Alejo Carpentier

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.04 Mb.
səhifə18/27
tarix30.12.2018
ölçüsü1.04 Mb.
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   27


1 Băuturi alcoolice latinp-amerieane, obţinute prin fermentarea sucului extras din diverse plante ca trestia de zahăr, agave.

Plăceri, agitaţie, ritm, bucurii, beţii. Dar, pe neaşteptate,' în mijlocul mulţimii cxultânde, nişte arlechini, cu feţele mascate cu ciorapi negri, împuşcară un poliţist; nişte ţigani, figuranţi din Carmen, care nu dăduseră înapoi carabinele Winchester împrumutate pentru scena cu contrabandiştii, furaseră puştile şi revolverele de la Cazarma Santa Barbara transportându-le în ambulanţe ale Crucii Roşii; cei din „Ceata Pompadour”, îmbrăcaţi în culori argintii, cu perucile lăsate pe ochi, aruncară o bombă asupra Comisariatului din Districtul V, eli-berând peste patruzeci de deţinuţi politici. La Comisariatul din Districtul II, nişte indieni de-ai noştri, ţărani se pare, dar travestiţi în piei-roşii nord-americane, pentru că văzuseră filmele de la Vitagraph, goliră un secret arsenal de grenade de mână, pierzându-se apoi în mulţime; trei lideri anarhişti fură scoşi din temniţă de falşi agenţi de securitate, din turla de la Sagrado Corazon şi din Cupola Capitoliului, ninse cu proclamaţii şi manifeste chemând la revoluţie. Dar acum, cu exploziile rachetelor şi petardelor binecunoscutului „Cortegiu al Strâmbăturilor”, se amestecară pocnete cu un sunet mai sec şi mai percutant. După nevinovatele fiole cu eh elen, ca să pui un deget ca de gheaţă pe decolteul femeilor, urmară bombele lacrimogene, invenţie formidabilă, probată în premieră, de forţele de poliţie; cavaleria şarjă, la întâmplare, contra cortegiilor şi carelor alegorice, ţiuitul suflătorilor şi trâmbiţelor de carton se transformă în ţipetele celor zdrobiţi şi loviţi cu sabia şi, într-o înspăimântătoare preschimbare de forme şi culori, măştile şi costumele fură înlocuite de uniforme militare. Petele de culoare se stinseră în dublă gamă: albastru şi galben-nisipiu. Prin fulminantă dispoziţie prezidenţială, Carnavalul fu suspendat şi Penitenciarul Model se umplu de măşti. Şi urmară urlete şi horcăieli şi menghini răsucindu-se, burghiuri de dentist învârtindu-se în măsele sănătoase şi bătăi şi biciuiri, sexe călcate în picioare, şi oameni spânzuraţi de glezne şi de mâini, oameni legaţi zile întregi pe roţi de căruţă şi femei goale fugărite pe culoare cu lovituri De curea, cu picioarele desfăcute cu forţa, siluite, cu sânii arşi şi trupul însemnat cu fierul roşu; şi urmară împuşcări cu gloanţe oarbe şi împuşcări adevărate, ploaie de sânge şi de plumb de mausere pe pereţii proaspăt înălţaţi, mirosind încă a tencuială; şi oameni aruncaţi pe fereastră, lăsaţi să cadă de sus de mai multe ori, oameni potcoviţi şi oameni duşi pe Marele Stadion Olimpic unde era mai mult spaţiu pentru mitralierea în masă – evitându-se astfel pierderea de timp cu formarea plutoanelor şi pichetelor de execuţie; şi fură şi oameni băgaţi în lăzi şi acoperiţi cu ciment, în aşa fel, încât blocurile să se alinieze afară, într-o parte a închisorii, atât de numeroase că locuitorii de prin împrejurimi crezură că e vorba de materiale de construcţie destinate unor viitoare lucrări de extindere a clădirii. (Şi se scurseră mulţi ani până se află că fiecare din acele blocuri închidea în el un corp costumat şi mascat, turnat în materia tare ce îl acoperea – perfectă circumscriere a unei structuri umane într-un corp solid.)

Capitolul al cincilea Sunt, exist, e un lucru cert. Dar pentru cât timp…?

Descartes El… Bl… CI… DI… EI… CIUDAT FOARTE ciudat suna Alfabetul acum, în clasele Colegiilor Metodiste, în Liceele Augustine nord-americane, ce se deschiseseră în principalele noastre oraşe, suscitând serioase îndoieli cu privire la eficienţa şi modernitatea – mai ales modernitatea – cunoştinţelor predate de călugării Salesieni şi de Mariştii francezi, de călugăriţele Dominicane, Ursuline sau din Tarbes. This is a pencil, this is a dog, this is a girll, se auzea acum, unde altădată înfloriseră' Rosa-Rosae-Rosa-Rosam a declinărilor clasice, şi se uitau, între timp, inevitabilele glume pe seama lui Aunt Jemima ce se mai făceau încă, până nu de mult, când se trecea la adjectivele cu trei terminaţii: Nigra-Nigrae-Nigra-Nigram. El Cid Cam-peador, Roland, Ludovic cel Sfânt; Isabela Catolica, Henric al IV-lea emigrau din cărţile de istorie cu spada, olifantul, stejarul centenar, bijuteriile amanetate, puii la ceaun şi celelalte, fiind înlocuiţi, în mod avantajos, cu Benjamin Franklin, cu paratrăsnetele şi Almanahul Bietului Richard; Washington la Mount Vernon, înconjurat de negri cuminţi pe care-i socotea ca făcând parte din familie; Jef-ferson şi Independence-Hall din Philadelphia; Lincoln şi Gettysburg-Address; Marşul spre Vest şi dramatica moarte a Generalului Custer înfrânt în

1 Acesta este un creion, acesta este un câine, aceasta este o fată (în engl. în orig.).

Bătălia de la Littly Bay Horn de barbarele hoarde ale lui Sitting-Bull. Când lăsau ţâţa doicii îmbrăcată în cămaşă indiană, care le cânta mambouri şi-i învăţa, asemenea lui Pitagora, că nu e bine să aţâţi focul cu un cuţit, copiii se îndreptau spre locul unde Mo-zart era pus în Panteonul Copiilor Minune alături de Daniel Webster, care în copilărie apărase rozătoarele dăunătoare pentru că erau creaţia lui Dumnezeu şi aveau drept la viaţă – aşa cum aveau drept la viaţă, sclavii din Coliba Unchiului Tom. Înlocuind rapid pe L'Ilâustration şi Lectures pour tous, publicaţiile Collier's şi Saturday Evening Post – acesta din urmă cu amuzante coperţi de Norman Korwin – începeau să spună adevăruri (adevăruri amare, poate, dar de-acum se putea vorbi fără menajamente şi Istoria era Istorie) despre recentul război. Fără Over There şi Generalul Pershing, Franţa ar fi fost pierdută. Anglia luptase cu blândeţe şi fără convingere; acei tommies erau o născocire folclorică, Mnrble Arch şi ceai servit în tranşee, printre turbane indiene şi cimpoaie scoţiene. Italia, cu pene de cocoş pe capetele unor soldaţi proşti, era ţara unei singure bătălii: Caporetto. Iar cât despre Rusia, călugărul Rasputin, Ţareviciul, hemofilia, Madame Virubova, orgii mistice, idioţi inspiraţi, învierea, Iasnaia-Poliana, sufletul slav, labil şi chinuit, oscilând mereu între stări angelice şi prăpăstiile infernului, ce dăduseră naştere, toate unui reformator vizionar ale cărui zile erau numărate, cântărite, împărţite în faţa înaintării forţelor lui Denikin, Vranghel, Kolceak şi a armatelor franco-britanice din Baltica ce vor spulbera în curând, ruinele unui sistem condamnat la pierzanie, de vreme ce (cum se spunea şi în Evanghelii, într-un verset pe cât de enigmatic pe atât de greu de localizat în mulţimea de pagini tipărite pe două coloane pe hârtie de Biblie, ale Bibliei), întotdeauna vor exista bogaţi şi săraci pe lume.

— Iar cât despre cămilă şi gaura de ac, ştiut este că în Ierusalim existase o,Poartă a Acului”, cam scundă şi cam strimtă, e-adevărat, dar Prin care au trecut întotdeauna cămilele inteligente, cu condiţia să-şi îndoaie niţel genunchii. Europenii – era demonstrat – erau incapabili să trăiască în pace şi fusese nevoie ca Preşedintele Wilson să traverseze Atlanticul ca să le pună treburile în ordine. Asta era, însă, ultima dată. Niciodată n-o să ne mai deranjăm să contribuim cu energiile noastre tinere la apărarea unei culturi ai cărui centru de greutate – şi era vremea s-o mărturisim – se deplasase spre America de Nord, bineînţeles, în speranţa că noi, cei de mai jos, să ne liberăm, odată şi odată, de blestemata tradiţie ce ne făcea să trăim în trecut. Lumea păşise în Epoca Tehnică şi Spania ne lăsase moştenire o limbă incapabilă să urmeze evoluţia vocabularului tehnic. Viitorul nu mai aparţinea Umaniştilor, ci Inventatorilor. Iar spaniolii nu inventaseră nimic de-a lungul veacurilor. În schimb, motorul cu explozie, telefonul, lumina electrică, fonograful… Dacă, printr-un capriciu al Atotputernicului, caravelele lui Columb s-ar fi încrucişat pe drum cu Mayflower, ajungând să se oprească în insula Manhattan, pe când puritanii englezi ar fi ajuns în Paraguay, New York-ul ar fi acum un fel de Illescas sau Castilleja de la Cuesta, în vreme ce Asuncion-ul ar uimi lumea cu zgârie-norii săi, Times-Square, Podul Brooklyn şi toate celelalte. Europa era lumea trecutului. O lume bună să te plimbi în gondolă, să visezi printre ruine romane, să contempli vitralii, să cutreieri muzeele, să-ţi petreci vacanţe plăcute şi instructive – dar o lume a cărei decadenţă era accelerată de o amoralitate în creştere ce se manifestă în privinţa sexului, a femeilor care se culcau cu oricine, cu acele horrid freneh custams l aduse de acolo de tinerii soldaţi nord-americani, la care făceau uneori aluzie, în şoaptă şi înspăimântate (dar o mamă de familie trebuie să ştie de toate) castele Daugh-lers of the Bevoluiion2. Triumful Latinităţii – cum continuau să spună ziarele din America Latină – Răz-

1 Dezgustătoare obiceiuri franţuzeşti (în engl. în orig.).

2 Fiicele revoluţiei (în engl. în orig.), Boiul European avusese consecinţe foarte proaste pentru Latinitate pe pământurile noastre din America Latină, instaurând – printr-o multiplă acţiune venită de Sus – o nouă Gâlceava a Investiturilor. Librăriile care înainte ofereau opere de Anatole France şi Romain Rolland – fără să uităm Focul de Barbusse, succes aproape legendar – vindeau acum Prizonierul din Zenda, Scaramouche, Ben Hur, Monsieur Beaucaire şi romanele lui Elynor Glynn, cu atrăgătoare coperţi în toate culorile, care, foarte sugestive, atrăgeau cititorii dornici „să se pună la curent” în materie de literatură. Şi, în faţa unui biet cinematograf european, fără stele de valoare – părea că toate pieriseră în vreun bombardament – se afirma, magnifică, arta taumaturgului David Griffith, vrăjitor ce mişcă mulţimi, explorator al Timpului, în stare să ne arate în imagini nemaivăzute vreodată – mai impresionante decât orice evocare erudită – Naşterea unei Naţiuni, Tragedia Golgotei, Noaptea Sfântului Bartolomeu şi chiar lumea Babilonu-lui – deşi, Doctorul Peralta, ţinând cu dinţii de cărticelele lui Mallet şi de Apolo al lui Reinach, afirma că enormii Zei-Elefanţi ce apăreau în film, nu existaseră niciodată în Chaldeea, califieându-i ireverenţios drept „viziuni de yancheu în hang over *”. Franţa, dându-şi seama că pierdea teren în zonă, ne trimise, deodată, într-un scurt turneu oficial – trei zile de rece concurenţă, în timp ce Primul Magistrat, prăjit cu aventura lui lirică, se odihnea la Bellamar – o Sarah Bernhardt care, tencuită şi revopsită, gravitând în jurul axului singurului ei picior, cu perucă de paiaţă de Lautrec, emoţionantă încă datorită disperatei voinţe de a se înălţa pe propriile-i ruine, mai declama cu glas şovăitor de muribund – mereu dusă pe braţe, sprijinin-du-se de ceva, pe un tron, zăcând, sau purtată pe targa Regelui Titurel2 – cei mai patetici alexandrini din Fedra sau agonicele tirade ale unui aproape octogenar

1 Mahmur (în engl. în orig.).

2 Bălrân rege bolnav, ce apare în „Parsifal” de R. Wagner.

L'Aiglon K Apoi ne sosi din Italia-în faţa indiferenţei amabile a unui public prea fascinat acum de tinerele şi scânteietoarele actriţe de la Hollywood – o Eleonora Duse, îmbrăcată straniu cu dolmane cu brandemburguri şi înalte chivăre negre, fantomatică asemenea grena-dierilor lui Heine, purtând cu ea ruine şi coloane din Cetatea moartă de D'Annunzio, autor pe care tinerii îl abandonaseră brusc, după ce se entuziasmaseră de-a lungul anilor cu Fiica lui Ioris. Toate astea ţineau de trecut şi ca atare le miroseau a cimitir. Şi poate de aceea crescu vânzarea revistelor nord-americane care, ofereau, ca Neio-York Times, în magazine duminicale, ştiri despre noi stiluri muzicale, picturi rare, bizare mişcări literare ce apăreau la Paris (se pare că acolo, în ciuda celor ce se spuneau, avea loc o mică renaştere), cu toate că L'Ilhistration şi Lectures pour tous păreau că ignorează aceste lucruri, sau, când făceau aluzie la ele, era pentru a le anula în numele „simţului ordinii, al proporţiei şi al măsurii”, ajungându-se la situaţia că pentru a afla de unele inovaţii surprinzătoare – ca, de pildă, poezia unui oarecare Apollinaire – trebuia să recurgi la publicaţiile newyorkeze. „Oamenii tineri sunt întotdeauna dornici de nou”, spunea Primul Magistrat. Dar nu ştia că, dincolo de versurile fără rimă şi punctuaţie, dincolo de sonata distonantă apăreau – interesantă descoperire – şi comentarii destul de înfricoşătoare despre situaţia din ţara noastră. Într-o dimineaţă, vestea alergă din gură-n gură: într-un lung editorial, specialistul în probleme latino-americane de la New-York Times făcea o necruţătoare analiză a falimentului nostru, vorbea de represalii poliţieneşti şi torturi, lămurea misterul anumitor dispariţii, denunţa asasinate care aici se ignorau încă, amintind că Primul Magistrat, pus în categoria unor Rosas, Doctor Francia – Dictator pe viaţă al Paraguay-ului – Por-firio Diaz, Estrada Cabrera din Guatemala şi Juan

1 Personajul principal al piesei cu acelaşi nume de Edmond de R'ostand (1868-1918), despre fiul lui Napoleon şi al Măriei Luiza.



Vicente Gomez din Venezuela – de parcă ar fi vorbit de Ludovici de Franţa sau Caterine de Rusia – era de aproape douăzeci de ani la Putere… Se dădu ordin să. Se retragă imediat ediţia – complet epuizată la chioşcuri şi pe străzi, până ce doctorul Peralta reuşi să găsească trei exemplare la o tarabă de legume al cărei proprietar cumpăra regulat ziarul de o sută douăzeci de pagini ca să împacheteze varza, verdeţurile şi pătatele. „Ar trebui să interzicem intrarea ziarului în ţară”, spuse Secretarul văzând supărarea ce se zugrăvea pe chipul Primului Magistrat la citirea ziarului. „Ziar american. Scandalul ar fi şi mai mare. Tot trustul Randolph Hearst s-ar arunca asupra noastră.” Urmă o pauză. „Pe urmă, cuvântul tipărit se strecoară peste tot. Poţi să închizi un adversar politic. Dar nu poţi împiedica difuzarea unui ziar străin unde îţi zice de mamă. Un exemplar ajunge. Vine zburând prin aer, se ascunde în buzunarele călătorilor, în valize diplomatice, sub fustele doamnelor, trece din mână în mână, peste frontiere, râuri, munţi”… Urmă o nouă pauză, mai lungă de-cât prima. „Blestemat ceasul când am semnat Decretul privind studiul englezei în şcoli. Acum toată lumea de-aici ştie să spună Son of a bitch”. Urmă o a treia pauză, şi mai lungă decât a doua, întreruptă de vocea lui Peralta care tocmai recitise editorialul: „Se menţionează Articolul 39 din Constituţia din 1910”. Şi cită papagaliceşte, ca la slujba de logodnă: Se vor organiza alegeri prezidenţiale cu cel puţin trei luni înainte de expirarea mandatului de şase ani în curs. Urma o a patra pauză, mai lungă decât a treia. „Da!… Cine mă-sa le-o fi spus ălora că aici n-au fost alegeri?” strigă, deodată, Primul Magistrat. „Bun, sigur… Constituţia din 1910, la Articolul 39 spune… –. Spune ce zici tu. Dar mai spune că alegerile nu vor avea loc, dacă naţiunea se află în stare de conflict armat sau de război declarat cu o putere străină”. „Exact. Dar… Noi cu cine ne luptăm, în afară de măgarii ăştia din ţară?” Primul MaGistrat îl privi pe celălalt cu solemnitate ştrengărească. „Noi suntem încă în război cit Ungaria”. „Adevărat!” „N-am semnat pacea cu Ungaria, şi pentru moment nici n-am de gând s-o semnez, pentru că acolo domneşte haosul. Ambasadorul, care n-a primit salariul de trei luni, a trebuit să amaneteze toaletele nevesti-si. Dacă merg tot aşa lucrurile la el în ţară, în curând o să-l vedem cântând la vioară în vreun cabaret ţigănesc… Şi ce mă-sa! Gata! Suntem în război cu Ungaria şi când e război nu se ţin alegeri. Organizarea de alegeri acum, ar însemna violarea Constituţiei. Pur şi simplu!” „Ah, Domnule Preşedinte! Nu sunt doi ca dumneata!” spuse Doctorul Peralta, aducând servieta Hermes pentru a sărbători această imprevizibilă prelungire a conflictului mondial. Chestia cu războiul cu Ungaria îi suna ca un minunat amestec de cumbia şi ceardaş, de bambe i şi friska 2, serenade creole şi Rapsodia de Liszt, totul dominat de onirica voce a sopranei ce se reflecta în oglinzile Castelului din Carpaţi de Jules Verne – aşa cum se reflecta acum intendenta Elmira, aferată să găsească pahare, în oglinzile Salonului de Audienţe.

Neiv York Times publică încă trei articole despre situaţia economică şi politică din ţară – articole ce se vândură fantastic, cu toate că Peralta, vigilent, se aranjase să cumpere toate numerele ziarului, de îndată ce soseau la librăriile şi la American Book Shops, care îl primeau. Dar important era că o oficină pe cât de clandestină, pe atât de activă – montată, cu siguranţă, de partizanii Doctorului Luis Leoncio Martinez – se însărcina, din umbră, să traducă textele, să facă sute de copii la maşină şi să le difuzeze prin poştă în plicuri de diferite mărimi care, purtând de multe ori, în mod fraudulos, numele unor mărci, firme şi emblemele unor cunoscute întreprinderi industriale şi comerciale, circulau ca inocent material de publicitate. Între timp, presa

1 Cumbia, bamba – dansuri populare din diferite ţări ale Americii Latine.,

2 Dans popular ungar.

De aici, supusă cenzurii, împiedicată să abordeze numeroasele probleme ce se voia să fie trecute sub tăcere, se dedica, cu o măiestrie mereu crescândă – inspirân-du-se mult din vechile suplimente scoase de Le Petit Journal şi din foile newyorkeze – exploatării aspectelor senzaţionale ale cronicii criminale, sângeroase, a evenimentului insolit. Dintr-o dată, Crima din Caile Hermosilla sau Procesul Surorilor Paricide umpleau pagini întregi cu titluri pe şase coloane, timp de săp-tămâni. Şi erau trecute într-o fioroasă şi teratologică revistă – cu o splendidă folosire de adjective, subtile eufemisme pentru ceea ce era scabros, maliţioase metafore pentru aspectele sexuale, nomenclatură osteologică, termeni de antropometrie legală, limbaj de morgă şi sală de disecţii – diferite cazuri: îngropatul de Viu de la Bayarta, Copilul Născut cu Cap de Paca, Un Popor Troglodit în Plin Secol 20, Absolvit Cel ce şi-a Spălat Onoarea în Sânge, Sextuplele din Puerto Negro. Şi-a Ucis Mămica fără un Motiv Justificat, Se Impune Reprimarea Sadismului în Tavernele din Porturi, S-au împuşcat cu Cruzime la Sărbătorirea Aniversării, Bă-trân Devorat de Furnici, Descoperirea unei Peşteri din Sodoma, Recrudescenţa Comerţului cu Femei Albe, Tăiată în Bucăţi la Cuatro Caminos, toate astea amestecate cu subiectele de permanent interes, datorită valorii istorice şi conţinutului lor uman cum ar fi: Colierul Reginei, Moartea lui Napoleon al IV-lea în mâinile Zuluşilor, Atlantida, Continentul Scufundat, Povestea lui Abelard şi Eloisa, tratată cu eufemismele necesare în partea referitoare la acţiunile canonicului Fulbert, pe care câţiva împuţiţi se grăbiseră să-l identifice – nimic nu le scăpa – cu Şeful Poliţiei Judiciare… Viaţa se scurgea între omucideri, drame pasionale şi întâm-plări nemaipomenite, când sosi Crăciunul; şi fu un Crăciun cu adevărat bizar, când Crăciunul se transformă,' de fapt, în Christmas. Frumoasa tradiţie a sărbătorii de familie fu uitată brusc: oamenii nu mai făcură staule din carton lipit cu clei, după modelul celui de la Beeth-leem, cu ieslea, Fecioara, Sfântul losif, Măgarul, Boul „

Şi Păstorii – cu cit familia era mai bogată, cortegiul era mai numeros – care veneau să adore Pruncul, bucălat ca un cherubin culcat pe frunze de goiavă, schimbate zilnic, ca încăperea să miroasă cât mai frumos. Nu se mai apucară să picteze din nou şi să lăcuiascâ sfinţii din anii trecuţi, să lipească figurinele sparte, să atâme în casă îngerul Buneivestiri de un fir aurit, sub Steaua de Argint prinsă de tavan. În anul acela bizar, o pădure mişcătoare, asemănătoare celei ce înainta spre Dunsinane, urcă spre capitală, venind dinspre porturile Atlanticului: mii de brazi din Canada şi din Statele Unite, aducători de miresme exotice în oraş, ce aveau să se înalţe în cartierele bogate, împodobiţi de sărbătoare, cu globuri de sticlă, ghirlande cu franjuri aurite, lăstari artificiali de viţă de vie, lumânărele în spirală, clopote de hârtie şi zăpadă de vată. Apărură animale ciudate, cu coarne încurcate, nemaivăzute vreodată în ţară, cărora li se spunea reni, înhămaţi la sănii ticsite de pachete. Iar la intrarea magazinelor de jucării apărură bătrâni bărboşi, îmbrăcaţi în roşu, numiţi Santa Claus – ori Santiclos, cum le zicea lumea. Crăciunul tradiţional, cel al Coloniei, cel de ieri, cel din-totdeauna fu înlăturat, într-o zi, de Crăciunul Nordic. În anul acela nu mai ieşiră pe străzi zgomotoasele cete de colindători cu dairele, ce mergeau din casă-n casă în ritmul cântecelului „Bum-bum… Cine e? Oameni buni, Oameni buni”, şi apoi se împleticeau pe străzi de atâta rachiu ţinut pentru Crăciun, charanăa şi zamurulo * băute drept răsplată pentru preafericita veste că Imma-nuel se-ntrupase din nou şi se afla printre noi. De aceea, colindele de altădată fură înlocuite în casele decente de cutiuţe care cântau melodiile Silent night, holy night sau Twinlde, iwinkle, little star…2 Alarmaţi de această bruscă transformare a Crăciunului, preoţii spuseră în puţin ascultatele predici ţinute în noaptea de Crăciun, că Santa Claus e o născocire erotică, transplan-

1 Băuturi alcoolice din diferite zâne ale America Latine'.

2 Noapte liniştită, nopate s/întă şi Sclipeşte, sclipeşte steluţă (în engl. în orig.).

R Tare de obiceiuri saxone care, prin Bradul împodobit nu făceau decât să reînvie culturile păgâne ale popoarelor germanice – moştenire a epocilor când noi ascultam deja divinele voci ale Cântului Ambrozian, în splendoarea Procesiunilor Euharistice, iar ei umblau prin păduri, hirsuţi şi barbari, aşa cum îi cunoscuse Iuliu Cezar, cu coifuri încornorate, bând hidromel şi închinându-se Vâscului şi Ilicelui. In plus, nici un calendar bisericesc nu pomenea de existenţa acestui Sânticlo care venea să aducă jucării copiilor cu treisprezece zile înainte ca Cei Trei Magi -cum se întâmplase întotdeauna aici – să se ocupe de treaba aceasta. Negustorii spanioli, ale căror păpuşi toledane, valenciene şi galiţiene, bucătărioare cu vase de faianţă şi căluţi de lemn nu fuseseră descărcaţi încă în Puerto Araguato, protestară împotriva unei concurenţe neloiale care, de la 20 decembrie îşi umpluse vitrinele cu jucării mecanice, costume de indieni comanci, mese oiii-ja pentru jucat de-a spiritismul – spune şi dumneata!

— Şi panoplii de cowboi, sombrero texan, stea de şerif, centură cu ţinte şi două pistoale în tocuri cu franjuri… Unii spuneau că Sânticlo era Sfântul Nicolae. Dar experţii în hagiografie afirmau că nici Sfântul Nicolae de Mira, patronul Rusiei, nici Sfântul Nicolae cel Mare, primul pontif cu acest nume nu avuseseră vreo legătură cu comerţul cu' jucării. Şi cineva se întrebă în cele din urmă, cu ironie, într-un articol neobservat de cenzură, dacă acest Sânticlo cu căciulă vag frigiană, deşi garnisită cu blătniţă albă, îmbrăcat tot în roşu, n-o fi vreun Roşu în cel mai periculos sens al cuvântului. Dar ziaristului nu i-a fost bine de pe urma rău-intenţionatei glume, pentru că în Săptămâna Mare încă mai era închis în Beciul nr. 13 al Penitenciarului Model cu proxeneţi şi pederaşti. Şi dacă ultimul Crăciun fusese ciudat, şi mai ciudată a fost în anul acela Săptămâna Mare, pentru că în timpul ei, în loc să se evoce Născocirea Sfintei Cruci, de-a lungul şi de-a latul teritoriului naţional, lumea asistă la Născocirea Grevei.

Totul a început de Miercurea Cenuşii, ca şi cum nu s-ar petrece nimic, cu greva unor zileri de pe Plantaţia America, care refuzară să primească boaurile de mărfuri date în loc de salariu. Mişcarea se întinse repede la toate plantaţiile de trestie de zahăr. Garda rurală, poliţia călare şi garnizoanele din provincie fură mobilizate, dar nu puteau face nimic contra unor oameni ce nu manifestau, nu făceau scandal, „nu tulburau ordinea publică”, ci stăteau în porţile caselor, refuzând să lucreze, cântând cu acompaniament de chitară, cuatro sau bandurria *

Trestie eu nu mai secer, secere-o vântul, de-o vrea, ori s-o secere muierea când s-o legăna prin ea.

Greva aceea fu câştigată. Dar în Sâmbăta Mare, începură o grevă minerii din Noua Cordobă, în semn de protest contra concedierilor arbitrare, urmaţi, în curând, de docherii din Puerto Araguato şi muncitorii portuari din Puerto Negro… Asemeni acelor boli tropicale ale căror bube ambulatorii înroşesc, pe rând, în mod imprevizibil, un umăr ca să treacă apoi pe coapsa dreaptă, şoldul stâng, ca apoi să urce pe piept, plimbându-şi erupţiile prin regiunile corpului omenesc unde se situează, conform acelui Adam Kadmon al cabaliştilor, Splendoarea/Triumful, Amorul, Dreptatea, Temelia, pe harta Republicii apăreau dintr-o dată, fără anunţ prealabil, erupţii de roşeaţă, aici, acolo, în Nord, în Sud, unde dădea în pârg fructul de cacao, fumegau tumulii cărbunarilor, creşteau bananierii, se usca tutunul, sau, cu dinamită, se proceda la Împărţirea Stâncilor. Nimic nu putea opri această epidemie; la nimic nu serveau ameninţările autorităţilor, edictele cominatorii, decretele, armele militarilor, parada baionetelor; oamenii dobân-diseră conştiinţa înfiorătoarei forţe de inerţie, a braţelor încrucişate, a rezistenţei tăcute, iar când erau duşi,



Dostları ilə paylaş:
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   27
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə