Al bisericii ortodoxe romane

In limba română

Ierom. Nestor Vornicescu, Patriarhia Serbiei, în «Mitropolia Moldovei şi Su-vei», 1980, nr. 1—2, p. 133—142. J. Iufu, Scurtă istorie a Bisericii Sîrbe, în «Bi-rica Ortodoxă Română», LXXV (1957), nr. 8—9, p. 769—784. Diac. prof. Silviu luichi, Relaţii bisericeşti romăno-sîrbe în secolele al XVII şi al XVIIl-lea. Teză : doctorat. Introducere, Pr. prof. I. Rămureanu, în «Biserica Ortodoxă Română», -CVII (1979), nr. 7—8, p. 869—1056, Bucureşti, 1980 şi Extras, p. 13—169; biblio-afie foarte bogată, p. 170—188. Idem, Patriarhia de Peci (Ypek) între anii 1557— 66. Legăturile ei cu sîrbii şi românii din Banat şi Ungaria, în «Studii teologice», [V (1962), nr. 7—8, p. 429—440. Idem, Raporturile dintre Patriarhia de Ipek şi cea n Ohrida în secolele XIV—XVII, în «Studii teologice», XIV (1962), nr. 9—10, p. 0—581. Idem, Rolul mitropoliei de Karloviţ în apărarea Ortodoxiei în Austro-Un-i/ia, în «Ortodoxia», XIII (1961), nr. 3, p. 419—432. Idem, Activitatea mitropolitului (vel Nenadovici de Karloviţ (1749—1768) în slujba Ortodoxiei, în «Studii teologice», III (1961), nr. 9—10, p. 543—551. Aurel Jivi, Patriarhia Ortodoxă Slrbă de la 3920 nă azi, în «Studii teologice», 1970, nr. 5—6, p. 452—460. Idem, Relaţiile Mitropoliei n Karloviţ cu Biserica Ortodoxă Română din Transilvania în secolul al XVlII-lea,

«Biserica Ortodoxă Română», LXXXVIII (1970), nr. 5—6, p. 587—596. Valeriu Ana-a, Scurtă prezentare istorică a Bisericii Ortodoxe Sirbe, în «Ortodoxia», XVIII 966), nr. 2, p. 306—310. Pr. prof. T. Bodogae, Peripeţiile unei traduceri a Noului istament (Vuk Karagici); în «Ortodoxia», XVIII (1966), nr. 3, p. 246—253. Idem, itropolitul St. Stratimirovici şi românii, în «Mitropolia Ardealului», IV (1959), p. ■3—395. Pr. Nic. Şerbănescu, Legăturile bisericeşti, culturale şi politice între ro-âni şi sîrbi, în «Mitropolia Olteniei», XV (1963), nr. 5—6, p. 306—317. Pr. prof.

Rămureanu,' Bisericile Ortodoxe cu specială- privire asupra Bisericii Ortodoxe

Jse, în «Studii teologice», I (1949), nrt 1—2, p. 69—90. Prof. protoie^reu T. Titov,
tuaţia Bisericii Ortodoxe Orientale în prezent, Chişinău, 1932. Radovan N. Kazi-
lirovici, Situaţia actuală de drept bisericesc a Bisericilor ortodoxe răsăritene. Su-
iment la Dreptul bisericesc oriental de Nicodim Milaş, ed. 3-a, Belgrad. Tradu­
ce de Uroş Kovincici şi Nic. Popovici, Arad, 1927. Pr. Vasile Pocitan, Patriarhalele
'sericii Ortodoxe, Bucureşti, 1926. Şt. Berechet, Biserica Sîrbă din Austro-Ungaria,
i «Biserica Ortodoxă Română», XL (1921), nr. 3, p. 212—221; nr. 4, p. 278—283;
■. 5, p. 359—369. ,

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

Biserica ortodoxă bulgară *

Sub raport politic şi bisericesc, bulgarii au avut cea mai grea situa ţie dintre popoarele din Balcani. După anii furtunoşi 1393—1396, cine Bulgaria a fost transformată în paşalîc turcesc eu reşedinţa la Sofia ş Russe, bulgarii n-au putut beneficia de dreptul sistemului «millet» a ceilalţi creştini. De aceea şi conducerea episcopiilor era încredinţată. ma ales grecilor. Fiind cea mai aproape de capitala turcească, Bulgaria er; înconjurată de o mulţime de garnizoane de spahii şi ieniceri, fapt pen tru care o bună parte din populaţia bulgară din Rodope s-a islamiza (aşa numiţii «pomaci»), fie ca să scape de asuprire, fie pentru a-şî pâstn bruma de avere pe care sărăcia pămîntului le îngăduise să o adune Orice urmă de independenţă politică, culturală şi bisericească bulgă­rească dispăruse. Turcii distruseseră clasele conducătoare, grecii puse­seră mîna rînd pe rînd pe aproape toate episcopiile şi egumeniile. Mo­nahul Sofronie, care trecea la noi în Principate ca să tipărească «Pre­dicile duminicale» (Nedelnic) la Rîmnic, în 1806, povestea în «rcemori ile» sale cît de neagră este neştiinţa în care au fost ţinuţi poporul bul­gar şi Biserica sa. Slaviştii de la începutul secolului XIX, Kopitar, Vene-lin şi alţii, nu găsiseră nici o carte şi nici o şcoală bulgară, rămînînc însă impresionaţi, ca şi soldaţii ruşi care veneau în 1829 de la Navarin din Grecia, de buna limbă slavă pe care o vorbeau bulgarii. Cînd însă călugărul Paisie a venit în 1762 din mînăstirea Hilandar, de la Athos cu minunata lui carte despre «Istoria Slavo-Bulgară», care descria tre­cutul măreţ de altădată al poporului bulgar, carte pe care a răspîndit-o apoi cu o rîvnă de apostol în toată ţara, poporul se trezi ca din somn.

Renaşterea făcea paşi uriaşi ; ceea ce fusese pentru bulgari o lipsă a devenit acum o forţă : absenţa unui cadru politic le oferea orizonturi mai largi decît dacă ar fi avut un principat mărunt ca al Serbiei sau ca al Greciei. De aceea lupta lor de emancipare n-a fost îngrădită de fron­tierele unor judeţe oarecare, ci a îmbrăţişat un cadru mai larg şi mai plenar.

In 1946, cînd se sărbătoreau 1000 de ani de existenţă a mînăstirii Rilo, marele patriot Gheorghe Dimitrov a afirmat că fără jertfa mînăs-tirilor şi bisericilor ortodoxe bulgare n-ar fi fost posibilă renaşterea statului bulgar. La pregătirea «răscoalei din aprilie» 1876 şi pe toată durata luptelor clerul bulgar a luat parte activ. Marele poet şi patriot Vasil Levski era diacon. Celebrele lupte din părţile Plovdivului, Gabro-vului, ale mînăstîrilor Drianov, Trajanov etc. au fost conduse de clerici. O mulţime de negustori, meseriaşi şi intelectuali se ridicau în tară şi niai ales în străinătate (Principatele Române, Rusia, Serbia, Austria), venind în ajutorul Bisericii şi al poporului. Ei tipăresc primele cărţi mo­derne, ca de pildă «alfabetul» de la Braşov (1824), editat de negustorul Petru Berovici din Kotel, după care se face începutul şcolii lancasteriene — scris şi socotit pragmatic — în Bulgaria. Prima şcoală, ce-a din Gabrovo, ia fiinţă la 1835 datorită eforturilor negustorului Vasile Apri-lov, stabilit la Odesa, care se convertise citind scrisul înflăcărat al sa-

* Capitol redactat de Pr. prof. T. Bodogae.

rcmuAUA A ŞASEA

vântului rus Venelin. Poporul se trezi, închise forţat şcolile greceşti, infiinţînd în locul lor şcoli bulgăreşti.

După 10 ani, în 1845, erau cam 53 de şcoli în Bulgaria, între ele şi de grad secundar. La 1844 se tipăreşte primul ziar bulgăresc la Smir­na, între 1850—1860 se formează la Bucureşti şi Constantinopol cercuri literare şi politice, se tipăresc ziare, broşuri ; în 1868 se înfiinţează la Brăila Academia Bulgară. «Hatti-Şeriful» din 1839 acordase tuturor ce­tăţenilor din Turcia libertate de cugetare, desfiinţa vămile, permitea bi­serici libere. In Macedonia şi peste tot în Bulgaria, poporul cerea epis-copi proprii şi limbă slavă. Plîngerile la patriarhul din Constantinopol n-au fost satisfăcute ; atunci poporul a pornit cu violenţă : a alungat pe episcopii greci şi a scos cărţile greceşti din biserică. Cel care a pornit această luptă a fost călugărul din mînăstirea Rilo, Neofit Bosveli din Kotel. In loc să lupte ca ceilalţi compatrioţi ai săi pentru eliberarea de sub Patriarhia greacă, călugărul Neofit Rilski cerea altceva : «zidiţi mai întîi şcoli şi abia după aceea biserici şi mînăstiri», zicea el. «Tipăriţi întîi cărţi în limba poporului şi abia după aceea Noul şi Vechiul Testa­ment (care pentru popoarele slave se editau atunci tot în slava biseri­cească, nu în limba proprie a fiecărui popor), pentru că de rugat te poţi ruga şi în cîmp, dar învăţătură nu poţi dobîndi decît în şcoală».

E bine să notăm că mitropolitul Ungrovlahiei Grigorie IV Dascălul (1823—1834) a ajutat mult Biserica bulgară, tipărind la noi în ţară, în două rînduri, Noul Testament în limba bulgară vorbită, deşi patriarhul ecumenic Agatanghel s-a opus la început. In prefaţa primei ediţii (din 1828) se laudă gestul ierarhului român, «care nu numai tiparul 1-a dă­ruit, ci şi ajutor bănesc a făcut, căruia toată Bulgaria datoare este să-i mulţumească».

Intre altele, acestor împrejurări se datoreşte faptul că renaşterea naţională şi bisericească bulgară prezintă aspecte mai revoluţionare şi mai palpitante decît în alte locuri.

Ca urmare a faptului că Patriarhia Ecumenică nu vroia să le acor-ie dreptul de a-şi alege episcopi proprii, aproape 60.000 de bulgari ma-:edoneni trec la uniaţie. Papa Pius IX (1846—1878) hirotoneşte pe egu­menul Iosif Sokolski din Gabrovo ca episcop. Intre cei care s-au găsit ;ă trimită misionari acolo era şi vlădicul Al. Şterca-Şuluţiu de la Blaj. 3e contura un nou asalt catolic. Atunci Rusia a intervenit energic, fapt ;are a dus la scăderea considerabilă a numărului celor rămaşi în iniaţie.

Pe de altă parte, atunci cînd în 1867 revoluţionarul L. Karavelov a publica programul politic al unei «Bulgarii din Marea Neagră pînă i Adriatica», chiar şi sîrbii, care îi ajutaseră pînă atunci, începură să s răcească în relaţiile lor, deşi mitropolitul Mihailo de la Belgrad fra-îrniza cu Biserica bulgară.

încăpăţînîndu-se ca numai un sinod ecumenic să decidă, patriarhii reci, unul după altul, refuzară împlinirea doleanţelor Bisericii bulgare, înă ce în 12 martie 1870, înalta Poartă dădu un decret de înfiinţare a carhatului bulgar independent, care prevedea că în provinciile cu 2/3 apulaţie bulgară se va alege un mitropolit bulgar, iar unde populaţia

15TSERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

era 2/3 greacă urma să se aleagă ierarhi greci ; slujba va fi libe greacă sau slavă, după comunităţi. Bulgarii se şi constituiră imed sinod, în frunte cu mitropolitul Ilarion, în locul căruia, fiindcă î excomunicat încă din 1860, aleseră pe Antim, care a fost declaraţi mai 1872 (ziua sfinţilor Metodie şi Kiril) exarh al Bisericii bulga^ sediul la Constantinopol. Pe motiv că contravenea canoanelor pa hui Antim al Vl-lea (1845—1848 ; 1853—1858 ; 1871—1873) îi de declarînd Biserica bulgară shismatică (25 mai 1872). în septembrie laşi an, turcii insistară să se ţină un sinod «ecumenic». Patriarh Constantinopol, Alexandria şi Antiohia, precum şi arhiepiscopul lei Cipru au aprobat excomunicarea ; cel de Ierusalim (Kiril) s-a poate şi din pricina presiunii ruseşti, motiv pentru care Kiril a depus apoi. De fapt, aici o altă Biserică nu aprobase excomunicare fusese dictată mai mult din motive politice decît bisericeşti. Bisj rusă va da Sfîntul Mir pentru bulgari vreme de 40 de ani, iar 1923 acest lucru l-au făcut pe rînd, pînă la 25 februarie 1945 shisma a fost ridicată de către patriarhul ecumenic Veniamin I (] —1946), Bisericile română şi sîrbă, care au fraternizat cu bulj tot timpul.

Primul exarh, Antim (1872—1877), a păstorit destul de greu, pe de o parte Poarta n-a emis berate de confirmare pentru toţi episcopi aleşi, iar pe de altă parte, naţionalismul bulgar mergea departe, trimiţîndu-se episcopi bulgari şi în regiunile cu major] greceşti (Filipopole, Salonic etc), de unde episcopii greci nu fuse;j rechemaţi. Din pricina răscoalelor contra turcilor, care vor duce la boiul din 1877, dar şi din motivul presiunilor sîrbeşti, care revendi] pentru ei aceste regiuni, episcopii din Scopje şi Ohrida nu şi-au pv ocupa scaunele decît în 1890. Reşedinţa exarhului rămăsese subur Ortakioi (lîngă Istanbul), pentru a nu se contraveni canonului opreşte ca în acelaşi oraş să fie doi episcopi ortodocşi. Intre 1903 se mută ceva mai în centrul Instanbulului. Deşi încă din 1885 Bulgs era recunoscută ca regat şi anexase şi Rumelia, totuşi exarhul voiaj râmînă în Constantinopol pentru a supraveghea mai bine şi episcopi din Tracia şi Macedonia, pe care le va pierde după războiul balcanic] după cel mondial, cînd mare parte din Macedonia se dă Iugoslaviei, cealaltă parte din Tracia se dă Greciei. Peste 500.000 bulgari sînt rej triaţi, în timp ce peste 40.000 emigraseră, din cauza mizeriei, în Amerij

La opt ani după ridicarea shismei bulgare, la 25 februarie 191 Biserica ortodoxă Bulgară a fost ridicată la rangul de Patriarhie, la mai 1953, în timpul păstoriei patriarhului ecumenic Atenagoras I (19j —1972), care a emis Tomosul de recunoaştere din partea Patriarhiei Ec] menice la 1 august .1961.

Viaţa bisericească din statul bulgar era zguduită, ca şi în celelalj state ortodoxe, de frămîntările fireşti pe care le aducea noua viaţă paj lamentară cu partidele şi cu patimile politice provocate mai ales de ir fluenţa marilor puteri. Guvernul Stambulov susţinea în politica rlii să pe regele Ferdinand (1887—1918), deşi acesta era catolic. Mitropolj tul Clement de Tîrnovo avu curajul să se opună regelui (fiind sprijini

PERIOADA A ŞASEA

de Rusia, unde îşi făcuse studiile, ca şi Mihail al Belgradului) —, mo-v pentru carâ a fost destituit şi închis trei ani, dar apoi eliberat în 395, avînd satisfacţia să-1 miruie ortodox pe prinţul Boris (1896), care, . rîndul său, deşi căsătorit catolic, va fi silit de cler şi popor să-şi bo-ize fiul şi fiica ortodox. Aşadar, poporul şi Biserica s-au dovedit mai tri cu toate presiunile politice şi patima partidelor, care nu se arăta-rră deloc favorabile Bisericii. Abia la 25 februarie 1945, schisma a fost dicată, reluîndu-se raporturile cu Patriarhia Ecumenică.

Organizarea bisericească are şi azi la bază — cu mici modificări — 'gulamentul exarhal din 1895 ; autoritate executivă e sinodul, care se instituie din exarh şi din patru mitropoliţi. Din 1908 s-a format şi un msiliu naţional, în care au intrat şi 6 mireni. Exarhul avea de fapt nu-ai autoritatea formală, fiind considerat «primus inter pares». Colegiul ectoral se compunea din cîte doi delegaţi din fiecare din cele 11 epar-i. După ce guvernul aproba pe 2—3 candidaţi dintr-o listă propusă, legiul alegea pe unul. După ce se făcură preparativele pentru procla-area patriarhatului, acesta a fost proclamat la 10 mai 1953 cu patriar-il Kiril Markov, care studiase la Facultatea de teologie din Cernăuţi.

Pentru problemele canonice şi dogmatice, autoritatea supremă e^x borul arhiereilor, iar pentru cele administrativ-financiare, Congresul .ţional mixt. Fiecare episcop e ajutat de un consiliu din 4 preoţi aleşi cler şi reînnoiţi din doi în doi ani. Şedinţele sînt prezidate de mi-jpoliţi. Prima şcoală clericală a fost cea de la Tîrnovo, în 1874, care fost închisă în 1877, apoi redeschisă în 1878 şi desfiinţată în 1885. Mai itornică a fost cea de la Samokov (1876—1904) (cu întreruperi), care i mutat în 1904 la Sofia.

Alături de cunoscuta mînăstire Rila mai sînt : Bacicovo, Trojan, eobrajenskoe etc. La Bacicovo existau în secolul XI un spital, o şcoa-pentru preoţi şi un azil pentru bătrîni.

în general, viaţa bisericească bulgară a evoluat, ca şi cea culturală ie stat, foarte mult în ultimul veac.

BIBLIOGRAFIE

C. D. G. Miiller, Geschichte der orientalischen Nationalkirchen, Gottingen, 7. P. Dincov, L'Oeuvre de Cyrille et Methode et la culture bulgare, Sofia, 1981. Stupperich, Kirche und Staat in Bulgarien und Jugoslavien, Witten, 1971 ; Ka-i Dinkov, Istoria Bisericii Bulgare, în limba bulgară, Sofia, 1963; Irem. Doens, riarch Kiril Kirchenhistoriker Bulgariens, în «Osterreichische Osthefte», Wien,

(1965); Dj. Sljepcevic, Die bulgarische Orthodoxe Kirche, 1944—1955, Bd. I, nchen, 1957; Ivan Snegarov, Kratka istorija na savremite pravoslavni ţărkvi { — irtă istorie a Bisericilor Ortodoxe contemporane). Sofia, 1946; St. Tzanzow, Bise-: bulgară de Ia eliberare pînă astăzi, în limba bulgară, în «Anuarul Facultăţii de logie», Sofia, XVI, 1939; Idem, Die Vertassung der bulgarischen Kirche, Zurich, 3; St. Stanimirov, Istoria Bisericii bulgare, în limba bulgară, Sofia, 1925; E. ihardt, Die Enstehung des bulgarischen Exarchat, 1912.

In limba română :

Arhim. Epifanie Norocel, Relaţiile bisericeşti şi culturale între Biserica orto-â română şi Biserica bulgară în secolul al XlX-lea, 3n «Biserica Ortodoxă Ro-iă», LXXXV (1967), nr. 9—10, p. 1004—1016; Victor Hin Bunea, Stintul Sofronie Vraţa, în «Mitropolia Ardealului», XI (1966), nr. 1—3, p. 56—67; Pr. prof. T.

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

Bodogae, 200 de ani de la apariţia «Istoriei slavo bulgare» a lui Paisie de Hiland, (1762—1962), în «Mitropolia Olteniei», 1963; Silviu Anuichi, Biserica ortodoxă gară de la Iniiinţarea Exarleatului pină la înaintarea Patriarhiei, în «Glasul Bisej di», Bucureşti, XIX (1960), nr. 11—12, p. 945—951. S. Simeonov, iniiinţarea Exarh

tului bulgar, în «Biserica Ortodoxă Română», LIX (1941), nr. 5—6, p. 350 3?

P. Constantinescu-IaSi, Studii istorice româno-bulgare, Bucureşti, 1956; idem, relaţiile artistice româno-bulgare, 1928.

Biserica ortodoxă a Greciei *

între Bisericile ortodoxe cu rang de arhiepiscopie, Biserica Grecii este cea mai mare.

Istoria modernă a Bisericii ortodoxe de Răsărit este dominată ; mare măsură de ideea şi de acţiunea de organizare a Bisericilor naţie nale în Biserici autocefale. Privită din acest punct de vedere, acţiune împăratului Leon I Isaurul (717—741) de a trece Iliricul bisericesc orien tal, din care făcea parte şi Grecia, din secolul IV aflat sub jurisdicţi Bisericii Romei, sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice de Constantino pol, constituie un precedent îndepărtat. Biserica Greciei sau Eladei s-aflat sub juridsdicţia Patriarhiei Ecumenice de la 732 pînă la 1833, cîm ea a cerut autocefalia.

încă de pe vremea Imperiului latin de Constantinopol (1204—1260) penetraţia latinilor şi mai cu seamă a veneţienilor în Grecia a avut c; urmare imediată intensificarea propagandei romano-catolice, ierarhia latină de improvizaţie nouă exercitînd o foarte serioasă presiune asupra Bisericii ortodoxe greceşti locale.

Situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult din a doua jumătate a secolulu XV, cînd veneţienii împărţiră cu turcii stăpînirea asupra Greciei, pini la 1718, şi cînd aceştia din urmă au fost siliţi să lase toată Grecia în stă­pînirea turcilor. Veneţienii şi-au menţinut stăpînirea asupra insuleloi din Marea Ionică pînă la 1797, anul dezmembrării Republicii Veneţie-ne. Cu toată dubla presiune exercitată de turci şi de veneţieni în Gre­cia, Biserica ortodoxă a supravieţuit.

Dar dominaţia turcească, în secolele XVII—XVIII, nu mai era de suportat. Apăsător peste măsură, jugul turcesc a pregătit spiritele şi a grăbit izbucnirea revoluţiei greceşti la 21 martie 1821.

La 1/13 ianuarie 1822, Grecia s-a proclamat independentă la Epidaur, în Nerd-Estul Peloponezului, şi şi-a dat o constituţie democratică. Cu­noscutul poet romantic englez, lordul G. Gordon Byron (1780—1824), a venit în ajutorul răsculaţilor greci, găsindu-şi sfârşitul eroic la Misso-longhi, pe ţărmul sudic al Greciei, la golful Corintului.

Episcopii, destul de numeroşi în Grecia, au fost alături de revolu­ţionari pentru dobîndirea independenţei naţionale. Astfel, episcopul de Patras, Ghermanos, a sfinţit steagurile întîilor răsculaţi greci.

Patriarhul ecumenic de atunci, Grigorie V (1797—1798 ; 1800— 1808 ; 1818—1821), silit de turci, a excomunicat pe răsculaţii din cler, mitropoliţi, episcopi şi preoţi, dar, cu toate acestea, el însuşi a căzut victimă răzbunării turcilor, fiind spînzurat în odăjdiile arhiereşti, la 10

* Capitol redactat de Pr. prof. Ioan Rămureanu.

488 PERIOADA A ŞASEA

aprilie 1821, în ziua de Paşti la poarta Patriarhiei din Constantinopol. Odată cu el au suferit aceeaşi soartă membrii Sfîntului Sinod şi 30.000 de greci din Grecia şi Imperiul turc.

Răscoala din insula Kios, izbucnită în 1822, a fost urmată de un măcel îngrozitor din partea turcilor : 23.000 de persoane au fost ucise, iar 47.000 de tinere fete au fost vîndute ca roabe sau băgate în haremu­rile turcilor.

Cu toată teroarea exercitată de turci, pentru a înlătura amestecul lor în treburile interne ale Greciei eliberate, răsculaţii s-au declarat dez­legaţi de obligaţia de a mai recunoaşte jurisdicţia patriarhului ecume­nic de Constantinopol, atitudine manifestată practic prin nerecunoaşte-rea patriarhului ecumenic Evghenie II (1821—1822), precum şi prin res­pingerea episcopilor trimişi de Patriarhia Ecumenică în scaunele formal vacante.

Luptele dintre greci şi turci au continuat din 1821 pînă în 1828.
Grecia a fost ajutată să-şi dobîndească independenţa de diplomaţia ţă­
rilor europene, îndeosebi Anglia, Franţa şi Rusia. Flota engleză, fran­
ceză şi rusă a dat un preţios ajutor grecilor distrugînd flota turcească
în 1827, la Navarin. "

în urma acestei înfrîngeri, Turcia a fost obligată să încheie pace.

Independenţa Greciei a fost recunoscută pe plan politic internaţio­nal prin pacea de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829. în 1830 s-a constituit statul grec modern, care în 1832 s-a declarat regat, cel din-tîi rege al Greciei moderne fiind Otto I (1832—1862), de origine ger­mană, în 1834, Atena a redevenit capitala Greciei independente, avînd atunci cel mult 5.000 de locuitori.

începînd din 1828, Ioan Capo d'Istria (1776—1831), preşedintele guvernului Greciei între anii 1827—1831, a început să se ocupe şi de problemele bisericeşti. Pentru a detaşa Biserica Greciei eliberate de Pa­triarhia Ecumenică, pentru ca turcii să nu mai găsească prilejul de a se amesteca în treburile bisericeşti şi civile ale Greciei, el a instituit o comisie de trei episcopi, învestiţi cu autoritatea necesară, pentru a se ocupa de toate interesele spirituale ale Greciei eliberate. Un sinod com­pus din 33 de episcopi, întruniţi la Nauplia, la 15/27 iulie 1833, declară la 23 iulie/4 august 1834 că Biserica din regatul Greciei este indepen­dentă faţă de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol şi că credincio­şii ei vor fi conduşi de un sinod bisericesc sub preşedinţia regelui ele­nilor.

Aşezămintele naţionale bisericeşti au fost rînd pe rînd reorganiza­te ; numărul episcopilor a fost redus la zece, iar pe lîngă Universitatea din Atena, înfiinţată în 1837, a fost înfiinţată o Facultate de teologie.

Paralel, însă, cu această acţiune de ridicare şi afirmare a Bisericii, un grup de bărbaţi de stat au întreprins o operă negativă, împiedicînd sistematic orice încercare de statornicire a unui regim de autonomie bi­sericească în Grecia eliberată. Aşa s-a întîmplat cu «eteria ortodoxă», care, la 1839, a încercat să repună Biserica grecească sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. Ceva mai tîrziu, în 1850, prin mijlocirea Rusiei, s-a ajuns la împăcarea Bisericii Greciei cu Patriarhia Ecume­nică.

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

După tratative îndelungate şi obositoare, care s-au prelungi ani, Patriarhia de Constantinopol a recunoscut în cele din urmă, «tomosul sinodic» din 29 iunie/11 iulie 1850, acordat ei de patria Antim IV (1840—1845 ; 1848—1852), autocefalia Bisericii Greciei. '. fost întărită apoi de noul stat grec prin Legea promulgată la 9/2: 1852.

Inspirindu-se după organizarea sinodală a Bisericii ruse, dat Petru cel Mare (1682—1725) la 25 ianuarie 1721, Sinodul Bisericii ceşti se compunea din cinci membri, mitropolitul Atenei fiind preş' te, iar ceilalţi patru erau numiţi anual, după vîrstă şi vechime. Ui misar regal înlocuia pe ober-procurorul rus, făcînd legătura dintre tul Sinod grec şi regele Eladei.

Biserica Greciei eliberate s-a mărit la 1864 prin anexarea în lor ionice. Acestea s-au aflat pînă la 1797 sub dominaţia Veneţiei, 1797—1814 sub dominaţia Franţei, iar din 1814 sub dominaţia An care le-a cedat regatului Greciei în 1864. Cele cinci mitropolii şi episcopii din aceste insule s-au încadrat din 1866 sub jurisdicţia ricii Greciei.

In urma războiului ruso-româno-turc din 1877-—1878, încheiat pacea de la Berlin din 1/13 iulie 1878, Tesalia şi Epirul de Sud unit, în 1878, cu Grecia. Cele cinci mitropolii şi cinci episcopii aceste două provincii au trecut, în 1881, sub jurisdicţia Bisericii ciei. Reforma administrativ-bisericească din 1882 a împărţit Grec 40 de eparhii, adică o mitropolie, cu reşedinţa la Atena, 17 arhieţ pii şi 22 de episcopii. în decursul anilor, împărţirea aceasta a fost dificată după necesităţi, iar episcopiile au fost toate ridicate la de mitropolii pentru a opri rivalităţile dintre titularii lor.

Prin acordul încheiat la 8/21 martie 1908 între guvernul Grec Patriarhia de Constantinopol, Biserica Greciei şi-a extins juris> asupra comunităţilor greceşti din Europa şi America, cu excepţia ricii greceşti din Veneţia, care a rămas mai departe sub jurisdicţia triarhiei din Constantinopol, precum şi asupra comunităţilor din cele două Americi.

Cele două părţi au renunţat, însă, la acest acord la 1/14 1922, cînd patriarhul ecumenic Meletie IV Metaxakis (1921—1 supus din nou comunităţile greceşti din ţările Europei, din . cele Americi, din Australia şi Noua Zeelandă, sub jurisdicţia Patrii Ecumenice, sub care acestea se află pînă azi.

Insula Creta a obţinut, în 1898, o autonomie politică în cadru periului otoman, iar în 1913 a fost anexată la statul Greciei, din face parte pînă astăzi. Din punct de vedere bisericesc, însă, Bu insulei Creta a rămas mai departe sub jurisdicţia Patriarhiei de stantinopol. La 28 februarie 1967, Sfîntul Sinod al Patriarhiei de stantinopol, în frunte cu patriarhul Atenagora I (1949—1972), pri cizia nr. 283, i-a acordat autonomia bisericească.

în urma războiului balcanic din 1912—1913, care s-a încheiat pacea de la Bucureşti din 28 iulie/10 august 1913, Greciei i-a sudul Macedoniei şi vestul Traciei. Cu toate că aceste două provii»¹

PERIOADA A ŞASEA

ntrat în componenţa statului grec, Patriarhia Ecumenică şi-a menţinut urisdicţia bisericească asupra celor 40 de mitropolii din Macedonia şi bordul Greciei pînă la 1928, cînd, printr-un nou acord, aceste mitropo-ii au trecut definitiv sub jurisdicţia Bisericii Eladei.

Sfîntul Munte Athos a fost încadrat în 1913 la teritoriul Greciei, iar cele 20 de mînăstiri, care constituie un centru monahal inter-orto-ox, au rămas mai departe sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.

Insulele Dodecanezului — e vorba de cele 12 insule situate lingă armul de sud-vest al Asiei Mici, ocupate de Italia în timpul războiului ;aio-turc din 1911—1912, au revenit Greciei, prin pacea de la Paris din 0 februarie 1947. Cele patru mitropolii din aceste insule : Rodos, Le-:>s-Calymnos, Cos şi Carpatos-Cassos au intrat sub jurisdicţia Bisericii ^;reeiei.

In timpul primului război mondial (1916—1918), Grecia s-a alăturat, n 1917, Puterilor Antantei — Franţa, Anglia şi Rusia.

Prin tratatul de pace de la Sevres (în Franţa), din 10 august 1920, nirna, cu teritoriul din jur şi malul european al Dardanelelor au -st atribuite Greciei, care a luptat alături de Puterile Antantei.

Războiul greco-turc din 1919—1922, cîştigat de Turcia, sub condu-' rea lui Kemal Ataturk (1881—1938), creatorul Turciei contemporane, făcut ca Grecia să piardă teritoriile atribuite ei prin tratatul de pace ■ la Sevres din 1920.

Tratatul de pace de la Lausanne, din 24 iulie 1923, dintre Grecia Turcia, semnat şi de Franţa, Anglia şi Italia, a lăsat Greciei configu-ţia teritorială de astăzi.

In urma înfrîngerii Greciei, în 1922, de către Turcia, s-a procedat,

1922, la un schimb masiv de populaţie între grecii din Asia Mică şi

-cii din Macedonia şi Tracia. Peste un milion şi jumătate de greci au

;t ucişi şi expulzaţi, aceştia din urmă fiind colonizaţi de statul grec,

Tesalia, Macedonia şi Tracia.

Din 1922, Biserica Greciei a fost condusă de arhiepiscopul Hrisos-n Papadopulos (1922—1938), unul dintre marii erudiţi în materie de )rie bisericească ai Greciei contemporane. In timpul păstoriei lui, tul grec a promulgat, la 31 decembrie 1923, noul Statut religios al Bi-icii Eladei, care, cu unele modificări făcute la 24 decembrie 1939/3 uarie 1940, a rămas în vigoare pînă la publicarea Legii 590 din 31 i 1977. S-a ajuns, după primul război mondial, ca Biserica Greciei să ă 81 de eparhii, toate cu titlu de mitropolii, dar există tendinţa de a micşora numărul lor.

Sfîntul Sinod al Bisericii Greciei se compune din toţi mitropoliţii ; ducerea administrativă o are arhiepiscopul Atenei cu un sinod re-is, format din şase mitropoliţi.

Ca toate statele moderne, Grecia a secularizat averile bisericeşti şi ăstireşti.

Traducerea operelor lui Fr. M. Arouet Voltaire (f 1778) în greceşte Eugen Vulgaris (f 1806) şi Ad. Korais (f 1833), a contribuit la tarea spiritului monastic în Grecia. In raport cu numărul populaţiei, 830 erau trei călugări la 1000 de locuitori, iar după 1919, 7 călugări

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA

la 10.000 de locuitori. în 1833 existau peste 3.000 de călugări şi 280 călugăriţe.

Se cunosc şi în Grecia încercări de prozelitism susţinute de age Bisericii romano-catolice şi protestante. Rezultatele lor însă n-au j nicicînd îngrijorătoare. îndată ce autorităţile bisericeşti au cunoscut desubturile lor, încercările acestea au devenit inoperante.

Şcoala englezului King (1822—1869) a reuşit totuşi să converte că la protestantism cîţiva greci, dar şcolile şi bisericile lor au fost a desfiinţate.

învăţămîntul teologic universitar grec are peste 100 de ani de e tentă, la Atena funcţionînd o Facultate ele teologie din 1837. Acest văţămînt a fost oarecum influenţat de spiritul protestant, dar tendi conservatoare, inspirată de teologia rusă, a ţinut echilibrul, temper alunecarea pripită a unor teologi greci spre influenţe protestante anglicane.

în cursul secolelor XIX şi XX Biserica greacă a dat literaturii t logice universale teologi şi reprezentanţi de seamă, de incontestab valoare teologică şi istorică, cu un pronunţat caracter ortodox.

în ceea ce priveşte orientarea spirituală a Greciei moderne, treb să observăm că libertatea de cugetare şi anume latura ei speculaţi este una dintre cele mai caracteristice însuşiri chiar şi ale grecului azi. De aceea nu-i de mirare faptul că în Grecia modernă s-au întîl în viaţa spirituală unele direcţii liberale, unele opinii personale teoli gice — teologumene.

Au existat, desigur, controverse aprinse în secolul XIX între Teoc Farmachides (f 1860) şi Neofit Vamvas (f 1855) de o parte, şi Constant Oiconomuos (f 1857) de alta, în legătură cu autocefalia greacă sau /justificarea secularizării averilor bisericeşti şi mînăstireşti, care au di generat, uneori ajungînd la încordări şi lupte aprinse. Farmachidei Vamvas şi alţii de mai tîrziu susţineau introducerea reformelor bis riceşti pe baza progresului ştiinţific : traducerea Bibliei în limba ne< greacă, actualizarea interpretării Sfintei Scripturi, un rol social m efectiv din partea Bisericii etc, pe cînd conservatorii, în frunte c C. Oiconomuos, susţineau rămînerea mai departe la tradiţia Sfinţilo Părinţi. Pînă la urmă a biruit viziunea progresiştilor.

In 1903 însuşi arhiepiscopul Procopie al Atenei a trebuit să-şi de demisia, pentru că mişcarea studenţească nu a aprobat traducerea Bi bliei în limba neo-greacă.

Toate acestea nu formează pericole pentru Biserica ortodoxă greacă adînc înrădăcinată în credinţa evanghelică, apostolică şi patristică. Unei rele provin şi din starea de sărăcie a clerului, pentru care, în ultimi 50 de ani, s-a făcut mult, introdueîndu-se salarizarea după gradul d studii făcute.

în prezent, Biserica ortodoxă greacă are peste 9 milioane de ere dincioşi.

Mitropolia Cretei se bucură de autonomia pe care a obţinut-o ă> la Patriarhia Ecumenică la 28 februarie 1967.

Mişcarea misionară din timpul nostru, Zoi (Viaţa), condusă de pro­fesorul mirean Panaghiotis Trembelas, care numără sute de mii de

92 PERIOADA A ŞASEA

nembri, reprezintă un corectiv faţă de tradiţionalismul lipsit de ma-^abilitate şi actualitate al unor teologi şi mitropoliţi care nu voiau Siblia în limba poporului, nici conferinţe sau meditaţii în afară de Userică. Spiritul grec are totdeauna această elasticitate în cugetare, izibilă în opiniile teologice personale — teologumene, susţinute nu turnai de profesorii laici de teologie, ci şi de unii credincioşi mireni, are totuşi sînt buni sprijinitori ai Bisericii.

In 1961, tinerii din mişcarea «Syndesmos» au creat la Atena un entru misionar interortodox, sub numele de «Porevthentes» = [opsoOevcsS = «Mergînd», (învăţaţi toate neamurile Matei, 28, 19). ifîntul Sinod al Bisericii Greciei a înfiinţat, în 1867, o Secţie pentru ■lisiune, iar în 1970, în colaborare cu Facultatea de Teologie din Atena, înfiinţat un Institut on mission studies. Din decembrie 1981, publică evista «Ilâvra xa. "sOvtj» (= AU Nations — «Toate neamurile»). ,

Ca în toafe Bisericile, au apărut şi în Biserica Greciei unele mişcări isidente, dar fără importanţă. Astfel, pe la 1839, învăţatul T. Kairis, n preot întors de curînd de la studii din Apus, susţinea deismul, con-amnînd tot ce trecea dincolo de credinţa în Dumnezeu, de predestinaţie i nemurirea sufletului. El nega tot ceea ce e vizibil în Biserică, răstăl- -îăcind creştinismul, pe care-1 reducea la un gen de teofilantropie. A :ist un mare predicator şi organizator — făcuse aziluri şi orfelinate —, atras pe mulţi care criticau păcatele oamenilor Bisericii şi ale poli-icienilor, care se lăudau cu suferinţele şi meritele Bisericii greceşti, ar nu făceau nimic din punct de vedere practic. Mişcarea a degenerat î erezie, iar el însuşi a fost închis.

După el s-au ivit şi alţii : pozitivişti, budişti, teosofi, francmasoni, are şi-au predicat crezurile, înstrăinînd pe unii intelectuali şi credin-ioşi de Biserică. Scriitorul Lascaratos, de pildă, a ridiculizat Biserica i aşezările ei ; călugărul Papoulakis a dat naştere la unele tulburări nistice ; mireanul Makrakis a format, spre finele secolului XIX, chiar sectă cu vreo 5000 de aderenţi, pretinzînd că introduce o adevărată eformă a moravurilor, iar Nifon Dimopulos a propagat un raţionalism xagerat.

BIBLIOGRAFIE

C. D. G. Muller, Geschichte der orientalischen Nationalkirchen, Coltingen, 1981 , ichard Clogg, A short history oi modern Greece, Cambridge, 1979 ; D. A. Zakythi-os, The making o! modern Greece. From Byzantium to independence, Oxford, 1976; îeorg Stadmiiller, Geschichte Siidosteuropas, 2-e Aufl., Miinchen, 1976, Irmgard y'ilhelm, Die Anlănge des griechischen Nationalstaates, 2833—3843, Munchen-Wien, 973 ; A. Vacalopoulos, A history of Thessaloniki, translation by P. F. Carney, Thes-îloniki, 1972; Idem,'IaTopîa tou veoi> eXXiviatiou, 3 voi., Tesalonic, 1961—1968; N. G. vornos, Histoire de la Grece moderne (Coli. «Que sais-je?»), nr. 578, Paris, 1972; :h. A. Frazee, The Orthodox Church and Independent Greece, 1821—1852, Cambridge, 969; M. Rinvoluch, Anatomie d'une Eglise. L'Eglise grecque d'aujourd'hui, Paris, 969; C. M. Woodhouse, The Story ol Modern Greece, London, 1968 ; D. Kitzikis,¹' •rece moderne. De la Grece byzantine ă la Grece contemporaine, în «Encyclopaedia fniversalis», t. 7, Paris, 1968, p. 1077—1085; W. C. Montague, The History oi Mo-ern Greece, London, 1968; D. I. Constantelos, The Greek Orthodox Church, New 'ork, 1968 ; B. Spuler, Gegenwartslage der Ostkirchen in Ihrer nationalen und staat-chen Umvelt, 2-e Auflage, Frankfurt am Main, 1968, p. 196—212; Griechenland ; '.. Haralampidis, 'H'ExxXiJaîa tfis 'EXXdSo? în «6p''jaxeim'X.T] noi ^81)7.^

BISERICA IN EPOCA MODERNA ŞI CONTEMPORANA 49;

t. V, Atena, 1964, p. 619—648 ; G. I. Konidaris/ExxXTîoiaaxix-rj îaxopîa tf.î 'EXaccSo? &tc

x^î ÎSpusecoî xcu-v sxxXrpimv auxrjî uit6 xou âjioaxoXou IlauXou HSXP' "iî(j.spov 49—50 — 1951
t. I—II, Atena, 1954—1960; Idem, 'Eizizoixoi 'Ey.xXvjoiaaxt7.Tj Laxopîa xrjs 'EXXâbos 40/50 —
3038. Extras din «6prj3y.simx.-ij xal rj6?jxi] 'E^xuxXoTiatBEia», Atena, 1938, p. 158—415 ; Ev,
Theodoru, The Church of Greece, Athens, 1959; Mitropolit V. Atesis, 'H'ExxXv)3(|
xtov 'AO^vcov ar^b xou 1833 jiixP¹ ai^M-£po^N'> ed. 2-a, Atena, 1957 ; Ianis Kordatos, 'Isxopî
'EXXâ II A 1957 P Hd T/
xP ^p , Isxopî

, p; 'EXXâoo?,t. II, Atena, 1957; P. Hammond, T/ie present state of the Greel

Cliurch, London, 1956 ; Mitropolitul Pantelimon de Chios, T6 xavovtxov auax^[ia xîj 8toiy.r,3E(oS x^î 'ExxX^aîa? xfjî 'EXXaBoî, Atena, 1955 ; H. Alivizates, 'H'EXX^r/.i; 'OpfloSoSo 'Exx/.rjsî-x, Atena, 1955; Ivan Snegarov, Kiatka istorija na savremite pravoslavn ţărkvi (— Scurtă istorie a Bisericilor Ortodoxe contemporane), Solia, 1946 Th. H. Papadopoulos, Studies and documents relating fo the history of the Greef Church and people under turkish domination, Brusselis, 1952; T. Haralampides Die Kirchenpolitik Griechenlands, în «Zeitschrift fur Kirchengeschichte», Stuttgart LV (1936), p. 158—192; Hr. Papadopoulos, 'Iaoxpîot xîjî 'Exy.Xr/aîaS xrjs 'E/.Xâfioî, t. I Atena, 1920; N. B. Tomadakis.'Iaxopia xr,; 'ExxXlsîa; KpTJxvîî e^'t Toupxoxpîxiaî (1645— 1898), t. 1 Ai Uniai (Izvoarele), Atena 1974.