Alejo Carpentier

Primul Magistrat se încuie, în curând, în comodul său compartiment din vagonul prezidenţial, împreună cu Peralta, ca să bea ceva din servieta Hermes, ferit de plivirile căpitanilor şi coloneilor care, în salonul-pullman sărbătoreau plecarea pe front în jurul unor sticle cu etichete renumite. Aşezat pe marginea canapelei, privea melancolic bombeurile cizmelor strălucitoare, harnaşamentul de campanie atârnat într-un cuier, pistolul în tocul lui – mai greu, de calibru mai mare decât preferatul său, Browning-ul roşu, de uz personal. „Generale”., „General”… „Dom'ne General”… Iar roţile, trecând peste capetele şinelor spuneau cu o regularitate obsedantă: „Gen-ral… Gen-ral… Gen-ral… Gen-ral…”. Poate că el era unicul General în această lume largă, căruia nu-i făcea plăcere titlul de General acceptat doar când se afla în prezenţa militarilor, sau când trebuia să preia, ca acum, comanda unei operaţiuni, pentru că, de fapt, titlul ăsta şi-l conferise el însuşi, cu foarte mulţi ani în urmă, cu prilejul uneia dintre primele sale acţiuni politice, acolo în Surgidero de La Veronica, când, în fruntea unui grup înarmat, asaltase cu şaizeci şi ceva de oameni un fort ocupat de nişte rebeli, nişte răsculaţi, duşmani ai Guvernului, căruia îi era fidel pe atunci şi pe care avea să-l răstoarne mai târzni – de astă dată cu ajutorul unor generali adevăraţi – ca să se instaleze el în Palatul Prezidenţial. Acum, pentru un timp – cât vor dura operaţiunile – o să fie din nou „General”'. „Generale”, „Domnule General”. Îşi privi iarăşi bombeurile, pintenii, harnaşamentul. Şi se gândea, luându-se peste picior, la personajul din comedia lui Moliere, care era bucătar cind îşi punea bonetă şi vizitiu când îmbrăca livreaua. „Vreau să beau”, îi spuse lui Peralta. „Şi dă-mi cartea aia.”' Şi, în aşteptarea somnului, răsfoi paginile până ajunse la Cartea şasea, unde rămăsese acum câteva săptămâni. Capitolul XI: „Deoarece am ajuns la această parte a relatării, ni se pare oportun să ne oprim asupra obiceiurilor din Galia şi Germania şi asupra deosebirilor ce definesc aceste naţiuni. În Galia, nu numai în fiecare stat, ci chiar în fiecare provincie, ba chiar şi în sinul fiecărei-familii există partide”. Exista:partide. De-aia i-au regulat aşa, de le-au mers tulgu^ comentă Primul Magistrat între două căscaturi. Afara, continuau cântecelc:

În noaptea când o-mpuşcară Cu norocul se-nlâlni. Că din ţase gloanţe trase Hostia de-umil muri…

Când Generalul Ataulfo Galvân, învins în prima bătălie în câmp deschis, trecu Rio Verde, în spatele trupelor zdrobite şi împrăştiate, lăsându-le pe celălalt mal pe cele două muieri ce-l însoţeau în această campanie, Misia Olalla şi Jacinta la Negra – rămase în urmă pentru că se încăpăţânaseră să care grămezi de bluze, ruane l şi găteli, furate din prăvăliile unei aşezări jefuite de curând – se zugrăvi un fulger din cele ce par că sfâşie cerul de sus în jos, răsunară două tunete ce parcă nu se mai terminau şi asta fu uvertura unei pâoi ce dură luni de zile, deasă, neiertătoare, exasperantă, pentru că nu se mai oprea, turna tot timpul şi îa fel de tare, cum se întâmpla numai prin părţile acestea cu păduri. Pentru că se aflau în zona pădurilor, pe coaste de munţi veşnic înceţoşaţi, estompaţi de negura ce se ridica într-o parte ca să se îndesească în alta, lăsând soarele să se strecoare printr-o gură de cer – ici câteva clipe, colo alte câteva – ca să lumineze ignorata mân-drie a unor flori fără nume, căţărate pe coroanele arborilor rămuroşi, sau ca să farmece inutil, pentru că nimeni n-avea să-l vadă, splendidul candelabru de orhidee agăţat de tavanul junglei; aceasta era regiunea pădu-

1 Ruana – un fol de punclio folosit în zonele muntoase ale.4 meri oii de Sud.

Riâor unde peste arbori de caoba, jucarol, cedri şi quebracho 2, peste atâtea specii atât de rare încât răsturnau clasificările tradiţionale – le răsturnaseră chiar şi pe cele, ale lui Humboldt – cădeau atâtea ploi, încât oamenii, simţindu-le apropierea, după o adiere venită de departe, aveau impresia că începe un an de şapte luni, inclus cu totul într-un an de douăsprezece luni, al cărui curs nu cunoaşte cele patru anotimpuri, ci doar două: unul scurt, mucegăios, cu muncă pe brânci şi unul lung, de o nesfârşită plictiseală.

Când răsuna ultimul tunet al anotimpului, începea o viaţă nouă – o nouă etapă, un nou pas – în mijlocul unei vegetaţii atât de udă şi îmbibată încât părea răsărită din lagunele şi mlaştinile pământului, veşnic pline de orăcăitul broaştelor, acoperite de spinările lor buboase, irizate de băşicuţe rătăcitoare pornite din putreziciunile adâncului. Fuseseră înălţate câteva corturi de campanie pentru comandanţii armatei. Cel al Primului Magistrat în mijloc, fixat cu frânghii, prinse de ţăruşi, ce susţineau înaltul fronton de pânză cu un steag al Republicii. Învingătorul zilei, după o cină compusă din sardele, corned-beef, banane prăjite, cremă de lapte şi vin de Rin, considerând că ofiţerii săi sunt probabil epuizaţi după încrâncenata luptă din timpul zilei, îi pofti la binecuvântata odihnă, în aşteptarea Consiliu] ui Statului Major de a doua zi. Rămăseseră doar colonelul Hoffmann, Doctorul Peralta şi Primul Magistrat să joace o plicticoasă partidă de domino, la lumina galbenă a felinarelor de gaz. Dar deodată, cinci, zece, douăzeci de trăsnete se abătură asupra junglei, urmai e de tunete ce bubuiau atât de prelung că păreau unul singur şi veni o trombă – „învârtelniţa”, cum îi spun localnicii – ce luă pe sus cât ai clipi din ochi, întreaga tabără. În vreme ce soldaţii se descurcau cară cum puteau, Colonelul Hoffmann şi Primul Magis-grat, călăuziţi de Doctorul Peralta, se îndreptară spre munte, unde dimineaţa zăriseră gura neagră a unei grote. Ajunseră la destinaţie alunecând, împiedicânJ-2 Arbori tropicali.

Du-se, uzi leoarcă, trenrurând, lumimndu-Şi calea cu lanterne cu baterii. O zburătăcire speriată de lilieci, ce se liniştiră în curând şi simţiră realitatea adăpostului cu pereţi umezi, boltă argiloasă, Împodobită cu stalactite, unde ploaia se făcea simţită doar ca vuietul unei îndepărtate cascade. Era însă frig: răceală ele piatră întunecoasă pe care micile răni ale muntelui sângerau incet. Primul Magistrat, aşezat pe un poncho, avea o nestăpânită poftă de băutură. (Nevoie răscolită în pântece, în măruntaie, ce te face să-ţi simţi trupul golit, fără viscere, contractat de o neostoită nelinişte ce urcă spre gâtlej, spre gură, trezeşte memoria buzelor şi mirosul…) Inţeâegând ce se întâmplă (repetat semnal cu degetul mare la ureche) doctorul Peralta adoptă o figură ştrengărească şi apucând servieta-Hermes, declară că el, de teama unor posibile guturaiuri în timpul campaniei, luase nişte rachiu de care – de ce să nege?

— Era mare amator. Toată lumea ştie că tu eşti stareţul Sântei Ines, spuse colonelul Hoffmann, deschein-du-se la manta, însufleţit de o neaşteptată veselie. Şi alăturându-se rugăminţilor secretarului, îl convinse pe Primul Magistrat să guste din licoare ca să-şi păzească sănătatea – acum mai preţioasă decât niciodată – de primejdiile vremii rele. „Numai o gură”, spuse Primul Magistrat, ducând la gură primul flacon a cărui învelitoare de piele de porc, groasă şi poroasă, mirosea ca magazinul din Paris unde Ofelia îşi cumpăra şeile, hamurile, frâiele şi harnaşamentele de jocheu.,. Nu vă opriţi domnule Preşedinte; vă face bine; într-o zi ca asta… Şi zi de victorie încă.'1 Zi glorioasă, într-adevăr, întări Doctorul Peralta. Afară îi răspunse un tunet ce le întărea, aici înăuntru, plăcuta senzaţie de securitate. Licoarea tare băută în grotă îşi împletea aroma de trestie de zahăr, aromă vegetală, cu umezeala şi mireasma pământului, a muşchiului, într-o îndepărtată evocare a clasicelor crame, unde mustul doarme sub bolţi adinei. Cu sufletul uşurat. Primul Magistrat îşi aduse aminte de un text clasic, citat de el în glumă la un Consiliu de Miniştri – unde se fălea mult cu cât e de citit, amintindu-şi versuri, sentinţe la obiect, Fî*

Maxime potrivite – cu prilejul unui scandal politic în care era amestecată armata: „Suflaţi vânturi până vă veţi sparge obrajii. Şi voi, fulgere, vii ca ideile, prevestitoare ale trăsnetului ce doboară stejarul, veniţi să-mi aprindeţi capul acoperit de nea”… La care Doctorul Peralta. Mai zorrillesc } decât shakespearian, răspundea cu scânteieri din Pumnalul gotului, atât de des rostite pe scena Naţionalului nostru de tragedianul spaniol Ricardo Calvo, a cărui dicţie, prea literară, Peralta o maimuţărea în mod comic:

Ce furtună ne pândeşte! Doamne, ce noapte de groază? Oare-i orb groaznicul glat, fulgerarea ce sclipeşte eând mânios goneşte vântul şi zarea se prăbuşeşte…?

Servieta cu flacoane fu deschisă din nou pentru a cinsti „groaznicul glas” din vers şi pe cel ce, cu groaznic glas, îl răcnise. Şi destul de încălziţi, cu tunica niţel descheiată, Colonelul Hoffmann începu să facă o retrospectivă a campaniei: până ieri, mici ciocniri armate, încăierări, focuri izolate, ambuscade de patrule; de partea noastră, cea mai gravă pierdere: trenul aruncat în aer la ieşirea din tunelul Roqucro, cu cai, vehicole, şaptesprezece morţi şi cincizeci şi doi de oameni scoşi din luptă cu răni mai mult sau mai puţin grave. Dar. Inamicul – şi îndreptă lumina lanternei spre o hartă pasă pe pământul încreţit de murdăria de liliac – se retrăsese mereu spre Rio Verde, fără intenţii de a lupta. Astăzi, în schimb, avusese loc o mare înfruntare, o adevărată bătălie, aşa cum se văzuse doar în timpul Războaielor de Independenţă. Desigur că fusese necesară o pregătire foarte atentă. Inamicul primise numeroase ajutoare în oameni, cai, vite, saci cu porumb, informaţii transmise din sat în sat, cu o uimitoare

1 Adjectiv derivat de la numele lui Jose Zorrilla y del Moral (1817-1893), poet şi dramaturg romantic, autor a numeroase poeme şi drame, printre care şi Pumnalul gotului.

Mi Repeziciune, de către căcaţii ăştia de munteni, mereu gata să. Sprijine răzmeriţe şi lovituri de stat. Conflictul nu dala de ieri, de azi. De o jumătate de veac muntenii ăştia ne călcau pe bătături cu marşurile lor spre capitală şi şefii lor care, ajunşi la Palatul Prezidenţial, descopereau cu uluire cum funcţionează maşinile de gătit cu gaz şi instalaţiile sanitare, robinetul de apă caldă şi telefonul, dintr-o cameră în alta. De aceea, înainte de luptă fusese necesar să se organizeze o vastă operaţie de curăţire: incendierea caselor şi a satelor, împuşcarea pe loc a oricărui suspect, scurte rafale la baluri, la aniversări şi botezuri, tot atâtea pretexte pentru a face propagandă cu jumătate de gură, a răspândi zvonuri şi a pune la cale răzmeriţe, ca să nu mai vorbim de unele priveghiuri unde, printr-un nemaipomenit miracol, în coşciug nu era nici un mort. „Dar la Santo Tomâs del Ancon te-ai cam întrecut”, zise Primul Magistrat. Trist, foarte trist, fără îndoială, dar războiul nu se face cu mănuşi albe şi nici stând prea mult pe gânduri. Trebuia să ţinem seama tot timpul de cele două principii incontestabile ale lui Moltke i: „Cel mai mare bine ce se, poate face într-un război este să-î sfârşeşti curând. Pentru a-l sfârşi repede sunt bune toate mijloacele, fără a le excepta nici pe cele mai condamnabile”, într-un text fundamental, publicat în 1902 de Marele Stat Major German se spunea: „Un război purtat în mod energic nu poate fi îndreptat doar spre distrugerea combatanţilor, ci şi a resurselor lor materiale şi morale. Aspectele umanitare pot fi avute în vedere numai dacă nu afectează obiectivele războ-iului.” în plus, Von Schlieffen2 spusese că… „Nu mă mai bate la cap cu clasicii tăi nemţi”, zise Primul Magistrat. Von Schlieffen ar fi vrut ca luptele să fie conduse pe hărţi, ca pe o tablă de şah, de la distanţă, prin legă-

1 Helmuth Moltke (1800-1891), feldmareşal, teoretician şi istoric militar german, colaborator apropiat al lui Bismarck.

2 Alfred Schlieffen (1883-1913), general şi teoretician militar german.

Turi telefonice, cu automobile şi motociclete. Da' în împuţitele astea de ţări fără şosele, cu atâta jungla mlaştini şi munţi, legăturile se puteau slăbiri doar călare pe măgari sau catâri – nici caii nu pătrundeau prin unele locuri – dacă nu chiar prin mesageri care să ştie să alerge şi să se furişeze asemeni curierilor lui Atahualpa l. Aceste bătălii ideale, purtate cu ajutorul ocheanului şi binoclului, cu hărţi împărţite în careuri şi aparate de precizie, te făceau să visezi, bineînţeles, la nişte Generali cu mustăţi î la Kaiser şi sticla de coniac la îndemână, prea puţini, amatori – deşi existau şi excepţii – să se arunce în bătaia puştii şi în vârtejuri care pe care… Luptele noastre, în schimb, trebuiau purtate – cum e cea de astăzi – cu lovituri la boaşe, uitând teoriile învăţate la Academiile militare? Şi erau mai de preţ aici bătrânii artilerişti cu sistemul lor „trei palme în sus şi două la dreapta, cu un deget şi jumătate corectarea tirului”', în stare să încarce un tun şi cu piuliţele vivandierelor, decât cei nouă locotenenţi putrezi de algebră şi balistică păsărească pe care subalternii n-o înţelegeau, având nevoie să calculeze în carneţel traiectoria unui obuz care până la urmă cădea întotdeauna mai încoace sau mai încolo de ţintă. „In America Latină, cu toată artileria, mitralierele şi restul bucătăriei moderne cumpărate de la yankei, natura ne obligă să ne batem tot ca pe vremea războaielor punice”, zicea Primul Magistrat. „Dacă am avea elefanţi, i-am pune să treacă Anzii.” „Cu toate astea, Von Schlieffen…” „Von Schlieffen al tău îşi bazează întreaga strategie militară pe bătălia de la Cannas, câştigată de Hannibal.” Şi Demnitarul, care conducea operaţiunile din timpul zilei, îi ului pe ceilalţi dezvăluindu-le – sau poate vrând să-i facă să creadă…

— Că se călăuzise după Comentariile lui Iulius Cezar în organizarea înfruntării. Trei corpuri de infanterie în centru; două în ofensivă, cel de-al treilea, în rezervă, în tranşee. Două corpuri de cavalerie: la

1 Juan Santos Aiahunlpa, conducător al unei răscoale contra dominaţiei spaniole în Peru, în sec. al XVUI-lea.

Dreapta, cel al lui Hoffmann, la stânga, al său. Obiectiv: •uperea flancurilor inamicului, îngrămădirea într-un ounct şi încercuirea lui în aşa fel, încât ariergarda să devină 'insuficientă şi împiedicarea retragerii acestuia spre râu. Văzându-se aproape încercuit, Ataulfo Galvăn se refugiase pe celălalt mal, lăsându-i aici pe cei doi îngeri păzitori ai somnului său, Misia Olalla şi Jacinta laisfegra, care, la ceasul acesta, trebuie să fi trecut prin prohapurile a peste jumătate de batalion de. Husari ai Patriei ce defilaseră printre coapsele lor în rând, câte unul, pânâ la fund. În realitate, bătălia fusese cea purtată de Cezar contra lui Ariovistus, începând cu infanteria care îi freca pe bieţii indieni şi negrii, prost înarmaţi, ce se alăturaseră revoluţionarilor – pentru Cezar erau veneţi, marcomani, heruli, tribohi…, pentru noi, guahibos, guachinangos? Bochos, mandlngas' – până când, văzându-şi oamenii zdrobiţi, şeful, lor trecu Ptio Verde. Atauifo Galvân ne apărea ca Ariovisto, care fugise lăsându-le pe un mal al Rinului pe cele două vivan-diere ale sale, una din Suebia şi cealaltă din Ncrica. Şi să nu uităm că şi Cezar a avut de luptat cu acei andes ', care nu ştiu de ce mi se pare că seamănă cu împuţiţii noştri de munteni. „Oh! Câte ştiţi, domnule preşedinte!” exclamă doctorul Peralta, uimit de atâtea cunoştinţe în materie de războaie antice. „Eu ştiu doar că astăzi l-am buşit pe Ariovistul Galvân”, spuse Hoffmann, niţel jignit că Primul Magistrat nu-i preţuia prea mult pe Moltke şi Von Schiieffen… Îşi trecură din nou flacoanele din mână în mână. Din când în când, strălucirea unui fulger se furişa prin gura peşterii. Preşedintele îşi aminti de plictisitoarea operă văzută la New York, unde, într-unui din tablouri apărea o grotă misterioasă, pierdută în adâncul pământului, cu bolţi înverzite de luminile fosforescente. Colonelul Hoffmann, înzestrat cu o voce puternică, ceea ce-l făcea să-şi închipuie că e

2 Triburi indiene şi negre din America Latină, unul din popoarele învinse de ruliu Cezar în campaniile heldentenor l, amintind de grotele lui Mime şi Alberich,' încercă să cânte câteva acorduri wagneriene, pronun-ţând cuvintele afectate, într-o germană din gâtlej, fără să nimerească însă textul adevărat care însoţea leit-mo-tivul din Siegfried. Necăjit de lipsa de memorie, pusă pe seama băuturii, apucă un bolovan şi-l azvârli înspre fundul peşterii. Sunetul ce-i răspunse nu fu însă zgomotul pietrei lovind piatra, nici al pietrei căzută pe pământ sau în apă, ci acela al unui vas de lut, lovit în pântece, spart în bucăţi. Militarul ridică lanterna. Deasupra unor cioburi de pământ se înălţa, acolo, în fund. O oribilă arhitectură umană – de-abia de. Mai rămăsese umană – din oase înfăşurate în pânză ruptă, piele uscată, găurită, roasă, ce purta un craniu împodobit cu o panglică brodată; un craniu cu orbite goale având o expresie îngrozitoare, cu o scobitură de nas furios, deşi inexistent şi o enormă gură crenelată de dinţi galbeni, împietriţi parcă pentru veşnicie într-un neauzit miet, încununând mizeria unor falange risipite, a unor coaste împrăştiate, şi a unor tibii încrucişate de care mai atârnau încă nişte sandale milenare – şi totuşi, parcă noi, datorită sforii colorate: roşu, negru, galben. Părea un imens făt descărnat ce străbătuse toate haltele evoluţiei, maturitatea, decrepitudinea şi moartea – reîntors la condiţia fatală prin scurgerea timpului – aşezat aici, mult dincolo, mult dincoace de propria sa moarte, ceva ce de-abia mai e ceva, ruina unei anatomii care priveşte prin două găuri, de sub o coamă greţoasă, căzând în şuviţe prăfuite de-o parte şi de alta a obrajilor uscaţi. Şi acest monarh, judecător, mare preot sau şef militar îi privea iritat de pe soclul vârstei de veacuri nenumărate, pe cei ce spărseseră ultimul său acoperământ de lut. Alte şase urne mari se înşirau în dreapta şi-n stânga, de-a lungul pereţilor lucinzi de apa ce se filtra prin munte. Adunând câteva pietre Hoffmann le sparse, una după alta. Şi apărură şase mumii, pe vine, cu humerusurile încrucişate – mai mult sau mai puţin jupuite de piele, cu femure sau

1 Tenor eroic în operele lui Wagner. [881

Falange mai mult sau mai puţin întregi, mai mult sau mai puţin acuzatoare în găurile negre ale chipurilor – întrunite într-un înfricoşător conclav pângărât, într-un Tribunal al Profanărilor. Ptiu, Ptiu, drace! Piei, dia-vole!” strigară toţi trei, într-un vârtej de lilieci ce se azvârleau roată peste capetele lor. Urmăriţi încă de viziunea rămasă în spate, ieşiră în noapte, sub ploaie, îndreptându-se spre tabără, unde corturile trântite pluteau în apa clisoasă. Înfăşurându-se în ele – deşi erau ude – se aşezară la picioarele unui pom gros, aşteptând primii zori. Şi cum frigul strângea, fură golite ultimele flacoane din servieta Hermes. Revenind la surprinzătoarea seninătate regăsită întotdeauna când bea mult, Primul Magistrat îl însărcina pe secretarul său să redacteze un raport către Academia de Ştiinţe a Naţiunii, cu privire la descoperirea mumiilor, cuprin-zând coordonatele grotei, poziţia intrării în raport cu răsăritul soarelui, aşezarea exactă a amforelor etc, aşa cum procedau, în prezent, arheologii. Pe lângă asta, mumia principală, cea din mijloc, va fi donată Muzeului Trocadero din Paris, unde va face foarte bine într-o vitrină, pe un soclu de lemn, cu o placă de aramă: Civilisation Precolombienne. Culture de Rio Verde etc, etc. În privinţa vechimii, o să vadă experţii de acolo, mai prudenţi decât ai noştri, prea înclinaţi în a dori să demonstreze, de fiecare dată când găseau o toartă de ulcior vechi, o amuletă de argilă, că acestea dovedeau o tehnică a olăritului mai înaintată decât cele mai vechi vestigii din Egipt sau Sumer… Dar, oricum, cu cât ar fi mai multe secole pe placă, cu atât mai mare ar fi prestigiul ţării, posesor al unor vestigii ce se puteau compara, în vechime, cu cele găsite în Mexic sau Peru, ale căror piramide, temple şi necropole reprezentau un soi de blazon al civilizaţiilor noastre, demonstrând că nu avem nimic de lume nouă, pentru că în această Lume Nouă împăraţii noştri purtau seân-teietoare coroane de aur, pietre preţioase şi pene de quetzal1 în vremea când presupuşii strămoşi ai Colo-

1 Pasăre tropicală, considerată sacră de indienii maya.

I Nelului Hoffmann rătăceau prin pădurile negre, îmbrăcaţi în piei de urs, cu coarne de vită pe cap, iar francezii nu ajunseseră decât să înalţe nişte menhire – bolovani lipsiţi de graţie şi artă – pe coastele Bretaniei, pe când Poarta Soarelui din Tihahuanacu1 era deja veche.

Prin corp înţeleg tot ceea ce poate umple un spaţiu în aşa fel încât orice alt corp să râmână în afara acestuia.

Descartes Deşi după victorie Primul Magistrat ar fi vrut să lase trupele să se odihnească, în timpul acesta evacuându-se numeroşii răniţi străpunşi de gloanţe, baionete, machete şi cuţite ţărăneşti, se constată că trebuiau să traverseze chiar azi Râo Verde, pentru că ploile din timpul nopţii

— Şi cele ce continuau să cadă – făceau să” crească apele de la o oră la alta. Cavaleria mai putea folosi încă un vad apropiat; pentru infanterie se folosiră barcaze, şalande şi bărci, iar un bac putrezit, părăsit în (stufăriş şi reparat în grabă servi la transportarea trenului regimentar, tunurile Krupp, şase piese de artilerie uşoară, vehiculele, materialele grele, conservele şi lăzile cu grâu şi coniac destinate ofiţerilor precum şi eratiţele, sobele de gătit şi primusurile vivandierelor

— Totul desemnat de Generalul Hoffmann întru marele amuzament al Primului Magistrat cu pomposul nume de „logistică” pe când, de fapt, după Doctorul Peralta nu merita decât numele de haraba, crătiţi şi rachiu. Acum, operaţiunile se desfăşurau rapid, fiindcă nu erau nevoiţi să lupte contra inamicului; trupele infidele se repliau spre mare, cu intenţia evidentă de a-şi

1 Tihahuanacu sau Tiahuanaco, aşezare în Bolivia unde se află ruinele unei -civilizaţi preincaice (1000-1300).

Consolida poziţiile pe micile înălţimi ce înconjurau Sur-gidero de la Veronica, bază a Flotei Atlanticului, cu cele două crucişătoare de modă veche, cu cioc de proră şi tunuri cu bătaie mică, precum şi câteva vedete de tip mai nou, trase acum la chei pentru reparaţii, în spatele Arsenalului Marinei de Război. In ciuda faptului că toate aşezările şi satele fuseseră jecmănite în retragerea lor, de oamenii lui Ataulfo Galvân, pifanii şi vivandie-rele se descurcau mereu şi găseau porci, viţei şi găini ascunse în peşteri, pivniţe şi chiar în cavourile din cimitire, descoperind sticle de rachiu de melasă, bu-telci şi urcioare cu charanda, guarapo tare şi ciruelon îngropate în curţile caselor, grădinile bisericilor şi chiar în pulberea cimitirelor şi astfel, în nopţile de bivuac, se organizau chefuri, chiolhanuri şi zaiafeturi, cu concursuri de strigături, muzică cu ghitară, maracas, buhai şi tobă, în timp ce mulatrele, metisele, indien-cele şi corciturile dansau pe întrecute, în ritm de bomba, jarabe şi marinera2, înainte de-a se îndepărta de foc, vârându-se cu oamenii lor prin vreun tufiş să-si bucure trupul… In aprilie se dădură primele atacuri contra avangardei din Surgidero de La Veronica, obligând trupele inamice să-şi stabilească poziţiile în suburbiile oraşului. „Acum se adevereşte înţeleaptă observaţie a lui Foch” 3, spuse Primul magistrat, citind o autoritate franceză ca să-l înţepe pe Hoffmann. „Când din doi adversari, unul renunţă la ofensivă, sapă tranşee şi se afundă în pământ” – şi din vârful uneia din cele trei coline care dominau aşezarea, contempla cu emoţionantă duioşie cupolele şi turnurile clopotniţelor baroce, vechile sale ziduri coloniale. Aici se născuse şi aici învăţase de la călugării Ordinului Fecioara Măria, primele buchii (în clădirea aceea cu două etaje şi ogive între pilaştri de ciment), pe frumoase cărţi cu poze în care

1 Băuturi alcoolice tipice din America Latină.

2 Dansuri populare din America Latină.

3 Ferdinand Foch (185l-l929), mareşal al Franţei, comandant al armatelor aliate în timpul primului război mondial.

Se vorbea despre revărsările Nilului. Îmblânzirea lui Bucefal, leul lui Androcles, descoperirea tiparului şi cum i-a apărat Fray Bartolome de las Casas pe indieni, cum construiau eschimoşii un iglu din gheaţă şi cum călugărului Alcuin, întemeietorul colegiilor carolingiene, îi plăceau mai mult copiii studioşi, chiar de erau de origine umilă, decât fiii de nobili, leneşi şi fără tragere de inimă. Urmase apoi un inteligent curs de istorie şi franceză, cu texte unde se acordă mai mult spaţiu – era normal – vaselor de Soissons decât bătăliei de la Ayacucho, era evident mai importantă întemniţarea cardinalului de La Balue decât cucerirea Peru-ului, şi, bineînţeles, era mai important Ludovic al IX-lea cel Sfânt, cruciatul, decât Simon Bolivar de Carabobo -deşi era interesant că aşa se numea un tip de joben foarte la modă la Paris, purtat de arbitrii eleganţei de îa începutul secolului trecut… Copilul cărţilor de şcoală – al matematicii prost ştiute şi al clasicilor vag amintiţi – creştea şi Primul Magistrat îşi amintea hoinărelile lui de adolescent pe străzile din port, pline de larma marinarilor, pescarilor, negustorilor ambulanţi şi curvelor, cu cârciumi vesele ce se numeau: „Triumful lui Venus din Milo”, „Savanţii fără carte”, „Băieţii care se clatină”, „Barca pe uscat” sau „Biroul meu” – cu prăvăliile de cârlige de undiţă, vârşe, plase, sfori şi frânghii, cu cărucioarele pline cu stridii, peştişori şi creveţi, de-a lungul trotuarelor, unde mirosul de catran, saramură şi hamsii prăjite se amesteca cu parfumul şi colonia de iasomie şi tuberoze ale fetelor pe bani… Aici, la picioarele lui se afla oraşul La Veronica; continuând încă să semene cu gravura în cupru făcută de un artist englez acum o sută de ani, cu siluete de sclavi şi stăpâni călare, în prim plan; era aici, cu Palatul Sfântului Oficiu pe scările căruia fuseseră biciuiţi, huiduiţi de mulţime, acoperiţi cu gunoaie şi excremente câţiva indieni şi negri acuzaţi de vrăjitorie, în vremuri foarte de demult… Aici era oraşul La Veronica cu casa aceea mare cu trei corpuri şi două acoperişuri – paratrăznete, porumbar albastru ca şi cerul şi scârţâitoare morişcă de vânt cu cocoş – unde i se Născuseră copiii în vremea când, ducându-şi biata viaţă de ziarist de provincie, le putea oferi alor săi, doar din când în când, vreun sirop sau câte-o căpăţână de zahăr ca să îndulcească o fiertură de banane cu pâine uscată, singurul fel înainte de culcare. Acolo, în curtea aceea văruită, începuseră cei din neamul lui să joace un şotron care, din săritură în săritură, urmând temerarele salturi politice ale tatălui său, îi purtase, din căsuţă în căsuţă, din număr în număr, într-o ascendentă spirală, ca la „nu te supăra, frate”, de la Sur-gidero în capitală, din Capitală în capitalele Capitalelor, urcând mereu, din micul nostru univers portuar spre lumea fără hotare, lumea veche, Lumea Nouă pentru ei, deşi această pogorâre a sorţii asupră-le era întunecată de o dramă ivită în mijlocul bucuriilor şi luminilor. Ofelia era cum era, sum qui sumde mică şi n-avea să se schimbe – fiind aşa, va rămâne la fel, ia minte şi la chip, fetiţa impulsivă, încăpăţânată, tenace şi instabilă totodată, cum fusese de când descoperise universul, la nivelul: baba-oarba, Motanul încălţat, hoţii şi vardiştii, popice, Mambru s-a dus la război şi Pasărea Măiastră. De Ariei n-avea de ce să se plângă, născut ca să fie diplomat'âi înşela pe călugări de mic, răspundea la întrebări cu întrebări, minţea de mai mare dragul, strecurându-se printre dificultăţi cu îndemânare de mare strateg, recurgând – când era strâns cu uşa să lămurească o întâmplare neplăcută – la un adevărat manual de ambiguităţi, cum ar fi făcut un Chateau-briand al cancelariilor într-o încurcătură asemănătoare. Cu Radames, pe lângă multele succese, nenorocirea a fost pe cât de mare, pe atât de neaşteptată; încăpăţî-nându-se să se întreacă cu Ralph de la Palma într-o cursă de automobile la Indianopolis, zbură spre cer de pe asfalt, la Mila 6, pentru că pusese prea mult eter în benzină, ca s-o facă mai uşoară, mai explozivă şi mai dinamică. (Trântit la un examen la Academia Militară West-Point, încercase să-şi uite înfrângerea în beţia vitezei…) Şi în urmă, şonticăind prin pătratele ' Sunt cum sunt (în lat. în orig.).

Şotronului, îl vedea. În pantaloni scurţi, pe Marc Antonio, fiul său cel mic, estompatul, invizibilul clanului, pierdut cura era în rămurişul unor arbori ce nu erau de pe-aici, ci dintr-o pădure genealogică în care ajunsese să poposească – poate pentru că avea sângele cel mai puţin,amestecat„ din familie, cel mai exotic la înfăţişare – în privinţa ochilor şi profilului. Destul de plin de fantezie – nebun, zicem noi pe-aici – stăpânit de impulsuri de moment, suferise o criză mistică atunci când, adolescent fiind, observase într-o zi, în faţa unui dulap cu oglinzi, că sexul i se zvârcolea, slobozind puroi. Incăpăţânându-se, în mod absurd, să plece la Roma pentru a săruta sandaua Sfântului Papă şi să se vindece cu permanganat cardinal, nu trecuse de anticamerele cardinalului camerling ' unde, datorită hazardului, întâlnise un scociorâtor de blazoane, şi se convinsese că e coborâtor, în linie destul de întortocheată, colaterală, indirectă şi amestecată, din împăraţii Bizanţului, al căror ultim Paleolog ar fi murit într-una din insulele Barbados, iar descendenţii săi ar fi ajuns în ţara noastră. Uitată vocaţia mistică şi cumpărat ca mulţi pesoşi un titlu de Limitrof (sic: vezi Codicele Ini Justinian), Conte de Dalmaţia, în speţă, îşi plimba noua sa nobleţe prin Europa. Titlu între Titluri, gelos Titluri, expert în Titluri, culcându-se cu femei cu Titlu – ce ştiau multe despre virilitatea, comentată în şoaptă de cele ce-i încercaseră virtuţile, binecunoscute nouă, a unei „liane armăsar”, mult folosită de aprinşii noştri strămoşi. Cu aceste merite ducea o viaţi ce-l purta de pe câmpiile andaluze la conacele din Pefta-randa, de la vetustele palate veneţiene la vânătoare de potârnichi albe în Scoţia, de la somptuoasele vânători cu câini de la Kolodyi, la regatele alfonsine de la San Sebastian, alergând, rostogolindu-se pe un itinerar de nobleţuri destul de scăpătate şi cu poleiala ştearsă, unde încercau să dobândească credit şi prestigiu bla-zoanele nord-americane de Armon şi Swift, aristocra-