Alejo Carpentier



Yüklə 1.04 Mb.
səhifə19/27
tarix30.12.2018
ölçüsü1.04 Mb.
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   27

1 Tipuri de chitare latino-americane.



F238)

Cu paturi de puşcă în spate, pe ogoare şi în fabrici, se duceau cu voinţa fermă de a lucra prost, de a produce puţin folosindu-se de toate şiretlicurile menite să provoace o oprire a maşinilor, să paralizeze macaralele, să taie verigile unui lanţ, când nu aruncau nisip pe axul vreunei roţi dinţate, sau în cămaşa unui piston. Se spunea că Studentul – acel „student” de care începea să se audă cam prea mult, mereu activ, deşi invizibil rătăcitor şi ubicuu, ascuns şi totuşi vizibil, mutându-se de la Şes la Munte, din porturile pescăreşti la exploatările forestiere din Tierras Calientes era instigatorul, organizatorul întregii acestei activităţi. Şi era evident acum că nu era singur în aceste acţiuni atât de multiple şi de bine organizate; erau mulţi, mult mai mulţi poate decât se credea, cei care aplicau tactica lor, folosindu-se de aceleaşi trucuri, aplicând aceleaşi, sisteme. „Sunt organizaţi în celule”, spunea Doctorul Peralta, vrând să explice totul cu ajutorul unui'termen pe care Primul Magistrat nu reuşea să-l înţeleagă: „Dacă e vorba de celule, le avem pe cele de la Penitenciarul Model”, răspundea. „Şi deja nu mai sunt de ajuns pentru atâta lume'„'. (încerca să glumească.) „Am ajuns cel mai mare hotelier al Republicii.” Şi răsfoia nerăbdător volumele ce rămăseseră încă împrăştiate pe masă. Anti-Diihring, Sfânta Familie, Critica Programelor de la Gotha şi Er-jurt. „Aici nu se spune nimic de celule.” Şi nici în Manifest. Singurul lucru foarte clar era ceea ce se spunea acolo, pe ultima pagină: „Comuniştii sprijină orice mişcare revoluţionară îndreptată contra ordinii social-politice existente…” într-una din zile, Doctorul Peralta îi aduse Preşedintelui o publicaţie ciudată, ce sosise cu obişnuita corespondenţă: era vorba de un ziar. Dar un ziar deosebit, cum nu se mai văzuse până atunci în ţară: tipărit pe hârtie de mătase, cu opt pagini format 16, de mărimea unei cărţi, uşor, cât o scrisoare obişnuită. Un singur titlu: Eliberarea. De altfel, prezentat îngrijit, cu patru coloane pe pagină, perfect lizibil, asemenea unui dicţionar. Exemplarul Anul I, Numărul 1 se deschidea cu un editorial împotriva Regimului, sever, fără epitete inutile, sec ca un plesnet de bici, scris într-un stil clar şi sprinten. „Asta-i ceva nou”, murmură Primul Magistrat, văzând că se spuneau lucruri mult mai supărătoare decât insultele la superlativ, din cale-afară de neaoşe, pe care i le adresau de obicei partizanii lui Luis Leoncio Martinez. Urma apoi o prezentare amănunţită a celor mai recente nelegiuiri comise de poliţie, cu numele victimelor şi numele agenţilor. După aceea, o serioasă analiză a ultimelor greve, trăgându-se concluzii de ordin practic din izbânzile şi greşelile înregistrate. Şi în paginile din mijloc, asta era cea mai gravă chestie, o enumerare – atât de exactă în privinţa detaliilor, datelor şi cifrelor încât presupunea, cu siguranţă, cunoaşterea unor documente ţinute în cel mai mare secret – a celor mai ascunse afaceri făcute de Preşedinte, miniştri, generalii şi acoliţii săi,_ în ultimele luni. „Printre noi e o Iudă”, strigă Primul Magistrat cu o schimonoseală de indignare. „Cineva le-a furnizat toate datele astea”. „Dar… Cine publică asta?” întrebă Doctorul Peralta, perplex. „Nu-i nevoie să întrebi. Citeşte fraza pusă drept încheiere a numărului: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!„ „Dumnezeii!… Aşa se încheie şi Manifestul!„ „Ceea ce înseamnă că acest ziar fără semnături, e semnat”… Înainte de zece se află că o mie de persoane primiseră ziarul clandestin cu poşta de dimineaţă. Experţii în tipografie, convocaţi la Consiliul de Miniştri ca să examineze cazul, fură de părere că ediţia nu putuse fi tipărită decât în afara ţării, judecind după caracterele întrebuinţate, stilul paginaţiei, provenienţa – germană după aparenţe – a hârtiei de biblie care, în prezent, nu se găsea în ţară. Poate că tipografia se afla în vreun oraş de frontieră. Aşa încât se institui cenzura întregii corespondenţe din străinătate. Dar marţea următoare, la puţină vreme după ce se deşteptase, Primul Magistrat găsi Numărul 2 din Eliberarea pe tava cu micul dejun adus de intendenta Elmira. Se institui, ca atare, cenzura internă la centrele de cartare. Ceea ce nu împiedică apariţia Nr. 3 care, ignorând căile poştale, fu găsit – cu banderolă dar Fără ştampile – în cutiile de poştă ale ministerelor, instituţiilor publice, întreprinderilor comerciale şi locuinţelor particulare, fără să mai vorbim de exemplarele care, acum, circulau din buzunar în buzunar, treceau dintr-un sertar în altul, sau erau strecurate pe sub porţi, aruncate pe ferestre sau lăsate în verande ori pe pervazurile ferestrelor de misterioase mâini. Toate tipografiile Republicii fură puse sub supraveghere militară. In spatele fiecărei rotative, prese, mese de dat şpalturi, al fiecărui linotip se afla câte un detectiv. Dar nimic nu putu împiedica apariţia numerelor 4, 5, 6 şi 7 din Eliberarea. Tipografia clandestină, tipografie fantomă, invizibilă, tăcută, continua să lucreze cu exasperantă eficienţă. Era ca un Laborator Central, o făurărie a gnomilor ce se afla aici, poate în acest cartier, poate în cel de dincolo, ca să confecţioneze, fără zgomot şi forfotă, blestematele păginuţe în 16 care, în fiecare săptămână, îi provocau insomnii Primului Magistrat. Cam pe atunci, într-o şedinţă a Consiliului, Ministrul de Interne pronunţă o frază nouă ce suna a formulă magică şi ameninţătoare: „Aurul Moscovei”. „Ce Aurul Moscovei, nici pomeneală de Aurul Moscovei” urlă Preşedintele. „Bolşevicii sunt săraci lipiţi pământului şi dau ei aur pentru…” (Se duse să ia un număr recent din L'Illustration de la Paris.) „Priviţi… Priviţi pozele astea… Grămezi de cadavre pe malurile Niprului şi Vol-găi… Copii numai piele şi os… Foametea Anului 1000… Holera… Tifosul… Marile ducese cerând de pomană pe străzi… O mizerie fără seamăn şi fără speranţe”… Ministrul insista. Totul e foarte adevărat. Dar bolşevicii ăia vânduseră tezaurul lui Potemkin şi al Ecaterinei cea Mare, coroanele de la Kremlin, bijuteriile luate de la prinţi şi boieri, tablourile de la Ermitage, ca să subvenţioneze o revoluţie internaţională, singura capabilă să salveze comunismul de la dezastru. „Citiţi, citiţi articolele publicate de Kerenski în presa nord-americană.” Aurul străin nu era o ficţiune. Numai Aurul Străin putea explica existenţa în ţară a unei publicaţii ca Eliberarea (tocmai primiseră Numărul 8), pe hârtia scumpă, cu utiLaie ascunse în vreo peşteră sau în vreuna dintre neştiutele subterane pe care – aşa cum afirmă unii istorici – le construiseră conchistadorii spanioli sub ceea ce era astăzi capitala Republicii, ca să lege între ele trei fortăreţe, azi în ruine… Şi când, la puţine nopţi după aceea, explodă o nouă petardă la Palat – deşi fără să facă prea multe pagube, fiindcă fusese pusă într-o debara plină de vechituri – realitatea unui Aur al Moscovei se întipări în mintea Primului Magistrat. Nu erau o simplă fantezie a umoriştilor caricaturile din Le Rire care înfăţişau un Urs aruncând bombe cu fitilul aprins peste harta Europei, nici imaginea unei Caracatiţe Roşii care, din vârful bisericii Sfântul Vasile, îşi întindea tentaculele să cuprindă tot globul. Una dintre „. Ceste tentacule se strecurase în ţara noastră. „Trebuie luate măsuri de urgenţă„, murmură Peralta. „Şi ce ne mai rămâne de făcut?” răspundea Demnitarul, parcă obosit deodată, tânjind după un Arc de Triumf care, de s-ar fi înălţat aici, în locul unui Vulcan inutil, l-ar fi condus, pe sub bolta-i înaltă, spre voluptoasa tihnă aromind a vin şi cărbune de lemn de la Bois-Charbons a lui Monsieur Musard… În zilele agitate şi de nelinişte, ducea dorul după Ţara Inteligenţei, unde chiar în metro se putea citi un alexandrin demn de Racine:

Le train ne peut partir que Ies portes fermees… L la care – cum remarcase odată Ilustrul Academician; acum atât de departe – ar fi putut răspunde un Azarlas din Athalie, reîncarnat în persoana şefului de staţie de la Pigalle ce, en un lieu souterrain par nos peres creuse * (actul V), i-ar fi dat plecarea trenului în direcţia Place de l'Etoile:

J'en ai fait devant moi Jermer toutes Ies portes3.

* Trenul nu porneşte declt după închiderea uşilor… (în fr. în orig.).

3 Intr-im loc subteran, săpat de părinţii noştri (în fr. îa orig.).

S Am făcut ca în faţa mea să se închidă toate uşile (în fr. tn orig).



*fu cred că Frica sau Spaima pot fi lăudabile sau utile…

Deseartea Se răspândi zvonul, într-o dimineaţă, că fusese găsit un cal mort, putrezit, cu pântecele desfăcut, în rezervorul principal de apă potabilă al oraşului şi, ca urmare, toţi cei ce băuseră de la robinetele legate de Apeductul Municipal – şi era deja ora unsprezece – erau ameninţaţi cu tifosul. Dar când Ministrul Salubrităţii, în persoană, veni să cerceteze cazul, constată că în celebrul Bazin del Almendro, orgoliu al construcţiilor hidraulice naţionale, plutea doar un cal de lemn – negru, cu copitele argintate, binecunoscuta reclamă a şelăriei „Mânzul Andaluz” – pe care nişte siniştri glumeţi îl azvârâiseră acolo în timpul nopţii. Tocmai începuse lumea să se calmeze, când se declară un incendiu cu pale roşii – prea roşii – la un debit de tutun aflat la periferie. Şi după o urlătoare mobilizare de maşini, pompierii se treziră în faţa unui imens foc bengal, aprins în mod inexplicabil, ce-şi încheia distracţia într-o veselă răpăială de rachete. A doua zi, înşelate în buna lor credinţă, mai multe ziare publicară anunţurile mortuare, cu respectivele requiescat în pace ale unor înalţi funcţionari de stat ce se bucurau de o sănătate excelentă. Şi începu astfel o epocă de mistificări, de glume groaznice, râspândire de zvonuri, totul pentru a crea o atmosferă de dezordine, nelinişte, neîncredere şi nemulţumire în întreaga ţară. Se primeau capete de mort prin poştă; soseau coroane mortuare acolo unde nu murise nimeni; suna un telefon, la miezul nopţii, ca să te anunţe că stă-pmul casei, plecat, murise de un infarct într-un bordel. Şi soseau scrisori anonime, misive confecţionate cu Utere tăiate din ziare, care ameninţau cu răpiri şi atentate, informau – aproape întotdeauna exact – despre cazuri de homosexualism, adultere, conţineau false ştiri despre răzvrătiri în provincie, dizidente în cadrul Înaltului Comandament Militar, iminente falimente, închiderea unor companii de asigurări şi apropiate raţionalizări la alimentele de primă necesitate. Şi mai apăreau, în mai mică măsură, ca să provoace îmbulzeli, cozi, proteste, ciocniri cu poliţia, anunţuri de schimburi avantajoase – crătiţi uzate contra maşini de cusut, scule contra' ceasuri elveţiene, roabe contre biciclete – la magazinele cu clientelă grasă sau la un American Grocery deschis recent. Se căutau muncitori, cu salarii fabuloase, de către fabrici de mult închise. „Nu consumaţi carne de vacă aftoasă” – aviza o foaie volantă distribuită la miezul zilei. „Banca Naţională îşi suspendă operaţiunile”, anunţa alta pe înserat, ca a doua zi lumea să se calce în picioare în faţa ghişeelor. Se trăia într-un oraş întors pe dos, cu noţiuni falsificate, adrese aiurite, cu fire încurcate în aşa fel că telefonul de la morgă făcea atingere, în mod inexplicabil, cu biroul Primului Ministru, iar telefonul de la casa de curve îl trezea, în zori, pe Nunţiul Papal. Cine comanda un pian Steinway la New York, găsea în ladă un măgar decapitat; cine cumpăra un disc cu Tito Schipa, tenor foarte apreciat deoarece cânta în spaniolă, auzea o revărsare de înjurături la adresa Guvernului de cum punea acul pe disc, cu toate că acesta avea pe el marca „Master's Voice”. Pe lângă toate astea, se trecea şi la acţiuni mai mari: agitatori tot mai îndrăzneţi, care provocau panică în săli de cinema cu explozii de mag-* neziu, scoteau şinele tramvaielor, tăiau firele electrice – lăsând jumătate de oraş fără lumină ca să dea mai bine cu pietre în vitrinele anumitor magazine… Era o întreagă armată ocultă, mobilă, inteligentă, plină de idei şi de şiretenie, care, acum, acţiona peste tot, ca să dezorganizeze ceea ce era organizat, să dezarticuleze mecanismele administrative, să menţină autorităţile într-o veşnică spaimă şi să instaureze un climat de încordare tot mai mare… Nimeni nu mai credea în nimeni. Iar poliţia, neputincioasă, în ciuda continuei înmulţiri A agenţilor, detectivilor, turnătorilor, denunţătorilor, informatorilor, observatorilor din umbră, lovea mereu pe de lături fără să dea niciodată de adevăraţii autori ai cutărei sau cutărei acţiuni. Încă două bombe mai explodaseră la Palat, cu toate că la intrarea în clădire toată lumea era percheziţionată şi era examinat fiecare pachet adus din afară. Şi cum trebuia învinovăţit cineva şi nimerii nu voia să-şi recunoască descurajarea, se căutau raţiuni valabile pentru a demonstra că promotorul a tot ce se întâmpla, maestrul acţiunilor drăceşti, stăpânul mecanismelor tainice, era Studentul. Dar editorialele Eliberării – niciodată semnate, bineînţeles – afirmau că straniile întâmplări care-i nelinişteau pe cetăţeni nu se datorau activităţii comuniştilor: „Noi nu ne folosim de glume şi mistificări pentru a duce inainte lupta noastră”. Şi continuând pe un ton mai neaoş; „Adevăraţii revoluţionari nu se ţin de scandaluri, curvăsărie şi jocuri de noroc”. Şi alături, mereu severa antologie de concepte marxiste, în chenar: Omenirea nu-şi pune niciodată decât probleme pe care le poate rezolva, pentru că, dacă privim bine, vom vedea că întotdeauna problema apare acolo unde există deja condiţii materiale pentru a ji rezolvată (Contribuţii la critica economiei politice.) „încep să cred, zicea Preşedintele, dezorientat, că măgăruşul ăsta spune adevărul. Urmăreşte alte scopuri. E un visător. Dar sincer. Nu şi-ar pierde el timpul să-mi dea telefon ca să-mi spună că aseară am murit ca Felix Faure.” „Dar bombele?” zicea Peralta. „Ei, da, bombele”, spunea Primul Magistrat, din nou nehotărât. „Comuniştii, ca şi anarhiştii, pun bombe pe unde pot. N-ai decât să priveşti desenele din presa internaţională. Şi totuşi…” „Partea proastă e că lumea pune totul pe seama Studentului”, remarca Secretarul. „Şi din cauza asta a devenit un mit, e un fel de Robin Hood cu inelul lui Giges K Iar prostimea noastră adoră poveştile astea…” Şi avea dreptate, pentru că mult, tare

