar fi aranjat din nou şi aş fi putut face faţă viitorului.

Dar viaţa în Anglia nu era de suportat.

De atunci cred că datează repulsia mea faţă de presă, faptul că nu-mi plăceau ziariştii şi mulţimea. Nu era drept, dar cred că nu putea fi altfel în aceste împrejurări. Mă simţeam ca o vulpe hăituită, vizuina mea distrusă şi haite de câini chelălăind, urmărindu-mă pretutindeni. Nu mi-a plăcut niciodată notorietatea de nici un fel şi înghiţisem atâta acum, încât uneori mi se părea că nu sunt în stare să continui să trăiesc.

— Dar ai putea trăi liniştită la Ashfield, mi-a sugerat sora mea.

— Nu, i-am spus. N-aş putea. Dacă sunt liniştită acolo şi singură, nu voi face nimic altceva decât să-mi amintesc. Să-mi amintesc fiecare zi fericită pe care ani trăit-o acolo şi fiecare lucru fericit pe care l-am făcut acolo.