Alejo Carpentier

1 Oraş antic în Italia, în apropiere de Salerno.

2 Castel din Corfu construit din ordinul împărătesei Elisabeta de Austria.

Cineva îşi aminti că ţara noastră este o mare producătoare de caoba şi caoba noastră, de un roşiatic cald şi profund, trebuia să fie folosită din plin la o lucrare de asemenea proporţii pentru finisările interioare, tavane sculptate, tribune, scaune, bănci, uşi, fotoliul prezidenţial etc, ale celor două hemicicluri. Şi cum romanii nu folosiseră niciodată lemnul în asemenea scopuri, se născu un al cincilea proiect de Capitoliu, inspirat de stilul neogotic al Parlamentului din Budapesta. Dar cum Imperiul Austro-Ungar era în război cu Latinitatea, planurile fură respinse şi gândurile se îndreptară spre Herrera şi impunătoarea masivitate a Escorialului. „Nici prin gând să nu vă treacă”, fu de părere Primul Magistrat. „Cine spune Escorial, spune Filip al II-lea, şi cine spune Filip al II-lea, spune indieni arşi pe rug, negri în lanţuri, eroici şefi indigeni torturaţi, regi întemniţaţi, tribunale ale inchiziţiei”… Proiectul nr. 15 fu respins, pentru că, în dorinţa lui de-a utiliza o marmură naţională, descoperită de curând, în provincia Noua Cor-dobă, arhitectul concepuse ceva ce semăna prea mult cu Domul din Milano şi aceste reminiscenţe ecleziastice i-ar fi deranjat pe masoni şi liber-cugetători şi pe alţi cetăţeni ale căror puncte de vedere aveau greutate în rândul opiniei publice. Proiectul nr. 17 era, într-adevăr, o copie destul de neruşinată a Operei din Paris. „Un Congres nu e un teatru”, spuse Primul Magistrat aruncând planurile pe masa din Sala de Consiliu. „Uneori…” şopti în spatele său, Doctorul Peralta… În sfârşit, după multe chibzuieli, discuţii, opinii şi reconsiderări, fu acceptat definitiv Proiectul nr. 31, ce oferea cea mai simplă soluţie: o replică a Capitoliului din Washington, folosindu-se la interioare lemnul naţional şi marmura naţională, care, dacă nu se dovedea atât de bună pe cât se credea, o să fie înlocuită cu marmură cumpărată din Carrara, chiar dacă, pentru public, o să fie tot marmură naţională… Lucrările se inaugurară de ziua Centenarului Independenţei, prin punerea Pietrei de Temelie şi discursurile de rigoare, în care se folosiră, fortissimo, toate figurile de stil adecvate. Rămânea însă o problemă:

Sub cupolă trebuia să se înalţe o monumentală statuie a Republicii. Toţi sculptorii naţiunii se oferiră s-o cioplească. Primul Magistrat ştia, însă, că niciunul dintre ei nu era în stare să-şi măsoare forţele cu o asemenea lucrare. „Păcat c-a murit Gerome!” zise, gândindu-se la gladiatorii şi reţiarii lui. „Asta era omul potrivit”. „Rodin trăieşte”, observă Doctorul Peralta. „Nu. Rodin, nu… Mare sculptor – nimeni nu se îndoieşte – când rămâne în realitate… Dar dacă ne trânteşte un al doilea Balzac, intrăm în rahat de nu ne mai scoate nimeni… Dacă refuzăm sculptura, ne facem de râs acolo; dacă o acceptăm, trebuie să plecăm din ţară”… „Putem interzice orice comentariu în presă”. „Ar fi contrar principiilor mele. Tu ştii. Gloanţe şi machete pentru porci. Dar totală libertate în privinţa criticii, polemicii şi controverselor, când e vorba de artă, literatură, şcoli poetice, filosofie clasică, enigmele Universului, secretul piramidelor, originea Omului American, conceptul de Frumuseţe sau alte chestii din astea… Asta-i cultură…” „în Guatemala, prietenul nostru Estrada Cabrerax a instituit un cult al Minervei, cu templu şi tot tacâmul…” „Frumoasă iniţiativă a unui mare cârmuitor…”, „. Care e la putere de optsprezece ani, deja…”, „. Tocmai de-a-ceea. Se pare însă că statuia lui Pallas Atena nu e deloc ceva deosebit”… Încurcat, Primul Magistrat îi scrise Ofeliei. Care se întorsese la Paris, după ce umblase câteva luni pe meleagurile andaluze, pasionată dintr-o dată de tauri, lupte cu tăuraşi – şi cânte jondo, aşa cum. Altădată, fusese pasionată de Bayreuth sau Stradford-on-Avon. Prea puţin iubitoare a stilului epistolar, ce-i dădea la iveală cu prisosinţă o ortografie fantezistă, Infanta răspunse printr-o simplă telegramă: Antoine Bourdette. „Nu-l cunosc” zise Peralta. „Nici eu”, spuse Primul Magistrat. „O fi vreun boem, amic de-al ei.” Şi pentru spulberarea îndoielilor se adresă Ilustrului Academician, cerându-i informaţii mai ample.

1 Manuel Estrada Cabrera (1857-1923), preşedinte al Guaţe-malei între 1898-1920. A guvernat despotic,' dar a încurajat cultura şi artele.

Şi, cu următoarea poştă, primiră câteva fotografii ale unor basoreliefuri executate de artist, în 1913, destinate să ornamenteze Theâtre des Champs-Elysees. Unul, o alegorie a muzicii, îi displăcu sincer lui Peralta datorită artificialităţii, răsturnării, distorsionării celor două figuri băgate parcă cu forţa, înghiontite, într-un spaţiu rectangular: o nimfă aplecată deasupra viorii, într-o imposibilă încercare de a folosi arcuşul, cu un braţ ce-i trecea pe deasupra capului; şi un satir, bestial, răsucit, mai degrabă 'entomologie decât helenic, cântând la un fluier enorm, deloc evocator de melodii rustice, ci se-mănând mai mult cu o bucată de bandă de mitralieră 30/30. Fotografiile erau însoţite de un număr din Ga-zette-des-Beaux-Arts, unde, într-un articol cu paragrafe subliniate cu creion roşu, renumitul critic Paul Jamot afirma că sculptorul nu-şi trata figurile în maniera arhaică, ci cu brutalitatea ce aminteşte gustul germanic [sic]. „Germanic! Germanic! Uite ce ne recomandă Ofelia în aceste momente! Parcă s-ar fi tâmpit, de-atâta umblat cu toreadori. N-are nici cel mai mic simţ politic”… Şi, analizând imediat şi aspectul fonic al problemei: „în plus, e imposibil, din cauza numelui Bour-deile1. Gândeşte-te cum sună în castiliană”. „Bineînţeles!” spuse Peralta. „întâi o să-i spună Booouuurdeye. Până o să afle cum se pronunţă corect”…„Şi atunci să vezi bancuri făcute de cine mă iubeşte. Le-o servesc pe tavă de argint. Capitoliul e un…; guvernul meu e un… Nici nu mă gândesc!” „Cel mai bine e să ne adresăm lui Pellino”, fu de părere Peralta. Şi pictorul italian, mare producător de îngeri, cruci şi cavouri pentru cimitire, căruia mai multe dintre oraşele noastre îi datorau reuşite statui eponime, cu caracter atât eroic cât şi religios, le recomandă călduros un artist milanez, cu lucrări premiate la Florenţa şi Roma, specializat, cu deosebire, în executarea unor monumente, fântâni municipale, sanctuare obşteşti, statui ecvestre şi, în general, tot ceea ce era artă oficială, serioasă, solemnă, cu uni-

1 Bourdelle este omofon cu cuvântul spaniol bitrdel echivalentul românescului „bordel”.

Forme exacte din punct de vedere istoric, dacă aşa era nevoie, cu nuduri tratate cu demnitate, dacă nudul era potrivit cu caracterul unei alegorii, într-o factură pe înţelesul tuturor, adept al unei estetici deloc învechite, dar nici prea moderne – chestia cu modernismul în plastică, prea era discutată în epoca actuală. Aldo Nardini – aşa se numea sculptorul – trimise o schiţă ce fu imediat aprobată de Consiliul de Miniştri: Republica era întruchipată de o imensă femeie, cu trup robust, îmbrăcată greceşte, sprijinindu-se într-o lance – simbol al vigilenţei, cu chip nobil şi sever, născută parcă din faimoasa Junona de la Vatican, cu doi sâni enormi, unul acoperit, celălalt gol – simboluri ale fecundităţii şi abundenţei.,
Îl Capitoliul creştea. Silueta lui albă, încă informă, închisă într-o cuşcă de schele, se ridica deasupra acoperişurilor, înălţându-şi coloanele, întinzându-şi aripile, deşi construcţia sa fusese brusc oprită, datorită unor depăşiri de fonduri. Bineînţeles că asta nu era din cauza siTuaţiei economice, care niciodată nu cunoscuse vremuri mai bune. ci faptului că preţul materialelor urca de la o lună la alta, creştea costul maşinilor şi utilajelor, a navlurilor şi transporturilor, aşa încât mereu se depăşea cadrul unui veşnic depăşit buget iniţial – grevat îndeajuns, neoficial, şi de multele ciolane promise miniştrilor şi înalţilor funcţionari din Comisia pentru Dezvoltare şi Domeniul Public, fără să mai-amintim cele două cecuri, unul foarte substanţial, celălalt mai modest, ce le primea destul de des Doctorul Peralta, pe sub mină, ca din partea Direcţiei Lucrărilor Publice. Deodată, lucrările încetau, o arcadă rămânea fără arc. O faţadă fără fronton, amuţeau dăiţile cioplitorilor de acante şi astragale. Şi era nevoie să se aloce din nou credite, să se aprobe impozite pe chibrituri suedeze, băuturi străine sau câştigurile realizate la curse, pentru a reîncepe lucrările. In acele perioade de inactivitate, zona cea mai, centrală a capitalei se transforma într-un soi de for roman, un fel de esplanadă din Baal-bek sau terasă din Persepolis, „ub o lună ce lumina un straniu peisaj de blocuri de marmură împrăştiate, metope pe jumătate cioplite, coloane trunchiate, bucăţi de piatră printre ciment şi nisip, ruine deja, resturi moarte a ceea ce încă nu fusese. Şi cum – deşi fără acoperiş încă – cele două hemicicluri în amfiteatru ale Camerei şi Senatului se înălţau deja, în ambianţa aceea de construcţii în aşteptare, spaţiile lor fură folosite, în perioadele de inactivitate, de Facultatea de Litere a Universităţii şi de impresarul unui Skating-Rmx). Aşa că, în unele seri se auzeau lamentaţiile lui Ajax, vaierele lui Oedip, incestuos şi paricid, în Hemi-ciclul-Nord, folosit de studenţi ca Teatru Antic, în vreme ce, în ritmul celui mai celebru vals de Waldteu-fel, pe o pompoasă estradă de lemn instalată în Hemi-ciclul-Sud, se învârteau femeile care, ca să nu renunţe la modă în favoarea sportului, găsiseră modalitatea de a-şi căţăra tocurile Ludovic al XV-lea pe patine cu rotile. In celelalte spaţii libere, se instala, din când în când, un ambulant Muzeu Dupuytren, Marele PaNopticum al Descoperirii Americii şi Supliciul Indienilor, o menajerie, un stilyt pe coloana lui, iar sus, pe sârme întinse între coloane fără cornişe, câţiva saltimbanci în tricouri rozalii şi prăjini cu becuri electrice călătoreau de la capitel la capitel, insensibili la spectacolul de jos, trecând peste dansul patinatorilor şi tragedii de Sofocâe – aşteptând să fie expulzaţi de armata de muncitori ce revenea periodic la părăsitele lucrări, ca să continue înălţarea, aproape religioasă, a Templului Civic, spre cota finală, unde avea să ardă o lumină… În această epocă de activitate şi repaus, într-o dimineaţă, Doctorul Peralta intră cu pas vesel în apartamentele private ale Primului Magistrat, unde încă mai circula în jupon intendenta Eâmira: „Minunea minunilor, domnule! Minune! Submarine nemţeşti au scufundat, un vapor nord-american, Vigilentia! Toţi yancheii din echipaj s-au dus în mă-sa! N-a rămas niciunul!” (Râdea.) „Niciunul, domnule preşedinte! N-a rămas imul! I-au lichidat pe toţi… Şi cu toate că nu e încă ceva oficial, s-a aflat că Statele Unite intră în război. Da, domnule, intră în război”… Şi mulţumirea ambilor fu atât de mare, încât fără alte vorbe, deschiseră servieta Hermes, cins-tindu-se cu lungi sorbituri de Santa Ines. (,Da' ce, eu sunt dinele nimănui?”. Zise Intendenta, aducând, în viteză, paharul de spălat pe dinţi…) De multă vreme, Primul Magistrat nu mai fusese atât de vesel: Războiul European, instalat ca război de tranşee, de poziţii, de lupte lente şi tenace pentru cucerirea unei cote, a unei pădurici sau a ruinelor unui fort, de zeci de ori ruinat, război cu înaintări şi retrageri minime, cu atâţia morţi că nici nu li se mai ţinea socoteala, devenise monoton, ca să nu spunem plictisitor. Pentru cei ce-l priveau de aici, nu mai prezenta interes ca spectacol. Trecuse vremea când lumea mişca steguleţe pe relieful unei geografii îndepărtate, rriarcând victorii şi înfrângeri, pentru că nu se mai auzise de vreo victorie sau înfrângere emoţionantă, iar când se încingea o bătălie adevărată, totul se petrecea veşnic în aceleaşi zone, Argonne sau Verdun, cu localităţi cu nume necunoscute – nici un centimetru Pe hărţile de 1/1000 ce continuau să atârne, prăfuite şi fără spectatori, în redacţiile ziarelor. Ţara cunoştea o bunăstare realmente de speriat. Dar costul vieţii în creştere îl menţinea pe săracul dintotdeauna în mizeria dintotdeauna – dimineaţa, o banană prăjită, la prânz pătata *, un coltuc de pâine şi manioc, la sfârşitul zilei, cu câte o bucată de pastrama de capră uscată sau vreo ciosvârtă de vacă aftoasă duminica şi la aniversări, în ciuda aparentelor salarii grase. Din acest motiv, studenţii, intelectualii, agitatorii de profesie – intelectualitatea asta de căcat care mereu te călca pe bătături – se închegaseră, puţin câte puţin, într-o surdă mişcare de opoziţie. Şi când se credea în cea mai deplină tihnă şi pace, Primul Magistrat era surprins de câte o izbucnire a forţelor potrivnice care i se strecurau în oraş, se manifestau ba ici, ba colo, unde te aşteptai mai puţin, ca să-i tulbure sufletul şi să-i strice somnul. Când o credea de mult uitată, reapărea mina Doctorului Luis Leoncio Martânez, sub forma vreunei proclamaţii trimisă prin poştă, din diverse locuri, cu tot soiul de ştampile, în care se denunţau fapte – şi asta era cel mai grav – cunoscute doar de câteva persoane foarte intim legate de intimităţile Palatului Prezidenţial. Prea târziu se aflase (şi cretinul ăsta de Şef al Poliţiei Judiciare, pe care-l plătim nu ştiuse!) că la Universitate, un profesor de Istorie Modernă, ţinuse prelegeri despre Revoluţia Mexicană, vorbind de forţele proletariatului, ligile ţărăneşti, Sindicatul Chiriaşilor din Veracruz, agrarism, guvernul socialist al lui Carillo Puerto din Yucatân şi despre articolele aventurierului ăla american, John Reed – de toate lucrurile astea ce ruinaseră, nenorociseră, împuţiseră splendidele meleaguri ale lui Don Porfirio, umanist şi propagator al civilizaţiei care, în loc să se odihnească într-un uriaş panteon naţional, era înmormântat, obosit de atâta ingratitudine, într-un ungher trist din Cimitirul Montparnasse. Şi culmea, nişte anarhişti, veniţi cu siguranţă din Barcelona, şi pe care Serviciile noastre Secrete nu reuşeau să-i înhaţe, se

1 Cartof dulce.

Iveau noaptea, ca nişte imateriale stafii, ca să scrie pe pereţi, cu cretă, nişte litere (R. A. S.) ce păreau că înseamnă Revoluţie Anarhico-Sindicalistă, însoţite uneori de fraze ca: Proprietatea e un furt şi albe chestii fumate care mai erau luate în serios doar în America asta înapoiată şi gata să imite orice… Acum, cu această magnifică scufundare a Vigilentiei, Statele Unite or să declare război, o să intrăm şi noi în război, se va cataliza sentimentul patriotic şi cum starea de război implică, de fapt, o permanentă stare de urgenţă, o să organizăm, în acordurile Imnului Naţional, ale Marseil-lezei, God Save the King, Domnul apere-l pe Ţar şi Star Spangled Banner1, cea mai formidabilă vânătoare de opoziţionişti, conspiratori, ideologi suspecţi – toţi germanofili, în cazul de faţă – ce s-a văzut vreodată în ţară… Pentru moment, odată băut romul zilelor faste, Primul Magistrat îl convocă pe Ambasadorul Statelor Unite pentru a-i aduce la cunoştinţă că Republica va fi alături de Marea Soră din Nord, în aceste momente de cumpănă şi, după un rapid Consiliu de Miniştri, Demnitarul se înfăţişă celor două Camere. Întrunite urgent, unde, cu ovaţii, se aprobă textul unei Declaraţii de Război contra Puterilor Centrale, apâau-dându-se, în timpul lecturii, fiecare „considerând că” şi „în ceea ce ne priveşte”, care justificau declaraţia… Şi chiar în aceeaşi zi, începu războiul, printr-o operaţiune pe cât de reuşită, ca victorie, pe atât de rapid executată. La cinci fix post-meridian, şefii militari din Puerto Araguato urcară la bordul celor patru vapoare rfemţeşti – Liibeck, Grane, Schweri şi Cuxhaven, trase la cheiuri, în aşteptarea unor ordine din partea guvernului lor – pentru a le sechestra şi a aresta echipajele. Marinarii, fericiţi că în felul acesta războiul lua sfârşit pentru ei, întâmpinară autorităţile portuare cu uraâe şi porniră în veselă formaţie spre locul unde aveau să fie internaţi, salutându-i zgomotos pe trecători. Pe un ofiţer nietzscheian ce strigase: „Mai bine mor, decât să

1 Imnurile naţionale ale Franţei, Angliei, Rusiei ţi Statelor Unite ale Americiu predau vasul!„ ii aruncară peste bord, după ce-i trân-tiră o înjurătură, care, în limba teutonă, trebuie să însemne ceva ca „Du-te-n aia mă-tii„. Prizonierii fură duşi 3a un conac cu o proprietate mare îngrădită, unde aceştia îşi atârnară hamacele în copaci şi începură imediat să smulgă bălăriile. A doua zi, li se aduse lemn, din ordin de sus, şi ir.cepuiâ să-şi construiască nişte viiişoare drăguţe în stil renan. În timp ce câţiva semănau gladiole şi bătătoreau pământul pentru două terenuri de tenis. După trei săptămâni. Conacul se transformase într-o fermă model. Aveau bibliotecă, cu poeme de Hein-rich Heine şi chiar de socializantul Dehmel. Le lipseau femeile, bineînţeles, dar mulţi nu aveau nevoie pentru că erau des! Ui de homosexuali, iar cit priveşte pe cei neconvertiţi, aceştia aveau voi” sâ se ducă. În fiecare vineri, sub escortă, la bordeiul ftamonei. Şi cum erau foarte înclinaţi spre muzică, adunând instrumentele pe care le avuseseră pe vase, începură să cânte mici piese de Haydn, Mendelsohn şi Raff – mai ales „Ca-valina”. Uneori, câte-un şarpe-cu-clopoţei sau vreo viperă se furişa în orchestră, dar văzută, întotdeauna, la timp, de violoncelist, care, dintre toţi instrumentiştii, priveşte cel mai mult în pământ, era ucisă cu o mică lovitură precisă în spinare, cu dosul arcuşului – col legno1, cum se spune în limbaj tehnic… Şi deseori, acompaniat cu brio de orchestră, unul din ofiţerii de pe Liibeck cânta cu frumoasa lui voce de tenor:

Winterstiirme ivichen dem Wonnenmond im milden Lichte leuchtet der Lenz… 2

A doua acţiune de război avu drept obiectiv rechiziţionarea Trenuleţului Nemţilor – operaţiune condusă personal de Primul Magistrat, în fruntea geniştilor din

1 Cu lemnul (în Hal. În orig.).

— Viforniţă / în luna mai / prin lumina blinda / străbate Primăvara… (în germ. în orig.).

Regimentul 2 Tactic. În zorii zilei H, fură ocupate cele două staţii cap de linie, cea de sus şi cea de jos – precum şi haltele de pe traseu, semafoarele, macazurile etc. Şi cum călătoriile fură suspendate până la noi ordine, Preşedintele se putu dărui unui vechi vis: să se joace cu trenuleţul după pofta inimii, instalându-l pe Peralta, cu faţa înnegrită, în tenderul cu cărbuni. După ce-i învăţă mecanismul, locomotiva începu să înainteze şi să dea înapoi, să intre şi să iasă din depoul de reparaţii, să se învârieaseă şi să se sucească pe placa turnantă; şuiera, scotea aburi prin toate supapele şi lagărele, arunci nd mai mult fum ca niciodată, plecând, venind, oprindu-se, ca să încarce orice: legături de trestie, butoiaşe, un coş cu calamari, puieţi de palmieri din Filipine, coîwii goale, un contrabas, găini, negri lăutari de petrecere. Şi când Primul Magistrat stăpâni întreaga tehnică -• alimentarea cazanului, conducerea, accelerarea, menţinerea vitezei, utilizarea frinelor pentru a opri trenul în dreptul peronului, Cabinetul în plen, fu invitat să facă o primă călătorie la Colonia Olmedo, cu bufete cu sandvişuri şi gustări în vagoane şi suficientă şampanie pentru a închina în sănătatea Primului Mecanic al Naţiunii. Şi Preşedintele era atât de amuzat de jucăria lui, îneât ajunse să uite, pentru câteva zile, de Războiul European, nemaieitind presa străină adusă cu regularitate de Doctorul Peralta – presă condimentată cu o nostimă revistă franţuzească, Regiment, cu multe femei goale printre uniforme… Între timp, după succesul lui Madelon şi Rose of Picardy, melodia Over There invada ţara cu o viteză uimitoare. Pătrunzând cu pianele mecanice din Puerto Araguato, urmase din gramofon în gramofon, de-a lungul liniei Marii Magistrale de Est, punând stăpânire pe pianele de conservator, pianele din saloanele burgheze, pianele din cinematografe, pianele din cafenele, pianele călugăriţelor, pianele curvelor, pentru a ajunge la maxima* expresie sonoră, la marile concerte duminicale, din Parcul Central. Over There, Over There… Afişe enorme, în care un soldat nord-american ataca la baionetă un invizibil Duşman – însoţite de un energic Come-on!1 – invitau la cumpărarea de bonuri pentru un împrumut de război atât de bine primit în ţară, încât, după puţin timp, Ambasadorul Ariei îi putu înmâna, în mod solemn, Preşedintelui Woodrow Wilson suma de un milion de dolari strânsă în mai puţin de douăzeci şi cinci de zile. La cinema se dădeau documentare în onoarea Generalului Pershing – acelaşi care, cu puţin timp în urmă comandase o foarte ratată „expediţie punitivă” în Mexic. Over There, Over There, Over There, Over There. Iar acum, pe lângă Over There, zgomotoasele marşuri de la Sousse, cu înflorituri de flauturi şi ison de tubă. Un tânăr ofiţer, sprijinit călduros de Guvern (.,în război se verifică energiile virile„ – spunea Primul Magistrat. „Războiul pentru bărbaţi e ca naşterea pentru femei„), se străduia să înfiinţeze o Legiune Naţională de Voluntari, care să plece să lupte în Franţa – sub comanda lui, bineînţeles. Lupta armată comporta primejdii, fără discuţie, dar era însoţită de multe bucurii. Şi ca dovadă, era de ajuns să citeşti un articol de Maurice Barres, reprodus de toată presa locală: „In tranşee domneşte buna dispoziţie. Nici vorbă că în nopţile ploioase, aici nu te poţi simţi ca într-un restaurant de lux… Şi totuşi, ştim un ioc unde, într-un labirint de opt kilometri de tranşee foarte îngrijite, drumurile se numesc Champs-Elysees sau Rue Monsieur-le-Prince. Cunosc un adăpost subteran, unde un ofiţer are un fotoliu de pluş stacojiu, o masă cu buchete de trandafiri şi farfurii de porţelan vechi de Strasbourg. Tranşeele sunt împodobite cu mobilă găsită în ruinele aşezărilor bombardate. In tranşee domneşte veselia” [sic]. Astfel de scrieri, garnisite cu poze de lăncieri bengalezi, eleganţi bersaglieri, şi cazaci – republicani de puţină vreme – care acum aveau să se arunce cu noi forţe asupra unei Germanii al cărei popor, înfometat, nu se mai hrănea decât cu pâine şi rumeguş; toate astea, întărite în mod foarte util, de un portret al Ofeliei care, îmbrăcată ca infirmieră a Crucii Roşii, strălucea mai nostimă şi mai creolă ca

* Haide! (în eng], în orig.).