1 Rege al Lidiei (685-657) î.e.n.); potrivit legendei era posesorul unui inel ce-l făcea invizibil.

Mult circulaseră romanele lui Ponson du Terrail ' şi Mizerabilii – pe drumurile ţării, cu personaje care-şi schimbă numele, vârsla şi înfăţişarea, înşelându-şi întotdeauna urmăritorii. Gaston Leroux arătase puterea mimetică a unui răufăcător în foarte tradusul şi cititul roman Misterul camerei galbene. Şi pe un fond de clasici răzvrătiţi, de istorici outlaws2, de neprinşi împărţitori de dreptate, figura Studentului apărea pe buzele oamenilor când stăteau la taclale la portiţă sau prin case, în cântecele care se năşteau îngânat în camera din spate a vreunei cârciumioare prin vreun sat – deşi acolo, ca să spunem lucrurilor pe nume. Nu prea se ştia ce poate fi chestia asta cu comunismul, duşmanul bogaţilor, biciul necinstiţilor, recuceritorul unei naţionalităţi alienată de capitalism, având ca înaintaşi diverşi conducători populari din războaiele noastre de independenţă care, prin faptele lor generoase şi justiţiare, continuau să trăiască în memoria oamenilor. Faima ubicuităţii sale, mai ales, creştea de la o zi la alta; era geniul itinera-riilor imprevizibile care, bătându-şi joc de barajele poliţiei, de posturile de control şi patrule, se deplasa de la minele din Nord la şantierele navale din La Veroniea, de pemeleagurile tăietorilor de lemne, pe câmpurile pline de cărăbuşi. Şi se îmbogăţea legenda Studentului cu întâmplări de laudă, veşti şi balade ce se transmiteau din gură-n gură: se strecura prin ferestrui atât de înguste că trecerea lui pe-acolo era o minune; alerga pe acoperişuri, sărea de pe o terasă pe alta, se travestea în pastor protestant, în călugăr capucin, orb prefăcut într-o zi, fals poliţist în alta – plugar, miner, cărăuş, medic cu geantă, turist englez, harpist ambulant, cărător cu spatele – şi în vreme ce toată Securitatea Statului îl căuta cu mare tămbălău de motociclete şi cartiere întregi asediate, cel căutat, pârâtul, se odihnea poate pe vreo bancă. În Parcul Central, cu o perucă de bătrân, barbă albă şi ochelari negri, cu faţa vârâtă în-

1 Pierre-Alexis Ponson du Terrail (1829-1871), romancier francez, autorul mai multor romane-foileton printre care şi celebrele Aventuri ale lui Rocambole.

2 Haiduci, oameni în afara legii (în engl. în orig.).

Tr-lin ziar. În timp ce partizani de-ai lui – nu se ştia, de fapt, dacă erau partizani de-ai lui – începeau să cânte, acolo, în depărtare, pe pământurile agavei şi no-palului, în aerul cu miros de alge şi năvoade, în lanurile de grâu de pe culmi şi pe ogoarele dintre zăpezi, câleva versuri ce se cântaseră mult în Mexic, cu ani în urmă:

Lumea zice că plugarii Suntem toţi nişte tâthari că nu stăm în jug ca boii cum vor stăpânii ăi mari.

