Articol aparut in special in ziua de Marti, Aprilie 13, 2004

Articol aparut in SPECIAL in ziua de Marti, Aprilie 13, 2004

Marcile noastre

In editia de colectie de astazi, Jurnalul National va prezinta povestea Lastunului, masina ieftina gandita de Ceausescu, a motoretei Mobra - mijlocul de transport al pescarilor si hipiotilor romani, a cremelor Gerovital, a sucurilor CI-CO si Brifcor, inlocuitorii bauturilor capitaliste Coca-Cola si Pepsi. Cititi povestea marcilor romanesti care au insotit viata generatiilor de sacrificiu.

--------------------------------------------------------------------------------

Inca de la inceput am stiut cu totii: socialismul n-avea cum sa piarda batalia ideologica cu capitalismul. Era prea bun, prea uman, prea ingaduitor. Acolo unde capitalismul te dadea afara, socialismul te trimitea la scoala de partid. Acolo unde capitalismul te punea la treaba, socialismul se facea ca nu vede ca mai trageai o votca. In sfarsit, acolo unde capitalismul nu accepta decat munca bine facuta, socialismul zambea, te batea pe umar si-ti soptea fraza tip: „las’ ca merge si asa“.

LUCIAN MANDRUTA
In anii ’50, la data aparitiei primului IMS (tatal deja batranului ARO), confruntarea intre cele doua sisteme abia incepuse. In anii constructiei Lastunului, ea se terminase demult. Socialismul invinsese in teorie, nimeni nu se mai indoia. Pe teren insa, toate progeniturile lui erau la pamant. De la pantofii conceputi anume pentru mersul pe luna (pe pamant, din cauza gravitatiei mai mari, talpile se desprindeau) si pana la automobilele adaptate Saharei (si din acest motiv mai putin rezistente la ploaie), produsele socialismului biruitor nu erau capabile decat de victoria impotriva nervilor nostri. Stiu asta cel mai bine romanii care macar o data in viata au ramas fara lampa PL500 a televizorului Diamant, exact in timpul meciului...
De altfel, cele mai multe dintre brandurile epocii stau sub acest steag zdrentuit al lui „da-l in ma-sa!“, sudalma nationala cu alura de slogan. O formula puternica, alminteri, o data ce socialismul a plecat de mult, insa principiul acesta al trebii facute in deridere a ramas...
Vorbim in aceasta editie de colectie de obiectele pe care le-am uitat pe nedrept. Cele care ne-au decorat viata, s-au insinuat in copilaria sau tineretea noastra si ne-au tinut loc de originale. Pentru ca, de ce sa nu recunoastem, mai fiecare produs de consum al vremii il copia pe unul din Occident. De la Ci-Co, pe care l-am inteles pe deplin abia cand ne-am intalnit cu Fanta, si pana la Mobra, aceasta Yamaha de Baragan (care ar fi avut un viitor daca, la un moment dat, miscarea noastra Flower Power nu se intalnea cu crivatul national din ianuarie...).
Dincolo de apasarea nostalgiei, merita sa ne amuzam putin de amintirile noastre. Chiar daca e vorba de caninul si acum regretat pe care l-am lasat in biscuitii Eugenia (cu crema tot mai putina in fiecare an) ori de ideea de design a tovarasului Ceausescu, cel care isi dorea policioare de lemn in automobilele populare.
Multe dintre marcile de care va vorbim aici au disparut. Spre sfarsitul epocii, numele lor ajunsese aproape o garantie pentru calitatea de doi bani. Traiam cu totii intr-o lume populata de antibranduri, nume care promiteau ce e mai rau si se tineau de cuvint cu precizie (va aduceti aminte de pixurile Flaro, care patau garantat camasa cand le puneai in buzunar...?).
Dar sunt si marci care au supravietuit sau chiar s-au intors la viata in ultimii ani. Doar numele a ramas insa din ele – si el folosit pentru ca unora le mai spune ceva. Are, cum zic cei din marketing, notorietate. Produsul e insa cu totul altul si degeaba veti cauta in sticla de Brifcor vanduta astazi aroma perfida a anilor ’80...
Incercati insa in Jurnalul National – editia de colectie.

--------------------------------------------------------------------------------

Nevrosal pentru durerile de cap
Desi o lege pentru protectia marcilor fusese adoptata inca din 1879, prima marca romaneasca brevetata a aparut de abia pe 13 februarie 1913, potrivit arhivelor Oficiului de Stat penrtu Inventii si Marci (OSIM). Farmacistul N. Pantazi intregistra atunci medicamentul „Nevrosal“, pentru a fi sigur ca produsul sau se deosebeste de altele similare vandute pe piata. Preparatul te ajuta sa scapi de durerile de cap, nevralgii etc. Diferenta de 34 de ani existenta intre aparitia legii si inregistrarea primei marci este explicata de distrugerea arhivelor Oficiului de Inventii si Marci in timpul bombardamentelor din primul razboi mondial. Tot in 1913 a fost brevetata marca de apa minerala „Busteni“. Romania antebelica trecuse rapid la emancipare din toate punctele de vedere. In ziua de 17 septembrie 1915, capitanul farmacist Calinic Popescu breveteaza „Prezervativul Suvenir“, o suita de metode externe „in contra boalelor infectioase, blenoragiei si sifilisului“. Acest efort contraceptiv a fost stopat in 1916 cand productia interna a inceput sa se orienteze catre cerintele frontului.

Marcile romanesti sau bunastarea interbelica

Pantofii Mociornita, cosmeticele Elida, ciorapii Areca, frectia Diana sau sampania Mott sunt cateva dintre produsele pe care le cumparau romanii in perioada interbelica.

Despre efervescenta si stralucirea vietii pe care o duceau bucurestenii intre cele doua razboaie mondiale putem afla astazi doar din carti sau din povestirile strabunicilor. Reclamele din ziarele vremii sunt o imagine a pietei romanesti din acei ani, cu produse autohtone, dar si cu marcile marilor firme internationale prezente in Romania. Ce mancau romanii, cu ce se imbracau, care erau obiceiurile celor de la oras, cum isi petreceau timpul liber – sunt intrebari la care gasim raspuns in articolele si anunturile din ziarele aparute intre 1920-1939.
Bucurestenii, sclavii modei
Strainii care au vizitat Bucurestiul in perioada interbelica descriu capitala romaneasca drept „micul Paris“, „un oras de lux si de foc“ sau „orasul cel mai vesel din Europa“. Jocurile de noroc, mesele bogate si petrecerile luxoase din saloanele de vaza erau o emblema a Bucurestiului anilor ’20. Femeile din Capitala erau ingrijite, cochete si bine imbracate, iar doamnele din lumea buna cautau sa fie mereu la moda. „Femeile tinere erau in pas cu moda occidentala, mai ales cu cea de la Paris. Rochiile au devenit mai scurte, „trei sferturi“ sau chiar pana la genunchi. Talia era cazuta, adica peste solduri, pentru a se pune in relief corpul“, noteaza Ioan Scurtu in lucrarea „Viata cotidiana a romanilor in perioada interbelica“. Intre cele doua razboiae mondiale, atat femeile, cat si barbatii isi puteau face haine la comanda sau si le puteau cumpara „de-a gata“.
In cotidianul Universul din 1928 gasim un anunt al fabricii de confectii Industria din Iasi, prin care doamnele erau instiintate ca isi pot comanda „o garderoba completa cu numai 775 de lei“. Aceasta cuprindea: „trei metri stofa lana orice culoare si desen, doua camasi fine cu broderii si garniturile cele mai moderne, doua perechi de ciorapi, o pereche cercei de imitatie de perle diferite culori, o brosa frumoasa pentru bluza, un pieptene de cap cu pietricele frumoase, o sticluta de parfum si o cutie de pudra fina cu un puf“.

Haine si pantofi de marca

Printre cele mai cunoscute marci ale vremii era Ceho, care cuprindea incaltaminte si obiecte de vestimentatie pentru doamne, domni si copii. Acestea erau comercializate prin magazinele Cehoslovaca, deschise in marile orase ale tarii, precum Ploiesti, Galati, Craiova, Brasov si Timisoara. Reclamele la aceasta marca, pe care le gasim in presa din 1936, ii indemnau pe romani sa adopte un stil de vestimentatie modern, elegant si de bun gust: „Treceti in randul celor bine imbracati! Imbracati-va numai la Cehoslovaca, singurii specialisti in arta imbracamintei.“
In perioada interbelica, femeile purtau pantofi cu toc de 4-5 cm, cu barete si decoratii, iar barbatii se incaltau cu pantofi sau ghete de piele, lac sau alte materiale. Una dintre marcile apreciate de incaltamite prin anii ’30 era Mociornita. La depozitele proprii ale fabricilor cu acelasi nume se comercializau „pantofi barbatesti din box, negri si marron, pantofi de lac si ghete pentru copii si doamne, de cea mai buna calitate“. Daca ti se rupeau incaltarile, puteai sa le pingelesti cu talpa Palma Okma „impermeabila, elastica, durabila si eftina“. Iar pentru buna intretinere a pantofilor se putea folosi crema de ghete Electra, pe baza de ceara de albine.
Cand venea vremea rea, romanii purtau pardesie si se puteau apara de ploaie cu umbrelele produse la fabrica bucuresteana Pluvius. O marca de renume, inregistrata in anii ’30, care a rezistat si in perioada comunista, era „fulgarinul“, un pardesiu elegant de ploaie, fabricat din material cauciucat. Haina era impermeabila, „usoara ca fulgul“, de aici provenind si numele produsului. In perioada interbelica, bucurestenii isi puteau cumpara haine, incaltaminte, obiecte pentru plaja si sport de la celebrul magazin al lui Theodor Athanasiu, La vulturul de mare cu pestele in ghiare, sau de la renumitele Galerii Lafayette.

Accesorii vestimentare

„Pentru unii, imbracamintea raspundea unei necesitati fizice, pentru altii (sau, mai ales, altele), hainele constituiau un etalon al bogatiei si al modernitatii“, precizeaza Ioan Scurtu in cartea dedicata perioadei interbelice. Potrivit modei din acea vreme, barbatii de la oras purtau palarie din stofa, pe care o puteau cumpara de la producatori precum I. Torcatoru, Rubens sau de la pravaliile de pe Lipscani. Si cravatele nesifonabile de la fabrica Sammitgum erau in voga inaintea celui de-al doilea razboi mondial.
O tanara femeie avea nevoie de mai multe articole de imbracaminte si accesorii pentru a fi pusa la punct. In 1928, doamnele isi puteau cumpara ciorapii Mousselin, care costau intre 75 si 85 de lei perechea, iar daca erau de matase sau de calitate superioara ajungeau si la 95 de lei. O pereche de chiloti „de fil d'Ecosse“ se puteau cumpara cu 150 de lei, iar o pereche de manusi de piele Glace erau doar cu 10 lei mai scumpe. Toate acestea puteau fi achizitionate de la pravalia fratilor Rossin, de pe Strada Lipscani. In anii ’30 gasim renumita marca de ciorapi Adesgo, dar la fel de populari se pare ca erau la acea vreme si ciorapii de dama Ady. „Din spuma marii para facut ciorapul Ady, atat de fina, de imateriala este tesatura acestuia. O podoaba de pret pentru eleganta unei femei, o capodopera“, se spunea in textul unei reclame din cotidianul Capitala. In perioada interbelica, damele mai puteau cumpara ciorapi de matase Lissy sau Areca, „ciorapul surprinzator de subtire si rezistent“.
Iohanna Onaca

Electrocasnice si masini straine pentru omul modern

Daca in domeniul alimentar sau al confectiilor, producatorii romani ii concurau cu succes pe cei occidentali, in cazul aparaturii electronice si automobilelor, piata era dominata de produse importate.

Aparatele de radio Royal, Standard, Orion, Reico, Lorenz sunt numai cateva dintre marcile care se gaseau pe piata romaneasca in perioada interbelica.

Marile firme straine precum Philips, Tungsram sau Osram erau prezente in Romania inca din deceniul al treilea al secolului trecut, cu aparate de radio, respectiv lampi si becuri. Masinile de spalat si de calcat erau importate de la inceputul secolului, iar la 1934 se punea in vanzare la magazinul Totelectric, de pe Calea Victoriei, fierul de calcat electric necesar acasa, dar „indispensabil in calatorie si vilegiatura“.

Masini straine
Intre cele doua razboiae, pe strazile Bucurestiului circulau masini produse de renumite companii straine, care au disparut in perioada comunista. Pe la mijlocul anilor ’20, romanii mai avuti se plimbau cu masini Citroen, Chrysler sau Ford si putea cumpara camionete Opel sau Stewart.

Cosmetice pentru doamne bine

Cosmeticele, cremele, pudrele si parfumurile reprezentau o mare provocare pentru doamnele de la oras, dar si o cheltuiala in plus pentru bugetul sotilor sau ibovnicilor. In acea vreme, parfumurile erau in general de provenienta frantuzeasca: Fleurs D'Avril, Lilas du Japon sau Royal Ambree de la Legrain erau marci des intalnite in anii ’30. Tot in acea perioada erau renumite si produsele cosmetice marca Coty. Un tub de crema de zi produs de firma din Paris costa 72 de lei, iar cutia mare de pudra se vindea cu 120 de lei. La mijlocul anilor ’30 se gasea si apa de colonie Diavolo, care nu era produsa de Antonio Banderas, dar reusea sa „mentina tonul viu al gingasiei“, insotita de pudra cu acelasi nume „de o calitate unica“, ambele o creatie D'Argy.
O doamna respectabila trebuie sa aiba grija de aspectul ei pana in cele mai mici detalii. Daca astazi cremele si aparatele de epilat nu mai sunt de mult o noutate, nu mica ne e mirarea sa descoperim ca aceste produse existau inca din anii ’20.
In Universul din 1928 se facea reclama la depilatorul Radical, produs care „distruge imediat parul de pe obraz si din orice alte parti, fara efect vatamator“. Nici vopseaua de par nu era straina doamnelor din perioada interbelica. Tinctura Seeger, cu nuante de negru, brun si blond acoperea firele albe de par fara probleme, mai ales ca era „intrebuintata in toata lumea de peste 40 de ani“.

Medicamente si leacuri

Silueta zvelta si gratioasa a fost o preocupare permanenta pentru majoritatea femeilor. In urma cu 80 de ani se putea slabi considerabil doar intr-o luna cu aparatul de masaj U-WA-MASSA. Acesta actiona „cu presiune de apa“ si „topea grasimea ca soarele zapada“. Pentru indepartarea straturilor de grasime existau insa si diverse leacuri: ceaiul de slabit Ernst Richter (din 11 plante naturale), medicamentul Urolysine sau tabletele Boxberger-Kissinger. Renumite in perioada interbelica erau purgativele, dar si „depurativele“ pentru curatarea organismului, bune contra cosurilor, varicelor, gutei si a multor altor boli. Contra durerii de cap exista Nevragyl sau Aspirin, iar durerile de stomac se puteau inlatura cu Magnesia Bisurata, 75 de lei flaconul. Contra racelii, bolnavul putea face o frectie cu Carmol, solutie care se folosea la 1928 si al carei nume a rezistat foarte multa vreme. Expresia „frectie cu Diana la picior de lemn“ nu este o inventie, caci preparatul pentru frectie Diana chiar exista in anii ’20.
Cum in acea perioada disfunctiile genitale si bolile venerice erau destul de raspandite, in presa vremii gasim multe anunturi ale medicilor care vindecau astfel de neplaceri. Doctorul Lupolover trata blenoragia, sifilisul si bolile genito-urinare, iar cu medicamentul Reton, barbatii puteau scapa de impotenta. Cu 10 capsule de Pageol pe zi, pacientul era vindecat de blenoragie sau de afectiuni ale prostatei intr-o perioada scurta de timp.

Educatie pentru igiena dintilor

„Igiena constituia pentru covarsitoarea majoritate a populatiei rurale o problema extrem de relativa, in timp ce pentru o buna parte a orasenilor era o chestiune importanta, careia i se acorda o atentie speciala“, noteaza Ioan Scurtu despre obiceiurile romanilor din perioada interbelica. Pentru igiena gurii, romanii puteau folosi pasta de dinti Perlodont, care costa 24 de lei tubul, pasta Kalodont sau Chlorodont.

--------------------------------------------------------------------------------

Inventatori romani si marcile lor

Petrache Poenaru este un roman al carui nume a fost scris in istorie cu propria-i inventie. Profesorul Nicolae Paulescu a elaborat intr-un laborator din Bucuresti un medicament care a salvat mai multe vieti decat a facut-o inventia lui Alfred Nobel.
Petrache Poenaru breveteaza in 1827 primul stilou din lume (toc rezervor) mai intai la Viena, apoi la Paris, cu titlul „Condeiul portaret fara sfarsit, alimentandu-se insusi cu cerneala“. Aceasta inventie a revolutionat domeniul instrumentelor de scris, contribuind astfel la crearea unui obiect folosit de miliarde de oameni. Tocul cu rezervor de cerneala Poenaru elimina zgarieturile de pe hartie si scurgerile nedorite de cerneala si venea cu solutii pentru imbunatatirea partilor componente, astfel incat sa se asigure un flux constant al cernelii si posibilitatea inlocuirii unor piese. In timp, tocul rezervor al lui Poenaru a trecut prin mai multe modificari, pentru a se ajunge la structura de astazi. Intre 1832 si 1847, profesorul de fizica Poenaru a fost director general al Scolilor din Tara Romaneasca.
Anul 1921, ziua de 23 iulie, sesiunea Societatii de Biologie din Bucuresti. Profesorul de fiziologie Nicolae C. Paulescu face patru comunicari legate de actiunea extractului pancreatic. Aceste comunicari au fost publicate in: „Comptes rendus des seances de la societe de biologie et de ses filiales“, 1921, no. 27, Paris. Descoperirea hormonului antidiabetic elaborat de pancreas, pe care l-a denumit pancreina, Nicolae C. Paulescu a publicat-o si in Belgia, in revista de specialitate „Archives Internationales de Physiologie“, intr-un articol care a aparut la 31 august 1921. Desi acest articol precede cu aproape opt luni enuntarea de catre profesorul Fr. G. Banting si studentul Ch. H. Best a descoperirii insulinei (noua denumire data hormonului pancreatic), Premiul Nobel pentru fiziologie si medicina din 1923 a fost acordat cercetatorilor canadieni Banting si Mac Leod.
(Alexandru Radescu )

CEC – 140 de ani de istorie bancara

„CEC este mai mult decat o banca, este un simbol national“, spune Constantin Teculescu, presedintele bancii. Convingerea cu care face aceasta afirmatie are la baza 140 de ani de activitate in care CEC a facut nu numai istorie si civilizatie bancara, ci si educarea multor generatii.

In anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza decide sa faca ordine in finantele tarii. Prin decret domnesc se infiinteaza Cassa de Depuneri si Consemnatiuni (CDC), stramosul actualului CEC. Banca desfasura operatiuni similare trezoreriei statului: strangea banii din taxe si impozite, administra fondurile rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate si din excedentul bugetar al comunelor si oraselor. Economiile populatiei de la orase sau sate erau administrate de Casa de Economie, o anexa a CDC, si erau garantate integral de catre stat. Agentii institutiei erau toti casierii statului, sefii oficiilor postale, directorii de scoli si invatatorii de la sate. Fondurile astfel stranse erau folosite pentru acordarea de credite pentru judete si comune, iar din anul 1876, si catre populatie. „Pana la formarea sistemului bancar, CEC a stat la baza finantarii proiectelor de dezvoltare a administratiei publice, acordand credite pentru construirea de scoli, spitale, biserici sau case“, spune Stefan Petre Kirson, istoric CEC.
Palatul CEC
Activitatea bancii creste rapid, astfel incat in anul 1891 sediul detinut devine neincapator. Piatra fundamentala a noului palat a fost pusa in data de 8 iunie 1897, in prezenta regelui Carol I si a reginei Elisabeta. Lucrarile, incepute in primavara anului 1896, s-au finalizat in anul 1900. Construit dupa proiectul realizat de arhitectul francez Paul Gottereau, Palatul CEC ajunge imaginea cu care toata lumea va identifica institutia.
Intrarea tarii nostre in primul razboi mondial influenteaza si activitatea bancii, care a trebuit sa faca fata unor cereri masive de restituiri. Atunci cand armata germana ocupa Bucurestiul, Palatul CEC ajunge sa fie sediul Comandamentului german. Cu toate greutatile inerente ale razboiului, activitatea bancii continua, o parte dintre angajatii bancii mutandu-se la Iasi. Institutia reuseste sa scape si de bombardamente si de ocupatia germana, dar nu de imaginea de banca sigura pe care si-o construise. „In arhiva CEC am descoperit o serie de scrisori adresate conducerii bancii de catre emigrantii romani ardeleni din Statele Unite ale Americii. Acestia trimiteau prin posta bani familiilor ramase in tara, iar sumele respective erau insotite de scrisori prin care cereau conducerii bancii sa pastreze acele sume in tezaurul casei pana la momentul in care copiii lor vor ajunge la majorat sau se vor casatori“, spune istoricul CEC.
Afectata de criza economica mondiala din 1929, Casa de Depuneri, Economii si Consemnatiuni se divizeaza: Casa de Depuneri si Consemnatiuni ramane cu monopolul pe atragerea taxelor si impozitelor, in timp ce Casa de Economie capata o structura apropiata de cea a bancilor comerciale. Cum insa depozitele populatiei se bucura in continuare de garantia statului, multe persoane aleg sa-si aduca economiile la CEC.

Unchiul de la CEC

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, cele doua institutii preiau din atributiile BNR: conturile curente pe care statul si institutiile statului le aveau deschise la BNR, executia bugetului de stat, iar toate intreprinderile furnizoare ale statului isi deschid conturi curente la CEC. Educarea populatiei, in special a copiilor, continua. CEC editeaza revista Economia, care se distribuia gratuit prin scoli si licee. Copiii erau invatati nu numai sa economiseasca, dar si sa aiba spirit civic. „Unchiul de la CEC“ coresponda cu micutii si ii indemna sa-i ajute pe soldatii romani. Cei care aveau librete de economii si participau la concursurile bancii puteau castiga pusculite.
Vali Blanaru

--------------------------------------------------------------------------------

”Copiii, invatati sa economiseasca”
„Azi la CEC un ban depui, maine el va scoate pui !“ Putini sunt aceia care nu-si aduc aminte de acest slogan. Il gaseai tiparit pe caietele scolare, ca afis la intrarea in scoala sau la agentiile CEC. Alocatiile scolare, micile economii ale copiilor si familiei erau stranse toate pe libretul de economii. Dobanda nu era cine stie ce (3%-4,5%), dar banii erau in siguranta, fiind garantati de stat. Cei care achizitionau obligatiuni CEC in valoare de 200 de lei si aveau intr-adevar noroc puteau castiga prin tragere la sorti fabuloasa suma de 100.000 de lei. Alte premii care se puteau castiga la cele 14 extrageri anuale valorau 800 de lei, 2.000 de lei, 5.000 de lei, 10.000 de lei, 25.000 de lei, 50.000 de lei sau chiar 75.000 de lei. Accesul la aceste instrumente de economisire se facea usor, ele fiind distribuite la ghiseele din scoli, la posta sau la agentiile bancii. In plin regim comunist, Casa de Economii si Consemnatiuni a fost singura institutie bancara care promova economisirea si se ocupa in acelasi timp de educatia economica a populatiei. Banca nu avea numai activitati de economisire. Populatia putea sa ia cu imprumut bani pentru construirea sau cumpararea de locuinte proprietate personala.

--------------------------------------------------------------------------------

Inedit
Cei care au trecut pe Calea Victoriei nu se poate sa nu fi remarcat Palatul CEC. O cladire cu cupole si cu o fatada simetrica in mijlocul careia troneaza intrarea, scoasa in evidenta printr-o monumentala arcada sustinuta, de o parte si de alta, de cate doua coloane gemene. Piatra de temelie a Palatului CEC a fost pusa in 8 iunie 1897, in prezenta Regelui Carol I si a Reginei Elisabeta, dar si a membrilor Guvernului Sturza, printre care Ion C. Bratianu si G. Cantacuzino. Planurile cladirii au fost elaborate de arhitectul Paul Gottereau, iar de constructia propriu-zisa s-a ocupat arhitectului Ion Socolescu. Incepute in primavara anului 1896, lucrarile s-au incheiat in 1900, o data cu definitivarea actiunilor de imprejmuire si realizare a pavajului. La nivelul superior al Palatului se afla Sala festiva, al carei plafon este acoperit de o pictura reprezentand-o pe „Fortuna distribuind bunuri dupa independenta“. O creatie ce poarta semnatura lui Mihail Simonidi. Panza cu aceeasi tema a obtinut medalia de argint la Expozitia Internationala de la Paris 1900. Pe peretii laterali ai acestei sali au existat patru portrete reprezentandu-i pe Regele Carol I si Regina Elisabeta, respectiv pe Regele Ferdinand si Regina Maria. Comunistii le-au distrus insa, acoperindu-le cu vopsea neagra.

De la tombola la isterie nationala

Sansa imbogatirii peste noapte i-a fascinat intotdeauna pe oameni. In afara mostenirilor venite neasteptat de la rude necunoscute de pe alte continente, Loteria a reprezentat unica posibilitate.

Romania anului 2004. Cozi uriase. Oameni care nu au mai suportat sa stea la rand la carne si la oua pe vremea lui Ceausescu se inghesuie acum sa completeze un bilet. 6 numere care ar putea sa le schimbe viata. In fiecare saptamana in care potul cel mare la Loto „6 din 49“ creste, romanii de toate varstele joaca. Angajatele agentiilor nu prididesc sa incaseze banii oamenilor care investesc in vise. La cate un colt de strada, pe cate o masa plianta, lozuri de razuit sau in plic, frumos colorate. Vanzatoare ambulante care vor sa te determine sa cumperi de la ele. Sa le iei banii. „Domnu’, ati pierdut un miliard“, striga una dintre aceste femei dupa trecatorii grabiti care nu se opresc sa cumpere un loz.