Alejo Carpentier

AlEJO CARPENTIER

RECURSUL LA METODĂ

Evenimentul ce avea sa aibă cea mai mare importanţă istorică, pentru oamenii din generaţia mea, a fost, fără îndoială, Marea Revoluţie din Octombrie.

Primele ştiri despre revoluţie sosite în lumea latino-americană la început (eu aş spune chiar până în anul 1920) erau confuze. Agenţiile de presă din ţările capitaliste ne intoxicau cu informaţii false, imagini pesimiste şi negative de oameni şi fapte, „analize” mincinoase ale unei „situaţii haotice” care, după părerea perfect dirijată ş-i orientată de cei ce se temeau cel mai mult de întâmplările din Rusia, „nu se putea menţine multă vreme”, condamnând la un eşec zdrobitor ceea ce putea fi socotit, în cel mai bun caz, preagenerosul dar irealizabilul efort al unui popor foarte chinuit (asta, trebuia s-o admitem), dar lipsit încă de maturitate, de capacitatea ae a duce la capăt transformarea radicală a structurilor sale sociale, a instituţiilor şi economiei sale.

În ciuda confuziei pe care presa burgheză încerca s-o strecoare cu multă abilitate în minţile oamenilor, în America Latină (adică în zona de la frontiera de nşrd a Mexicului până la capătul de sud al continentului) avea loc un neaşteptat fenomen, începând cu 1921, cu o uluitoare rapiditate, iau naştere primele noastre partide comuniste, care grupează în jurul a ceea ce putea fi socotit atunci doar o mare speranţă nu numai muncitorii oraşelor şi satelor, ci şi importante nuclee de studenţi şi intelectuali… Frumoasă, dar prea multifsî faţetică pentru a fi relatată în amănunţime aici, a fost istoria creării partidelor noastre comuniste, hotărâte, de la început, să sprijine moral şi material ceea ce, mai târziu, avea să se numească XJ. R. S. S. E de ajuns să arăt aici că, înscriindu-se în curentul general ce acţiona pe întreg continentul, în Cuba, datorită fervoa-rei şi tenacităţii revoluţionare a veteranului luptător muncitor Carlos Balino şi a tânărului şi energicului lider studenţesc Julio Antonio Mella, partidul comunist s-a constituit în 1925 şi, în curând, la rândurile sale a aderat activ poetul Ruben Martinez Villena, unul dintre cei mai nobili şi mai de seamă reprezentanţi ai tinerei intelectualităţi cubaneze a vremii. (Şi alte partide comuniste luaseră fiinţă în America Latină începânâ cu sfârşitul anului 1921, deşi poate cu mai puţin dinamism decât cel cubanez, care începuse lupta făţişă contra dictatorului Machado, la puţină vreme după constituirea sa.)

În această rapidă înmulţire a partidelor comuniste în ţările Americii Latine, trebuia văzut ceva mai mult ăeăt un justificat entuziasm în faţa marilor evenimente istorice pe care le trăise Busia. Şi aceasta, pentru că spiritele cele mai lucide ale epocii, privind realitatea unei revoluţii perfect realizate (ceea ce, din nefericire, nu se mai întâmplase în cazul revoluţiilor anterioare, înăbuşite în sânge şi foc de represiunea burgheză), se văzuseră invitate să analizeze istoria aşa-numitului,Nou Continent” prin prisma gânăirii marxist-leniniste şi, foarte curând, aveau să constate că întreagă această istorie era o prelungită şi perfectă ilustrare a unei neîntrerupte lupte de clasă ce durase mai bine de patru veacuri.

Într-adevăr, schematizând mult, deoarece nu acesta e locul pentru a intra în amănuntele unui lung şi perseverent pi*oces, în America lupta de clasă s-a manifestat din zilele descoperirii şi cuceririi sale de către europeni (spanioli, portughezi, englezi, francezi…), printr-o neîntreruptă succesiune de antagonisme: cel dintre autohtoni şi colonizatori, cel dintre sclavii africani aduşi. În Lumea Nov. S (cum i se spunea, deşt, ffil deseori, civilizaţiile de aici emu anterioare celor din Vechiul Continent), pentru, a înlocui o mină de lucru indigenă decimată sau exterminată de noii stăpâni – lupta oamenilor smulşi de pe părnâniul natal, aduşi pe meleaguri ale căror limbi nici măcar nu le cunoşteau, contra marilor moşieri şi proprietari; şi e interesant de semnalat numărul mare de răscoale ale sclavilor negri, de la instituirea oficială a negoţului de sclavi, în 1518, şi abolirea lui la date diferite, de la ţară la ţară, în secolul al XlX-lea; antagonismul dintre clasa „creolă” (oameni născuţi în America, fii de albi sau de negri ori metişi rezultaţi din încrucişarea acestora cu rase indiene) şi clasa colcnialistă, reprezentantă omnipotentă – gâ deseori, complet ineptă – a Coroanei spaniole; antagonismul generat de Războaiele de Independenţă, dintre o mică burghezie abia născută şi o clasă „creolă” aristocratică, ce urmase clasei colonizatorilor în exploatarea ţărănimii sărace. Şi, îr. Sfârşit, în veacul nostru, dificila şi dureroasa luptă a unui proletariat de la oraşe şi sate, sprijinit de multe sectoare ale „intelighenţiei” şi de o mică burghezie, adesea victimă a aceloraşi abuzuri, contra marii burghezii, a moşierilor, latifundiarilor, a marilor comercianţi şi industriaşi, toţi aliaţi ai Statelor Unite ce promovau deja în America Latină politica lor de infiltrare economică şi culturală, punând stăpânire pe bogăţiile acestor ţări şi încereând să le impună obiceiurile şi tradiţiile Ier, produsele, concepţiile – şi adesea, ca în cazul nostru, limba lor.

Războaiele de Independenţă din America Latină s-au produs cu o surprinzătoare rapiditate, ca nişte explozii în lanţ, între 1810 şi 1824 – data hotărâtoarei Bătălii de la Ayacucho, care i-a azvârlit pe spanioli de pe continent – deşi alte ţări, mai mici ca întindere, datorită poziţiei lor geografice, n-au putut sâ-şi câştâge libertatea decât mult mai târziu, cu preţul unor eroice şi crâncene lupte. Acesta este şi cazul Cubei, al cărei prim Război de Independenţă, ce avea să dureze zece ani, începe în 1&68, în timp ce al doilea, însufleţit de Gândirea călăuzitoare a lui Jose Marti, va începe de-abia în 1895, terminându-se cu o independenţă foarte relativă, deoarece stăpânirii coloniale hispanice i-a urmat în insulă stăpânirea economică nord-americană. (Cuba nu s-a putut considera o naţiune realmente liberă şi independentă până la triumful Revoluţiei din 1959, condusă de Fidel Castro…)

Întoreându-ne, din nou, privirea spre istoria Americii Latine din vremea Războaielor de Independenţă, cuprinzând o epocă ce ar include şi prezentul, asistară la un spectacol insolit: o monstruoasă proliferare de dictaturi, născute aproape întotdeauna în dogoarea „anei revolte de tip militar izbucnită în vreo cazarmă. Dacă priveşti tabloul dictaturilor schiţat pentru noi de remarcabilul istoric şi sociolog marxist Georges Fournial, specializat în chestiunile latino-americane, îţi vine greu să crezi: din primele zile de independenţă şi până azi, în ţările noastre s-au înregistrat 222 de dictaturi, mai mari sau mai mici, mai lungi sau mai efemere, sprijinite de 535 de lovituri militare.'… Din punct de vedere al duratei acestora – ca să nu cităm decât exemplele cele mai însemnate – sunt de reţinut următoarele: Porfirio Diaz [Mexic], 35 de ani la putere; Rafael Leonidas Trujillo [Republica Dominicană], 31; Juan Vicente Gâmez [Venezuela], 27; Manuel Estrada Cabrera [Guatemala], 22; Antonio Guzmdn Blanco [Venezuela], 18; Alfredo Stroessner [Paraguay], 23; Jean Pierre Boyer [Haiti], 25; Jorge Ubico [Guatemala], 14 etc, etc, etc.

În faţa acestei înspăimântătoare panorame, astăzi, apărătorii imperialismului sub toate formele sale, obişnuiesc să spună: „Asta demonstrează în mod clar, că în momentul Războaielor de Independenţă, America Latină nu era suficient de matură pentru a fi condusă de guverne democratice”… Nimic mai fals! În secolul al XlX-lea, America Latină a cunoscut însemnate perioade de libertate şi progres social, ca acelea din timpul preşedinţiei lui Domingo Faustino Sarmiento (1811-1888), în Argentina, sau a lui Benito Juărez (1806-1872), în Mexic. Şi dacă aceste perioade n-au fost mai numeroase, aceasta s-a datorat faptului că fiecare guvern progresist, Iezind sau afectând interesele marelui capital naţional sau străin, s-a înfruntat cu o mur': burghezie capabilă să subvenţioneze revolte ale unor generali aliaţi ei sau să solicite pur şi simplu (e ilustrativ ceea ce s-a întâmplat, de curând, în Chile), ajutorul Statelor Unite pentru a instaura o Dictatură militară sau civilă, favorabilă intereselor, investiţiilor şi privilegiilor acestei mari burghezii. În acest proces clar şi simplu, de sute de ori repetat, până astăzi, îşi află esenţa toată tragedia Istoriei Americii Latine.

În romanul Recursul la metodă am încercat să zugrăvesc portretul-tip al Dictatorului latino-american, pe baza trăsăturilor caracteristice ale câtorva dintre dictatorii amintiţi mai sus, consideraţi ca deosebit de reprezentativi pentru fauna căreia îi aparţin. Aş putea spune cititorilor mei români că se află în faţa unui roman istoric şi neistoric, totodată. Neistoric. Neistoric, pentru că ţara unde se petrece acţiunea s-ar putea situa în orice loc din zona Caraibilor sau din America Centrală (ba chiar şi din nordul Americii de Sud), prin peisaj, geografie şi fizionomia oraşelor înfăţişate. Roman neistoric, de asemenea, pentru că Dictatorul pe care îl prezint aici şi al cărui nume nu se pronunţă, nu a existat exact, aşa cum este înfăţişat în carte., Şi totuşi, roman istoric, pentru că tot ce se povesteşte în carte s-a petrecut în realitate într-o ţară sau alta a Continentului sau din zona Caraibilor, în perioada cuprinsă între jumătatea veacului trecut şi anii 1930-40 aproximativ, epocă în care acţiunea se subţiază o dată cu bătrâneţea şi decăderea Demnitarului răsturnat de la putere. Roman istoric, de asemenea, pentru că atât sub aspect fizic cât şi intelectual, personajul este un fel ăc „robot” alcătuit din piese fabricate după modele autentice. Dictatorul din acest roman este exagerat de ataşai-culturii franceze (şi nu de cea mai bună calitate), ca Guzmăn Blanco şi Porfirio Diaz, şi, la fel ca ei, are o casă la Paris şi moare în acest oraş (Porfirio Diaz şi Guzmăn Blanco sunt înmormântaţi în cimitire pariziene). Ambianţa familială este cea a lui Leonidas Trujitta, cu o fiică şi fii pe care nu-i interesa soarta mizerabilă a patriei unde se născuseră. Totala neînţelegere a mişcărilor sociale ale epocii, teama aproape iraţională de comunism, confiscarea „cărţilor roşii” (aşa cum o povestesc), cultul pentru Statele Unite care în cele din urmă, când încetează să le mai fie util, îl lasă în plata Domnului, corespund istoriei dictatorului GerardQ Machado din Cuba (mort în 1939). Metodele sale de represiune poliţienească, neîncrederea în „intelighenţia” pe care încerca, totuşi, să şi-o apropie, printr-o aparentă aplecare spre cultură, erau caracteristice tiranului guatemalez Estrada Cabrera. Şi o serie de episoade ce ar putea părea de domeniul închipuirii, ca stagiunea de operă, sechestrarea vapoarelor germane, starea de război cu Ungaria, inaugurarea Capitoliului etc, efe. Sunt fapte strict autentice înserate în povestire… În ceea ce priveşte Studentul, este personificarea, prototipul noii generaţii tinere apărută în jurul anilor '29, care, împreună cu luptătorii muncitori şi ţărani a fost făuritoarea primelor partide comuniste din America Latină.

Unii dintre cititori mi-ar putea spune că tema dicta' turilor din America Latină este o temă tragică, repro-şându-mi că am tratat-o cu o anumită doză de umor în această carte. Nu este vorba însă de un umor binevoitor, îngăduitor, ci de un umor critic. Şi nu cred că umorul critic este o atitudine ce nu poate fi adoptată în faţa anumitor realităţi sordide. Poate că -• şi-mi face plăcere să cred asta – atitudinea mea umorist-critică în faţa unui dictator latino-american, se datorează, în parte, sângelui rusesc ce-mi curge în vine dinspre partea mamei. De mic copil, pe când hălăduiam pe câmpuri, în Cuba, mama mă familiariza cu nuvele de Gogol sau povestiri de Cehov, unde conflicte, tragice în fond, erau tratate cu o voită ironie pentru a scoate parcă şi mai mult în evidenţă, prin contraste de umor şi mâhnire proFundă, dramatismul autentic al anumitor realităţi instalate în istoria cotidiană a unui popor.

În realitate, toţi dictatorii din America Latină, după ani de aroganţă, fumuri, exhibiţionism, discursuri sforăitoare, veşminte luxoase, chipiuri şi epoleţi au avut un sfârşit mizerabil: abandonaţi de toţi (chiar şi de Statele Unite…), urâţi de noile generaţii, priviţi cu dezgust de posteritate.

În schimb, personaje ca Studentul au rămas vii. Azi îşi au monumente în parcuri, unde se joacă copii, plăci comemorative pe zidurile caselor natale, pentru că ei %u fost făuritorii primelor partide comuniste de pe continentul latino-american… Partide comuniste ce pot considera ca o victorie comună mersul înainte al Revoluţiei cubaneze, într-o mică ţară care a fost capabilă să demonstreze lumii că, împotriva tuturor părerilor contrarii, se poate înfăptui o revoluţie socialistă la 90 de mile de Statele Unite, deschizându-se astfel 3 nouă eră în istoria Americii Latine.

ALEJO CARPENTIKR Fn coiiceri Daroc al revoluţiei lalinoamei icaiie Precursor şi maestru indiscutabil al „noului roman” latinoamerican, Alejo Carpentier a devenit „marele clasic modern al Americii hispanice”, cum l-a numit romancierul şi eseistul mexican Carlos Fuentes. Este cel dintâi scriitor latinoamerican care şi-a asumat experienţa propriului continent în totalitatea ei, pe deplin conştient de anvergura misiunii sale şi stăpân pe mijloacele necesare, şi care a reuşit să o exprime într-un limbaj universal, dincolo de efemerele variante regionale, depăşind atât literatura pamfletară, cât şi literatura pitoresc-exotică din perioada anterioară.

Opera lui este o „culme a realismului magic şi baroc hispano-american” (Carlos Fuentes), o încercare extrem de ambiţioasă de definire a propriei identităţi spirituale, o vastă sinteză de cultură nutrită deopotrivă de tradiţiile literare europene şi de cele americane. Plăcerea discursivă a naraţiunii, amplul comentariu eseistic, gustul romantic pentru portret, numeroase pasaje de realism minuţios, care se pot înscrie cu precădere în tradiiia literaturilor europene, coexistă cu exuberanţa şi somptuozitatea naturii şi vieţii tropicale, cu Io real maravilloso (realul miraculos) pe care scriitorul cubanez îl consideră caracteristica principală a artei latinoamericane.

Pentru a ajunge la concepţia despre realul miraculos, ilustrată de ficţiunile sale narative şi expusă într-o serie de eseuri de înaltă tensiune intelectuală, a trebuit să treacă printr-o serie deexperienţe foarte variate, care l-au îmbogăţit şi clarificat succesiv: activitatea literară şi politică de militant comunist, în condiţiile grele ale dictaturii lui Machado, contactul fertil cu suprarealismuf francez în anii petrecuţi la Paris (1928-1939), revenirea În Lumea Nouă, mai întâi în Cuba, apoi în alte ţări latinoameri-cane (Mexic, Venezuela), adeziunea imediată şi totală la revoluţia condusă de Fidel Castro şi participarea entuziastă la vasta activitate culturală promovată de revoluţie în calitate de director al Editurii Naţionale, apoi ca ambasador cultural al ţării sale la Paris l.

Evoluţia scriitorului, aparent sinuoasă şi contradictorie, dar în fond lentă, complexă, variată, ne îngăduie să urmărim formarea dificilă, dar sigură, a unei concepţii artistice originale, profund latinoamericane şi totodată cu o largă deschidere spre orizonturile lumii. „Americanismul” scriitorului nu mai este limitat şi exclusivist ca al generaţiei anterioare, care promova ostentativ şi agresiv o literatură „indigenistă”, ci reprezintă o fază superioară a conştiinţei politice şi artistice, caracterizată prin seninătatea gravă a unei puternice originalităţi de o netăgăduită modernitate, dobândită cu greu în urma efortului de sinteză a întregii moşteniri intelectuale şi artistice care contribuie la configurarea Lumii Noi. În polemicile aprinse stârnite de problema originalităţii literaturii latinoamericane, Carpen-tier a adoptat întotdeauna o poziţie de echilibru, respingând deopotrivă izolarea provincială şi cosmopolitismul estetizant. Intelectualul latinoamerican are, după părerea lui, o răspundere enormă, fiind dator să exprime identitatea unei culturi noi, deosebită de cea europeană, pe care, totuşi, în mare parte o continuă. Considerând că unul dintre principalii duşmani ai scriitorului latinoamerican este incultura agresivă, generatoare a unei atitudini de închistare sinucigaşă, Carpentier pledează stăruitor pentru adoptarea tehnicilor moderne, europene sau neeuropene, cu condiţia subordonării lor unei viziuni proprii. America Latină trebuie să-şi caute modele nu pentru a le copia, ci pentru a le supune unei analize profunde şi a desprinde sugestii pentru exprimarea unei sensibilităţi originale. Deschis tuturor influenţelor, fiindcă se ş.tie capabil să le asimileze creator, vede în contactul cu marile culturi străine posi-

1 Cititorul poate afla numeroase informaţii despre viaţa scriitorului din Autobiografia de urgenţă publicată în revista Secolul 20 nr. 1/1967, precum şi din substanţiala prefaţă la romanul Secolul luminilor (Ed. Univers, 1965), semnată de Romul Munteanu.

Bilitatea accesului la universalitate pentru scriitorul latino* american.

Republicarea recentă a unei profesiuni de credinţă latino-americanistă din 1927, pe când scriitorul avea doar 23 de ani („Scrisoare deschisă către Manuel Aznar despre meridianul intelectual al Americii noastre”, în revista Casa de las America„ nr. 82/1974), ne permite să constatăm că atitudinea scriitorului a rămas de atunci şi până astăzi fundamental aceeaşi, variaţiile înregistrate vizând numai mijloacele artistice, nu şi fondul chestiunii. Intervenind în răsunătoarea polemică declanşată de un articol publicat în revista spaniolă La Gaceta Literaria în care Madridul era proclamat meridianul literar al Americii de limbă spaniolă, Carpentier îşi exprimă net dezacordul cu teza redacţiei şi îşi afirmă convingerea că unica aspiraţie autentică a Americii Latine este să-şi găsească propria identitate, nu dintr-o fobie egocentristă, ci pentru că problemele ideologice care se pun în spaţiul american sunt foarte diferite de problemele care-i preocupă pe scriitorii din vechiul continent Atitudinea intelectualului din America Latină nu poate fi identificată cu atitudinea intelectualului din Europa, pentru simplul motiv că acesta din urmă „a învins o serie întreagă de prejudecăţi adverse„ şi poate trăi, dacă vrea, într-o ambianţă „deconectată de orice realitate etnică sau istorică„. De aceea i se par ridicole anumite gesturi în stilul secolului al XlX-lea. Dilema unei definiţii spirituale preocupă însă, într-un mod profund dramatic, pe scriitorul latinoamerican: „De la Râo Grande până la strâmtoarea Magellan e foarte puţin probabil ca un artist tânăr să-şi propună în mod serios să cultive o artă pură sau dezumanizată. Dorinţa de a crea o artă autohtonă subjugă toate voinţele. Există miraculoase spaţii virgine pentru romancier; există tipuri cărora nimeni nu le-a dat chip literar; există motive muzicale care se pentagramează abia acum pentru prima dată. Îmi amintesc că Diego Rivera îmi spunea că până în 1921 nimeni nu se gândise să picteze un maguey. […} Artistul nostru vede ceva mai mult decât un joc elevat în zămislirile lui intelectuale. Uneori visează să-şi lase oasele în vreun Misolonghi american. Şi acest vis îl determină adesea să adopte atitudini care în Europa ar părea complet neverosimile, […] Astăzi, când îşi concentrează energiile creatoare, America tinde să se depărteze din ce în ce mai mult de Europa, tinde Să-ţi găsească meridiane în ea însăşi, dacă vrea cu adevărat să aibă un meridian.”

Aceste rânduri conţin în germene concepţia despre „realu! Miraculos” (care se va clarifica ulterior şi va fi expusă magistral, în 1967, într-un eseu din volumul Tientos y diferencâas (Apropieri şi diferenţe) şi despre „latinoamericanismul universal” pe care Carpentier îl proclamă, îl remarcă şi îl elogiază încă de atunci în arta pictorilor mexicani Rivera şi Orozco şi a compozitorului cubanez Amadeo Roldân, altfel spus despre necesitatea înălţării artei latino-americane la un plan universal sau – folosind cuvintele poetului şi revoluţionarului Jose Marti, din celebrul articol politic America noastră – „altoiuî •lumii pe trunchiul Americii Latine”, Contactul strâns cu realitatea cubaneză şi participarea la activitatea grupurilor de tendinţă marxistă şi, în plan literar, •la activitatea grupului „minorist”, care promova o literatură de avangardă în plan formal şi autohtonistă în substanţa ai, au contribuit în mod hotărâtor la adoptarea de către Carpentier a unei viziuni politice şi sociale mult mai radicale decât a scriitorilor aparţinând orientării „creoliste”, care continuau să întreţină, în virtutea inerţiei, celebra opoziţie dintre. Civilizaţie„ şi „barbarie„ stabilită de scriitorul argentinian Domingo Paustino Sarmiento în urmă cu un secol. Fidel concepţiei compatriotului său Jose Marti, Carpentier înţelege că ţările Americii Latine nu sunt, prin spiritul lor profund, prin ceea ce au cu adevărat creator, continuatoarele Europei, ci expresia unei lumi noi, deosebite de Europa. Opoziţia propusă de Sarmiento este considerată falsă, pentru că, situându-se comod şi simplist de partea civilizaţiei, scriitorul argentinian continua în fond, fără să-şi dea seama, politica de exterminare a elementelor indigene dusă de colonizatorii spanioli. Dar – cum constatase Marti – după câteva decenii de sângeroase lupte politice, ^metisul autohton l-a biruit pe creolul străin” şi lupta nu s-a purtat între „civilizaţie şi barbarie”, ci între „falsă erudiţie şi natură”. Situându-se fără ezitare de partea „naturii”, convins că „pentru un artist tânăr nu există posibilitatea unei atitudini demne în afara mişcării de stânga”', Carpentier cunoaşte în-

1 Tn articolul „Diego Rivera” din Revista de Avanee, 1927, apud Adolfo Cruz-Luis, Gânesis de Io real maravilloso (Geneza realului miraculos), în Casa de las Americas, nr. 87/1974.

Chisoarea în timpul dictaturii lui Machado şi scrie „pe nerăsuflate', cum ar fi spus Maiakovski, romanul Ecue-yaniba-o, operă de o violentă demascare a injustiţiei sociale. Este o carte pe care scriitorul va refuza mai târziu să o reediteze, conside-rând-o „falsă şi sterilă„, fiindcă nestăpânirea mijloacelor artei poate compromite scopul cel mai nobil şi angajarea socială se cere dublată de o angajare artistică la un înalt nivel profesional. Cu acest roman, care reprezintă un parţial eşec, se încheie prima etapă în evoluţia scriitorului şi devine evidentă necesitatea depăşirii, printr-o sinteză integratoare, a vechii opoziţii: „natura„ trebuie să-şi facă un aliat din „erudiţie„. Finalul scrisorii din care am citat mai înainte este semnificativ în acest sens: Carpentier apreciază că influenţa literaturii franceze în America Latină nu trebuie să alarmeze pe nimeni, dat fiind că scriitorii latinoamericani n-au apelat la Franţa „decât pentru a găsi soluţii la anumite probleme de metier, care interesează pe toţi cei care încearcă să surprindă nuanţele spiritului modern”.

Următoarea etapă va fi cea mai bună ocazie de a-şi perfecţiona mijloacele, şi vor trece cincisprezece ani până când, con-siderându-se stăpân pe meseria de scriitor, se va încumeta sâ publice următorul roman, expresie plenară a concepţiei despre „realul miraculos” al Americii Latine, roman intitulat semnificativ Împărăţia acestei lumi. În 1928 este nevoit să fugă din Cuba, unde devenise victima persecuţiilor (închis, apoî eliberat pe cauţiune) din pricina activităţii politice de orientare comunistă, reuşeşte să se îmbarce cu ajutorul lui Robert Desnos, aflat la Havana la un congres al ziariştilor, şi ajunge la Paris, unde timp de unsprezece ani respiră în ambianţa mişcării inspirate de Breton. Tânărul scriitor cubanez aderă cu entuziasm la aspiraţia suprarealiştilor de a descoperi „realitatea superioară a lucrurilor”, „realitatea miraculoasă” (cum se exprimă într-o cronică din 1929 trimisă în patrie) şi respinge hotărât reproducerea fotografică practicată de literatura „creo-listâ”, care nu poate crea decât „penibile tranches de vie”, similare literaturii naturaliste europene. Într-un elogiu din 1929 adus compozitorului brazilian Hector Villalobos, calificat drept… O forţă muzicală a Americii”', sunt reluate cu accente mai

1 Cf. Adolfo Cruz-Luis, Op. Cit.

Ferme preocupările din scrisoarea despre necesitatea unui meridian literar latinoamerican; „Artistul nostru cunoaşte nelinişti şi dileme care nu-l preocupă niciodată pe artistul european. Dorinţa de „a găsi universalul în măruntaiele particularului„, cum voia Unamuno, îl obligă să meargă pe o sârmă aflată chiar la graniţa dintre particular şi universal. De o parte sunt ritmurile locale, pline de un lirism în stare brută, care aşteaptă să fie prelucrate. De cealaltă parte se află eternele chestiuni privind modul de expresie şi calificarea profesională. Ce atitudine trebuie să adopţi faţă de atâtea elemente distincte, chiar dacă sunt conciliabile?” Răspunsul nu întârzie să-şi găsească formularea: latinoamericanismul este înainte de orice altceva o problemă de sensibilitate. Villalobos întruchipează pentru Carpentier modalitatea fericită de a crea „o artă latinoameri-cană universală”.