„Nu vreau mituri”, spunea Primul Magistrat în faţa realităţii crescânde a Studentului, al cărui presupus – necunoscut – chip i se năzărea, în fiecare dimineaţă, între fereastra biroului şi telurica prezenţă a Vulcanului Tutelar. „Nu vreau mituri. Nimic nu circulă atât în continentul ăsta, ca miturile”. „Aşa e, desigur”, era de părere profesorul de liceu care ieşea deseori la suprafaţă în Peralta. „Moctezuma a fost răsturnat de mitul mesianic-aztec al Omului-cu-Faţa-Palidă-ce-avea-să-vină-din-Răsărit. În Anzi a dăinuit mitul Dumnezeului Inca, încarnat în Tupac Amaru care-a luptat vitejeşte cu spaniolii. A existat mitul Invierii-Vechilor-Zei, ce ne-a adus un Oraş Fantomă în pădurile din Yukatân, pe când Parisul sărbătorea venirea pe lume a Secolului Ştiinţei şi se închina Zânei Electricitate. Mitul unui Auguste Comte în stil brazilian, cu mistica împerechere dintre Batucada1 şi Pozitivism. Mitul acelor gauchos invulnerabili la gloanţe. Mitul haitianului ăla – Mac-kandal, parcă se numea – în stare să se transforme în fluture, iguana, cal sau porumbel. Mitul lui Emiliano Zapata, urcând la ceruri după moarte, călare pe-un armăsar negru ce scotea foc pe nări”. „Şi în Mexic, remarcă Demnitarul, l-au răsturnat şi pe prietenul nostru Porfirio Dâaz cu mitul „Sufragiu efectiv, nu

1 Dans african.

Realegere„ şi deşteptarea Vulturului şi Şarpelui' ce dormeau foarte bine, spre fericirea ţării, de mai bine de treizeci de ani. Şi acum, apare aici mitul Studentului, regenerator şi pur, spartachian şi omniprezent. Trebuie să sfârşim cu Mitul Studentului… Şi poliţia asta a noastră, instruită, în mă-sa, în Statele Unite, care e un căcat, e în stare doar să bată oameni legaţi de mâini şi de picioare, să biciuiască şi să înece în căzi de baie”… Peralta tocmai deschidea servieta Hermes pentru a mai potoli spiritele stăpânului, când sosi surprinzătoarea, neaşteptata, minunata veste că Studentul, găsit acolo unde te aşteptai mai puţin, se lăsase arestat în mod prostesc, fără să se opună, fără eroism, la un punct de control din Sud, unde doi gardieni naivi – dar nu chiar atât de naivi – se miraseră că într-o căruţă cu trestie de zahăr se afla un tăietor de trestie fără bătături în palme, Fotografia individului, făcută acum, coincidea cu cea de pe un anumit act de înscriere la universitate, foarte studiată de poliţie. Şi tipul, de două ceasuri nega că el e El, într-o celulă – nu vroia celule?

— A Penitenciarului Model. „Pentru Dumnezeu, să nu i se facă vreun rău!” exclamă Primul Magistrat. „Un mic dejun copios cu arepas2, unt, brânză, frământată, fasole neagră, ju-mări de ouă şi chiar şi o duşcă mai lungă – aşa, fără fasoane – dac-o vrea. Şi după aceea, să-l aducă la mine în birou. O să vorbim ca între bărbaţi. Şi să-i dai euvmtul meu că n-am de gând să mă folosesc de puterea mea contra lui. Aşa, rezistenţa o să fie mai Primul Magistrat îşi pregătise cu grijă scenografia, îmbrăcat cu o sobră redingotă paspolată cu mătase:- cravată roz perle şi o decoraţie la butonieră – stătea cu spatele la marea fereastră cu geamuri translucide ce se deschidea spre curtea centrală a palatului, în spatele mesei sale de lucru, în aşa fel încât lumina

1 Aluzie la stema mexicană rcprezentând un vultur lup-tându-se cu un şarpe.



2 Un fel de turtite de mălai cu unt, umplute cu carne de •Porc, jumări etc.

Să cadă pe chipul vizitatorului. În mijlocul mesei, clasica mapă de birou, din piele de Cordova cu încrustaţii, cu o sugativă cenuşie, călimara cu acvila napoleoniană pe un postament de marmoră verde, obligatoriul pahar, tot din piele, plin cu creioane bine ascuţite, un presse-papier amintire de la Wateiioo, un coupe-papier de aur cu stema Republicii gravată pe mâner; şi teancuri, multe teancuri de hârtie într-o dezordine căutată, ici şi colo împrăştiate, ca şi cum ar fi fost cufundat într-un atent studiu al unor documente. În dreapta sugativei, lăsat ca din întâmplare, un exemplar cu coperţi galbene din manualul pentru creşterea găinilor Rhode-Island Red… Doctorul Peralta îl pofti pe Student cu o politeţe deosebită, fără ca Primul Magistrat să-şi întrerupă o aparentă verificare a unor cifre bifate pe rând cu un stilou. Ridicând mina aferat îi arătă vizitatorului un fotoliu. Şi după ce strânse câteva foi de hârtie le întinse secretarului: „în devizul pentru viaduct se strecurase o greşeală de treisute douăzeci de pesos. E inadmisibil. Ar trebui să ştie aceşti domni că în ziua de azi se pot comanda din Statele Unite nişte aparate care se numesc „maşini de calculat„… Peralta ieşi şi urmă o lungă tăcere. Corpolent, adus de spate, părând parcă mai mare datorită proporţiilor majestuoase ale fotoliului prezidenţial, Primul Magistrat îşi privea adversarul cu o oarecare surpriză. Se aştepta la un tânăr atletic cu muşchi dăltuiţi de handbalul din Universitate, cu o figură crispată şi sfidătoare, gata parcă de luptă şi avea în faţa sa un tânăr subţiratic, pipernicit, la jumătatea drumului între adolescenţă şi maturitate, cam nepieptănat, cu faţa palidă, care-l privea drept în faţă chiar aşa, aproape fără să clipească, cu nişte ochi foarte deschişi, parcă verzi-cenuşii, poate verzi albaştri, care, în ciuda unei sensibilităţi aproape feminine, exprimau tărie de caracter şi hotărârea celui care putea să acţioneze, dacă socotea că e necesar, cu duritatea credincioşilor şi a eonvinşilor…” Se priveau amândoi, Stăpânul, Puternicul. Nezdruncinatul şi Debilul, Tăinuitul, Utopistul, peste prăpastia dinire două generaţii, văzându-şi chipurile pentru întâia oară. Rezultatul era pentru amândoi reciproc lamentabil. Cel de Sus era pentru cel de Jos un arhetip, un exemplar istoric, o figură făcută să se afle în mijlocul unora din acele afişe, produse ale unui folclor de foarte recentă creaţie, ce conturase pentru triada contopită într-un singur trup – Puternicul, Capitalistul, Patronul – o imagine la fel de invariabilă şi fixată pe retină cum fuseseră cu veacuri în urmă cele ale Doctorului Bolognez, Turlupin sau Matamoros din Comedia dell'Arte italeniască. Acum Protagonistul alegoriilor revoluţionare – şi Studentul se gândea la nişte desene de Georg Grosz, la nişte schiţe de Masreel – era acest individ pe care-l avea în faţă cu redingotă şi pantalon reiat, cu un ac de cravată cu perlă şi mirosind a parfumuri scumpe, lipsindu-i doar jobenul strălucitor ca marcă distinctivă şi ţigara de foi înfiptă între colţii ascuţiţi, pentru a simboliza – aşezat pe saci de dolari care existau în realitate, cu toate că se aflau în depozitele unei bănci elveţiene – Spiritul Burgheziei… Iar cel de Jos era pentru cel de Sus, un alt personaj folcloric pe care-l măsura, îl cântărea, îl împărţea, surprins de necesitatea de a da o oarecare atenţie unui personaj atât de puţin important. Acesta pe care îl avea în faţă era un fel de clasic student de roman rusesc – în versiunea noastră – visător şi doctrinar, mai degrabă nihilist decât politician, proletar de nevoie, locuind în mansarde, prost hrănit, prost îmbrăcat, dormind printre cărţi, cu resentimente aţâţate de frustrările unei existenţe mediocre. Ambii erau produsul aceloraşi circumstanţe. Dar cel de Sus, pragmatic în felul său şi bun cunoscător al mediului în care se învârtea, apucase cu graba nerăbdătorului pe calea ascendentă jalonată acum cu busturile şi statuile sale; cel de Jos căzuse în capcanele unui mesianism de un soi nou care în întreg continentul, îl duceau pe vizionar, printr-un proces fatal spre o Siberie Tropicală, spre trista glorie a unui Bertillon, sau la deznodământul – subiect pentru articolele unor viitori ziarişti – dispariţiei care-nu-lasă-urme, familiile celui dispărut, celui pulverizat, fiind obligate să aducă flori, la presupuse date, la morminte R


Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   27


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə