Contribuţii aforistice în perioada interbelică. Constantin Noica, gânditorul optimist şi „Jurnalul filosofic” Ioana Emanuela Dăneţiu Inspector de specialitate Inspectoratul Şcolar Judeţean Sibiu



Yüklə 45.15 Kb.
tarix15.01.2018
ölçüsü45.15 Kb.

Contribuţii aforistice în perioada interbelică. Constantin Noica, gânditorul optimist şi „Jurnalul filosofic”
Ioana Emanuela Dăneţiu

Inspector de specialitate

Inspectoratul Şcolar Judeţean Sibiu

Filosofia sistemică nu pare a fi o vocaţie românească. Sistemul unitar, cugetarea integrală asupra problematicii spiritualiste, polemica între opţiunile individuale, toate acestea necesită aderenţă la sintalitatea etniei şi exerciţiu în timp. Astfel filosofarea românească este ispitită de avatarurile „discursului mixt” (Ştefan Augustin Doinaş), formulă de cugetare la graniţa dintre poezie şi filosofie, deoarece „aşa minuscul cum este" (Lucian Blagai), aforismul poate cuprinde mai mult decât încape într-un sistem filosofic. Gândirea nonsistemică e caracterizată drept formulă de cugetare care îmbină actului filosofării cu cel poetic, fiind un tip de discurs ambivalent, o formă sintetică de comunicare a ideii, un hibrid textual bicefal structurat, un amestec de conceptualism şi metaforism, ceva canonic, concis, o formă de esenţializare a experienţei individuale. Privite izolat aforismele au înţeles de sine stătător, alăturate se comportă sistemic, fixând o perspectivă asupra lumii. Aforismul are deplină libertate formală , dar şi caracter reflectiv. Termenul provine din fr. „aphorisme”, lat. „aphorismus”, gr. „aphorismos”, însemnând, în fond, definiţie.



Genul aforistic rezumă „vocabulele" spiritului încă din timpuri imemoriale. E formula de cugetare potrivită geografiei asiatice, „o regiune spirituală foarte străină de mentalitatea europeană" (L.Blaga), fiind o modalitate lapidară de etalare a „atitudinilor sufleteşti" caracteristice popoarelor ce-au creat cultură înainte de europeni (chinezii, etniile Indiei etc.). Totuşi primul care foloseşte denumirea de aforism este Hippocrat. Termenul, utilizat în preceptele sale medicale, e parţial sinonim cu adagiul, apoftegma, cugetarea, dictonul, maxima, proverbul sau sentinţa. Având în vedere similitudinile între concepte şi abordând criteriul modalităţilor enunţării, o tipologie a discursului aforistic ar putea fi următoarea: apoftegma, maxima / sentinţa / dictonul şi proverbul cărora le lipseşte independenţa ideatică a aforismului ( care îşi selectează temele de reflecţie din orice domeniu al spiritului), dar care au o concizie formală ce implică densitatea ideilor [de exemplu, „Nu poţi să te cufunzi de două ori în apele aceluiaşi fluviu” , „Raţiunea este aceea care a ales arma”. (L. Blaga.); „E o axiomă a istoriei, că tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale şi tot ce e rău e productul celei individuale” (Mihai Eminescu, Opera politică)]; apoi însemnarea eseistică, aceasta valorificând formula eseistică în demersul aforistic la nivelul amplitudinii discursului şi al tehnicii argumentative [ de exemplu, „ Despre critică. – A analiza conţinutul şi forma unei opere de artă, a-i releva calităţile şi defectele înseamnă a te îndeletnici cu preliminariile criticei sau a te complace la periferiile ei. Efortul esenţial al criticei tinde, după uitarea de un moment a operei studiate, să refacă această operă pe un alt plan, adică exclusiv în termeni de conştiinţă. (…) opera de artă urmează să fie exprimată şi refăcută abstract, în termeni de algebră asimilabilă lucidităţii noastre.” (Lucian Blaga, Elanul insulei); „Artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii” ( Mihai Eminescu, Opera politică)]; aforismul individual, propoziţie memorabilă cu independenţă ideatică, izolabil contextual, aforisme „unicat”, „monade” care fiinţează singular şi nu solicită întregirea cu altele [ de exemplu, „ Barocul- Barocul este stilul îngerilor.” ;Avertisment: Cel ce se iniţiază cu adevărat în metafizică, amuţeşte.”; “Întunericul nu trebuie să-l luminezi ca să-l putem vedea.” (L. Blaga), "Oamenii se împart în două : unii care caută si nu găsesc, altii care găsesc si nu-s multumiţi" (Mihai Eminescu)] şi aforismul „de grup”, rapsodic care capătă sens integral prin înlănţuire (a mai multor aforisme), propoziţiile din alcătuire nu sunt „monade”, deci nu au forţa de a reflecta fiecare în parte universul. Mihai Eminescu uzează de această formulă de cugetare în Caietele manuscrise: „Dumnezeu e un atom, un punct matematic; punctul comun unde se topesc toate puterile pământului, spre a constitui organismul de legi, sistem cosmic.”; „Dumnezeu la adiţiunea lumei a greşit; eu sunt n punct în cartea destinului, care nu trebuia să fi fost”; „Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea; cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume.”

Stilul aforistic e caracterizat de prezenţa şi, implicit, de efectele paradoxului, care este definit drept asociere de termeni contradictorii cu intenţia de a surprinde şi de a institui modalitatea „de a transforma în virtute anumite neajunsuri şi neputinţe ale graiului omenesc”, deoarece în semantica lui „Cuvintele adevărului par întoarse pe dos”. Astfel stilul aforistic se insinuează peste tot în literatură, dar e abordat mai ales în discursul poetic, deoarece aforismele sunt „metafore epistemologice” care se concentrează în asociaţii neaşteptate de cuvinte şi de sensuri. Prin modalităţile conceptualizării aforismele aparţin filosofului, prin expresie ele sunt ale poetului. Poezia romantică e cea care abordează programatic modalităţile reflecţiei filosofice, iar odată cu promovarea conceptului de poezie filosofică (Sully Prudhomme), versul aforistic devine o formulă predilectă de metaforizare. În literatura română versul aforistic este o constantă a poeticii blagiene.

Aforismul e ilustrat de-a lungul timpului de nume celebre: La Rouchefoucauld, Blaise Pascal, Arthur Schopenhauer sau Friedrich Nietzsche. În cultura românească genul a fost abordat printre mulţi alţii de Titu Maiorescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, sau de către Lucian Blaga. În perioada interbelică aforistica este o modalitate discursivă utilizată ca alternativă la mărturisirile laboratorului de creaţie sau la cele din jurnalul intim, memorii etc. Octavian Goga în Fărâmituri, Nicolae Iorga în Cugetări sau Garabet Ibrăileanu în Privind viaţa sunt doar trei personalităţi culturale care optează pentru confesiunea în formulă fulgurantă, alături de domeniul în care se exprimă în genere: poezie, istorie şi respectiv critică literară. Dar numele mari care ilustrează genul în epocă sunt Emil Cioran, profetul negator, şi Constantin Noica, optimistul bine temperat. Alături de aceştia se remarcă şi paradoxalul „autor folcloric”, cum îl numeşte Gabriel Liiceanu, şi anume Petre Ţuţea, filosof socratic, deşi a absolvit studii în domeniu la Berlin, a cărui operă a fost „culeasă” şi publicată abia după 1989. Corolarul aforisticii româneşti îl constituie, desigur, Lucian Blaga cu volumele sale: Pietre pentru templul meu (1919), Discobolul (1945), Elanul insulei (postum, 1977).

Constantin Noica, gânditorul optimist şi Jurnalul filosofic

        Ontologia lui Constantin Noica reia în mod statornic problematica fiinţei şi mărturiseşte prin toate soluţiile sale că este „o operă ce asigură filosofiei româneşti un chip, o durată şi o împlinire” (Virgil Ieruncaii), iar influenţa autorului acesteia asupra culturii noastre poate fi comparată cu cea a lui Titu Maiorescu. Originalitatea lui Noica e evidentă în contextul gânditorilor noştri interbelici, deoarece apetenţa acestora pentru cugetarea nonsistemică pare a fi programatică. Constantin Noica este însă un antinietzscheian scolastic, înstrăinat de mirajul exercitat de existenţialism şi de Soren Kierkegaard, moartea nefiind una dintre obsesiile lui filosofice, ca pentru Emil Cioran; el este, aşa cum remarcă Gabriel Liiceanu, o natură fericită care „îşi transformă singurătatea [originalitatea] într-o instituţie” (Virgil Ieruncaiii), deoarece „lui Noica nu-i plac profeţii” (Virgil Ieruncaiv). Pentru filosof binele e noţiunea supremă, orice lucru rău sfârşind pentru el prin a fi bun, metamorfoză care îi asigură intimitatea cu mentalitatea folclorică, deoarece un rău imediat anihilează o catastrofă ulterioară .

Dacă „vorbirea este păstorul fiinţei”, aşa cum afirmă Martin Heidegger, din perspectivă filologică Noica este un alchimist al zicerii filosofice, „un vraci al vorbirii scrise” care este deopotrivă „un stăpân al prozei ” dar şi „un autentic poet “. El „scrie limpede, ordonat şi îmbietor ” şi pare că „stă de vorbă cu cititorul: înţelepţeşte, zâmbitor, răbdătoriu, veghetor, gata să-i îndulcească drumul spre o concluzie logică” (Nicolae Steinhardtv), abordând un stil de un firesc absolut şi o expunere logică şi integratoare a problematicii. Preocupările lui Noica pentru rostirea românească au ca rezultat lucrări de filosofie asupra limbajului în care acesta interpretează „zicale, poveşti, înjghebări ale fanteziei semiotice: din aceste pirofore substanţe se aprinde în principal filosofia lui Noica” (Nicolae Steinhardtvi).

Cu toate că fiecare demers filosofic al lui Constantin Noica e gândit pentru a clădi sistemul, totuşi se lasă şi el sedus de plăcerea cugetării fulgurante, de gândirea fragmentară în Jurnal filosofic (1944). Aforismele din Jurnalul filosofic abordează teme cunoscute, regăsite la toţi gânditorii care se exprimă în maxime, şi anume: singurătatea „Singurătatea absolută? O concep câteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stând pe geamantan. Eşti atunci mai departe[…] de orice om.”; filosofia care „e aventura universalului când devine particular” sau „Filosofia nu e posibilă decât la oraş, printre oameni, pe pieţele acelea de care nu se dezlipea Socrate.”; filosofii mediocri: care „filosofează pentru alţii, nu pentru ei. Scriu ca să predea, nu ca să se lămurească.”; iubirea: „În Franţa unde se vorbeşte atât de mult despre iubire, nu cumva lipeşte dragostea?” sau tristeţea: „care cuprinde din când în când pe îngeri şi aproape întotdeauna pe oamenii mediocri. În frunte cu fratele risipitor”. Elementele de coeziune ale cărţii, laitmotivele acesteia se constituie în revenirea obsesivă asupra a două mituri generice: mitul şcolii şi mitul fratelui, regăsite concret în sintagme ca „fiul risipitor”, „fratele fiului risipitor”, „risipitoru”l, sau în sentinţe filosofice care extind această sferă tematică asupra discipolului („discipolul vrea să devină iederă , „Un om tânăr va veni la şcoală să se lamenteze că nu ştie destul”), a profesorului („Ce fac profesorii aceştia? Vehiculează idei”), a învăţăturii („Orice act de învăţătură e o explicitare de sine a cugetului”), sau a cărţii („Cartea pe care aştepţi s-o scrii. Să fii sub stăpânirea unui singur lucru, a unui singur sens.[…] Aşa trebuie să fie când eşti îndrăgostit.”) etc.

Lăcaşul învăţăturii e supratema acestui jurnal proiectat a fi un tratat de erudiţie: „Academia e şcoala lui Platon. Liceul e a l lui Aristotel.”; „O şcoală în care profesorul nu învăţă şi el, e o absurditate.” Noica e obsedat de un spaţiu de învăţătură inedit, dacă e să-l raportăm la canoanele clasice, de o şcoală “unde să nu se predea nimic”, dar unde să cultive „stări de spirit, […] nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.” Acest gând novator s-a concretizat peste ani în Şcoala de la Păltiniş, căci Noica e asemeni grecilor la care iubeşte „faptul că merg până la capăt”.

Din perspectiva modalităţilor discursului, filosoful apelează constant la conceptualizare, evită metaforismul, iar metaforizarea e o opţiune cel puţin accidentală. Elipsa şi retorica interogaţiei pigmentează enunţurile, şi cam atât. În fulgurantele confesiuni din jurnal, Noica nu-şi exploatează valenţele imaginaţiei lingvistice, ca peste ani în Cuvânt împreună despre rostirea românească. Deseori comentează vorbele celebre ale altor personalităţi: Platon, Kant, Leon Bloy, Nae Ionescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu („Dintr-un text al lui Hasdeu despre cei din iad : «Scula-se-vor la ziua de giudeţu, goi şi negri, necuraţi şi iuţi ), Montesquieu, Paul Claudel, Spinoza sau apostolul Pavel etc.

Spiritul civilizator, nevoia de a împărtăşi unor discipoli spectacolul spiritului său, dorinţa de a crea lăcaşul de învăţătură în care oricine e binevenit, indiferent de vârstă sau alte restricţii impuse de societate, stau mărturie pentru umanismul său, pentru optimismul

filosofului. De altfel Constantin Noica ne avertizează undeva asupra destinului său:



Cred că mi-am găsit o încadrare în societate: să fiu incomod.


i Lucian Blaga. - Religie şi spirit , Sibiu: Editura Dacia Traiană S.A., 1942, p.

ii Virgil Ierunca. –Subiect şi predicat, Bucureşti: Editura Humanitas, 1993, p. 160.

iii Idem, p. 162.

iv Ibidem, p. 168.

v Nicolae Steinhardt. – Critică la persoana întâi, Cluj- Napoca: Editura Dacia, 1983, p.238.

vi Idem, p. 241.





Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə