Alejo Carpentier



Yüklə 1.04 Mb.
səhifə26/27
tarix30.12.2018
ölçüsü1.04 Mb.
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   27


^

Roentându-se în forţa lor telurică şi ştiinţifică, vor:ermma prin a edifica o Nouă Omenire, Alfa-Omega^ partidul Speranţei, răspunsese acestui sturm-und-drangi: pulsaţiei politice, noilor generaţii, mareând apusul dicta ivirilor în acest continent, instaurând o Democraţie autentică şi adevărată, cu libertatea de acţiune a sindicalelor, cu condiţia ca aceasta să nu distrugă o necesarii armonie între Capital şi Muncă; se recunoştea necesitatea unei opoziţii dar să fie o or>o;itie rare să cooperezâ (critică, da, dar întotdeauna constructivă): se aer. Ptjj dreptul la grevă cu condiţia ca grevele sa nu paralizeze întreprinderile particulare, şi serviciile publice; şi, în cele clin urmă, se va legaliza Partidul Comunist pentru că el era o realitate în ţara noastră, cu condiţia să nu îngreuneze funcţionarea instituţiilor şi să nu îndemne la luptă de clasă… Şi când oraforul îşi încheie discursul cu un „Trăiască Patria!” fuseseră atât de multe… Totuşi„, „dar„,cu toate acestea”,. În ciuda celor spuse„} „cu condiţia să„, pronunţate înainte, incit ascultătorii rămaseră eu impresia că trăiseră într-un timp complet oprit, străin de osteneala ceasurilor, suspendarea Scurgerii, pentru că Austerul Doctor, coborând de la tribună; lăsa în urma lui un total vid mintal – creier spălat, e-taz agnostic – pentru cei ce-! Ascultaseră… Şi în lunile ce urmară, totul fu nedumerire şi confuzie. Preşedintele Provizoriu – dar nu chiar atât de provizoriu acum – nu reuşea niciodată să ia o hotărâre. Orice iniţiativa propusă de colaboratorii săi, orice măsură eu imediată; aplicare i se părea „prematură„, „inoportună„', „pripită' – pentru că „nu eram pregătiţi”, „încă nu era vremea*^ j,masele noastre nu se maturizaseră”, et caetera. Şi, la capătul eâtorva luni, urmară scepticismul, ridicările din umeri şi să ne bucurăm de viaţă, cu cântecele, chil ară, şi maracas, cei ce aşteptaserăm destul, în timp ce se! Vorbea de Nemulţumire în rândurile Armatei. „Lovitura. Militară bate la uşă*, prezicea Primul Magistrat. „N-ar ' fi o noutate. Cum spune proverbul nostru '-Ce contează. O picătură în mare„ „Dar acum, se zice că e vorbşi i de tineri ofiţeri„, remarca Cholo. „în loc de machete, I mitralieră”, zicea Puternicul din alte vremuri.,. În cazul De faţă, e acelaşi lucru”… Era însă ceva nou în atmosferă: Eliberarea, publicaţie legală acum, apărea în fiecare dimineaţă în opt pagini – în ciuda faptului că, din când în când, pe neaşteptate, tipografia era invadată de nişte poliţişti oficioşi ai partidului Aifa-Omega, care răsturnau cutiile cu litere, împrăştiau zaţul, îi ciomăgeau pe linotipişti. Oameni de filiaţie comunistă neîndoielnică scriau acum în paginile sale, cu semnătură în josul articolului. Editura muzicală Francis Salabeflt, din Paris, primise o comandă de o mie de exemplare din Internaţionala, care se cântă acolo, cu cuvintele traduse în spaniolă, publicate de curând în Mexic de o revistă – EI Machete – condusă de Diego Rivera. Şi lunile treceau citindu-se presa din februarie în aprilie şi cea din octombrie în decembrie, cu evocări tot mai ample ale întâmplărilor trecute, reînvieri ale unor personaje dispărute, prezenţa unui ieri, prea ieri într-un azi, devenit material într-o materialitate ce să-lăşluia printre noi, dar îşi pierdea forma, pentru că era evident că vânjoasa şi mândra înfăţişare a Fostului începea să se deterioreze ca trecerea unui timp ce, grăbit în mod progresiv de cel care-l trăia, îşi micşora, îşi strângea spaţiul cuprins între un Crăciun şi alt Crăciun, între o paradă militară de 14 iulie şi următoarea paradă militară, cu imensul drapel unduind isub Arcul de Triumf, ce părea că rămăsese acolo de data trecută. Înfloreau castanii, se scuturau castanii, reînfloreau castanii, aruneând file de calendar la coşul de hârtii şi croitorul trebuia să vină şi iar să vină în Rue de Tilsitt, ca să modifice veşmintele unui Monsieur President al cărui trup uzat se vlăguia din zi în zi. Lanţul de la ceas ti atârna vizibil pe o vestă tot mai puţin umflată în vreme ce umerii, altădată drepţi, mereu ţepeni, se adunau acum peste claviculele lipsite de grăsimea toracelui – cum observa Intendenta care, la ora de baie freca cu buretele şi cu mănuşa de păr de cal pieptul Primului Magistrat. Şi tocmai pentru că o alarma faptul că slăbea încontinuu, şi nu credea în medicamentele în flacoane, care se vindeau aici, reuşi ca printr-o scrisoare dictată – bâiguită, mai degrabă – lui Cholo Mendoza, să-i ceară unei cumetre Balbine, din Palmar de Siquire. Unde nu era oficiu poştal, să-i trimită un pachet cu buruieni de leac. Acelaşi pachet pe care. Transportat cu măgarul, catârul, bicicleta, autobuzul, cu mai multe trenuri, două vapoare şi iar un tren, urma să-l ridice astăzi Elmira de la Biroul de Colete Poştale din Etienne Maree). O însoţeau Fostul ei Preşedinte şi Fostul oi Ambas;dor. Pentru că trebuiau completate multe formulare, puse multe semnături şi asta era treabă de oameni care să ştie să citească şi să scrie – Şi încă în franceză, ceea ce era mai grav… Cu pachetul învelit într-o broboadă, bine înfofoliţi toţi trei pentru că era frig. cu toate că ziua era luminată de un soare limpede de cer fără nori, Elmira văzu, pentru prima oară, turlele de la Notre Dame. Aflând că e Catedrala din Paris, se încăpăţână să meargă până acolo, să aprindă o luminare la altarul Fecioarei. Se opri uluită în faţa edificiului: „Am spus întotdeauna eu, că asemenea lucruri ar trebui să se facă în ţările noastre pentru atragerea turiştilor.” Chipurile de deasupra porţilor, îi aminteau sculpturile lui Miguel Estatua, compatriotul ei din Noua Cordobă. „Nu e proastă mulatra”, observă Fostul, care nu remarcase până atunci că exista o înrudire stilistică între unele şi altele, mai ales chipurile de diavoli, mânzul cabrat, încornoraţii Aghiuţă şi monştrii infernali ai Judecăţii de Apoi. Şi urmă apoi o uluitoare Pătrundere în Naos – naos ce stră-strălucea cu toate cristalurile sale, făcând totuşi, prin jocuri de contra lumină, siluete obscure din. Vizitatorii rari în acest mijloc de după-amiază, de fictivă primăvară. Se aşezară să se odihnească, între ele cele două rozete ale transeptului. La celălalt capăt al şirului de bănci, vm tânăr, cu pardesiu lung şi fular gros. Contempla totul cu atenţie profundă şi fără grabă. „Un cucernic”, zise Intendenta. „Un estet”, spuse Cholo Mendoza. „Un elev de la Belle Arte”, zise Primul Magistrat şi, în şoaptă, ca s-o distreze pe mulatră, începu să-i povestească, precum un bunic nepoţicii sale, adevăratele istorii petrecute în aceste locuri: cea a arhidiaconului îndrăgostit de o ţigancă cu o capră albă care dansa în ritm de tamburină

(când era mică, Elmira văzuse nişte ţigani din ăştia, dar aveau un urs care juca…); a poetului vagabond ce-i stârnise pe cerşetori să asalteze biserica („când se răzvrătesc oamenii, întotdeauna au de suferit bisericile”, zise Elmira, amintindu-şi de un caz, de care mai bine nu şi-ar fi amintit…); a clopotarului cocoşat şi el îndrăgostit de ţigancă („gheboşii se îndrăgostesc foarte tare şi femeile se fac că le dau atenţie, numai şi numai ca să le-atingă cocoaşa, că aduce noroc…”); şi cea a scheletelor îmbrăţişate care erau, poate, cele ale Esmeraldci şi ale clopotarului („s-au văzut cazuri, ca ăla povestit în cântecul cu bătrânul cioclu din sat, pe care-l avem pe disc…”). Dar, în momentul acela, se auzi orga, într-o îngrozitoare răbufnire sonoră. Nu se mai auzeau unii pe alţii. „Hai să plecăm”, spuse Fostul, gândindu-se la excelentul vin de Alsacia ce se servea la cafeneaua din colţ, unde, cu siguranţă, era mai cald decât aici… Şi „cucernicul” – cum îl numise Elmira – continua să stea la marginea băncii, scufundat în uimita lui contemplare. Aceasta era prima sa întâlnire cu goticul. Şi goticul se înălţa de ambele părţi, în bolţi. Şi vitralii, cu o neaşteptată revelaţie: alături de asta, orice arhitectură i se părea elementară, legată de pământ, înrădăcinată, arhitectonică, chiar şi în expresia ei cea mai supusă Codului Proporţiilor şi Regulilor de Aur. Această construcţie, lansată spre înălţime, exaltare a verticalităţii, nebunie de verticalitate, minimiza fron-toanele Partenon-ului ce nu erau, în fond, decât o versiune transcendentă, sublimată, a acoperişului cu două ape ale colibei arhaice, cu coloana canelată, transfigurare în formă dominată de module, a furcoiului – patru trunchiuri, şase trunchiuri, opt triunghiuri – ce sprijinea pragul de sus, grinzi de cedru; la rusticele porticuri ţărăneşti. În stilurile grec, roman, dăinuia înrudirea congenitală cu teluricul şi vegetalul. De la bordeiul porcarului Eumeu, la templul lui Fidias, drumul era limnede şi senin, în procesul său de stilizări succesive. Aici, în schimb, arhitectura era invenţie, întimplare.



R-Îe;: J:nc? Re; – CU „.•:u:-iN:iCopacului – >;>.- -W: Soarele de N-•-v ai'!;: cel ce con'1: Unui iiprins amur.;/;uâ a vi!Ra!Ii!Or hore. I dii'ţi vren'. Einiee –, i;i. Fond – de!'!•!' „u şi ii.

Creaţie pură. Într-o nemaivă/u'ă. Vreodată, pierdere a maieriaâi'ăui – Hp:;a de gr; a vuri ce nu daunau nimic s!R propriii sori ai prodiginase'or Soarele rle Sud. Livro <1>;i s<-R transeptul, prins m-re roşu grava şi misiica smisonio alb, La Nord, Mama, în mijii >cui un tegiul unei Făcăt1 kw<- de bin Regi,. Luclecători şi Patriarhi. La Sud – m sin;uii<> ciului – Fiul, suviî:!N al unei Aceşti smintiţi se încăpă-ţânează să facă lumea să-i creadă regi, fiind de fapt nişte săraci, şi că, fiind goi, se îmbracă în aur şi purpură.



Descart.es „Surghiunit”… „Expulzat”… „Exilat”… Sau „Fugit”… '„Evadat”… „Urmărit”… „Eu, ce ştiu, e că era într-o biserică” – observa Intendenta. „Şi comuniştii nu intră în biserică nici în săptămâna mare”. Şi iarăşi presupuneri: „Surghiunit”… „Exilat”… „Evadat”… „Poate, pocăit”… „Convertit”… „Criză mistică”… „Certat cu ai lui”… Şi timp de zile şi zile nu se mai vorbi de altceva în Rue de Tilsitt, în aşteptarea ziarelor de acolo – cele din februarie în aprilie – sosind cu încetele vapoare speciale de mărfuri, în suluri de câte şapte numere, cu imaginea Vulcanului Titular pe timbre. Pentru că ziarele de aici, bineînţeles, nu spuseră nimic despre Student, personaj lipsit de interes pentru ele. Şi la începutul lui mai, aflară, în sfârşit, din El Faro din Noua Cor-dobă, despre Conferinţa Mondială de la Bruxelles, la care fuseseră reprezentate „Liga Naţional-Ţărănească din Mexic” şi „Liga Antiimperialistă a Americilor”, ce avea o filială şi în ţara noastră. „Totul se explică”, spuse Cholo Mendoza. „Tâmpenii”. Murmură Fostul. „Imperialismul e mai puternic ca niciodată. De-aia omul prezentului acum, în Europa, e Benito Mussolini”… Şi înfloriră, din nou, castanii şi reîncepu taifasul, la mansardă, pe obişnuitele teme. Se vorbea enorm, sub ardezia acoperişului de „vremurile acelea”. Faptele cele mai neînsemnate dobândeau, privite în perspectivă şi de la distanţă, în contemplarea prezentă, îngroşate reliefuri pline de semnificaţii, mai mari valori de spirit, singularitate sau transcendenţă. „Iţi aminteşti? Îţi aminteşti?'; – era formula sacramentală – cotidiană de-acum – pentru evocarea morţilor şi lucrurilor Moarte ce explicau mecanismele, deseori secrete, ale unui trecut reîmprospătat, scos din contexte îndepărtate, pentru a fi adus pe aceste latitudini. Dintr-o dată reîmprospătându-i-se memoria atât de populată, patriarhul dezvăluia dedesubturile, până atunci oculte, ale anumitor evenimente deosebite sau ale unor mici în-tâmpâări ce reprezentau cheia a ceea ce pe vremuri putuse fi motiv de nedumeriri şi interogaţii – stârnind misterul. Ca un fachir sau un iluzionist care, ajuns la băidneţe. Retras de pe scenă, dezvăluie amuzat tehnicile şmecheriilor şi miracolelor sale, Fostul îşi amintea de emisiunea de monede fără acoperire, pentru încurajarea situaţiei financiare naţionale, de povestea cu casele de joc create de Guvern, unde se foloseau cărţi măsluite (există o întreprindere nord-'americană, care le fabrică, însemnate pe spate atât de discret, că numai experţii se descurcau cu ele) şi potul era în dolari, lire sterline sau, pentru a scoate banii ascunşi prin case, în vechi monede de aur sau în pesos mexicani de argint. Şi povestea cu Diamantul de la Capitoliu, diamantul acela octogonal, cu ape fără seamăn, cumpărat prin comandă oficială pentru ca, încrustat în mod solemn la picioarele statuii Republicii, să marcheze Punctul Zero al tuturor şoselelor ţării – gemă furată într-o noapte de mâini atât de experte incit, după cum scriseseră ziarele, nu puteau aparţine decât unui gang internaţional, dacă nu cumva era vorba de anarhişti sau comunişti, foarte pricepuţi la asemenea treburi. Şi Elmira râdea, auzind povestea:M-a trimis acolo (arăta spre Patriarh); o pusei pe cumătră mea, Juliana, să-l ţină de vorbă pe portar şi eu (gest) cu o dăltuţă din alea de se vând la fierăria Monserrate şi un ciocan, pe care mi-l ascunsesem între ţâţe, am luat briliantul şi l-am adus la Palat, în gură. Pe cuvânt! Nici nu puteam să respir! Şi apoi. A urmat tărăboiul. Şi… Ce-am mai râs! Ce-am mai râs!' Şi acum, râsul ei îşi găsea ecou în râsul Primului Magistrat, care arăta spre un sertar al dulapului. „îl am aici. Mi-aduce noroc. Şi pe urmă, asta-i recuperarea, cum spun anarhiştii. Şi eu am dreptul la anumite recuperări”… „Oh, bineînţeles, Domnule Preşedinte!„ „Fost, fiule; fost”… Lunile treceau cu căpşunile îuând locul castanelor, şi castanele pe cel ai căpşunilor, cu copaci îmbrăca [i şi copaci goi, verzi şi ruginii, şi Patriarhul, tot mai puţin interesat de întâmplării u din afară, îşi reducea, îşi limita, îşi indvdea cercul existenţei sale. În anul acela, Pastele fu sărbătorit la mansardă, cu eântece de-ale noastre, cu fu-rrubo l şi tamburină, înregistrate ă. cu toiul pe mesă. Primul Magistrat vorbi despre Napoleon, ne care îl stima tot mai mult, de la an la an, dar în seara asta, nu în amintirea luptelor de la Jena. Austcriuz sau Wagram, ci pentru că era mulţumit că aflase, dintr-o carte, că Bonaparte şi Josefina mâncau la Malmaison

— El corsican, ea martinicheză, amândoi meteci – în felul nostru, după protocolul Elmiritei, toate mâncăru-rile deodată, la vedere, prezente, amestecate, răcite unele, călduţe, încă, altele, la îndemâna furculiţei şi lingurii fiecăruia, fără atâtea preumblări de farfurii, cum se făcea cu siguranţă, în casele noilor bogătaşi, imitatori de prinţese, cu titluri obţinute prin căsătorie

— Şi mă pricep la asta!

— Cu aşteptări şi întârzieri şi fief ilari de servicii ce îţi taie apetitul şi îţi strică stomacul, din cauza ai. Îtor ceremonii inutile. Aici puteai să pui mina pe sticlă şi să-ţi umpli paharul, fără să ţi se susure un an la ureche – ca şi cum chestia cu anul ar fi atât de importantă, eând, ceea ce cauţi, de fapt, la un vin este veselia, ce nu ţine de ani în plus sau ani în minus… Şi eând se cufunda în asemenea veselie, Primul Magistrat privea uneori spre Arcul de Triumf, declamând pe un ton plin de sine, faimoasa tiradă a lui Flambeau din L'Aiglon: Nous qui marchions jour-bus, blesses, crottes, malades” 3, ajungând cu brio la

1 Un i'ol de buhai.

2 Mânc;w tradiţională de Crăciun în unele zone din America Latină.

3 Noi ce păşeam sleiţi, răniţi, înnoroiţi, bolnavi (în fr. în Versul final – destul de greţos, desigur – uncie ni se oferă un şerbet de singe de car mort. Dar Cholo Men-doza constata că, pe măsură ce trecea timpul, se produceau lacune tot mai mari în recitările Fostului; unii alexandrini rămâneau cu opt silabe; Spania şi Austria dispăreau de pe lirica hartă; erau uitate săbii, puşti, coifuri, cântece de război, corbi fripţi, steaguri şi goarne1, la marginea drumului evocat de „grognard” %, tot acel talmeş-balmeş ritmat rămânând redus în memoria recitatorului la farmaceutica împerechere:Nous qui pour notre toux n'ayant pas de jujube I Prenions des bains de pled d'nn pur dans le Danube” 2. Şi Cholo Mendoxa începea* să creadă că dacă acest vers rămânea viu în memoria Primului Magistrat, era din cauză că acel jujube pectoral era văr-primar cu pilulele de lemii-dulce, care-i plăceau lui atât de mult. Şi devenea necesar, poate, elementul mnemotehnic, pentru că era evident că mecanismele mintale ale celui ce urzise… Calculase, combinase aţâtea, de-a lungul unei foarte prelungite cariere, începeau să scârţâie. În zilele ploioase, de pildă, după ce declara că n-ar ieşi pentru nimic în lume din casă, era împins de o absurdă necesitate de-a se duce la o librărie îndepărtată ca să cautoş o lucrare de Fustei de Coulanges, sau cele douăzeci de tomuri din Istoria Consulatului şi a Imperiului de Thiers – pe care nici măcar nu le răioia, când se întorcea, guturăit şi ud leoarcă, din inutila-i expediţie, întotdeauna amator de teatru liric, îl apuca deodată dorinţa să-şi pună fracul şi se ducea s-asculte vreo Manon la Opera Comică, mirâfidu-se că nu-l vede pe Mefistofeles în a-ctu! Cu Saint Sul pice. Acţiunea din Carmen o încurca cu cea clin Bărbierul pentru că arabele erau la Sevilla; confunda finalul din Traviata cu cel din Boema, pentru că, în sfârşit, femeia aceea moare în braţele iubitului… În discuţii făcea frecvente gi-eşeli, afirmând de pildă, că Plutarh era un istoric

1 Soldat din vechea gardă. În timpul Imperiului lui Napoleon Bonaparte.

— Noi cari? Pentru Ursea noastră, n-aveni sirop de tllse I Să facem băi la picioare de-o zi în Dunăre (în fr. în orig.).

Latin sau că virusul gripei spaniole se numeşte Pelo-ponez. Pe neaşteptate, se apuca să dicteze un editorial despre situaţia politică din ţara noastră, oprindu-se, uimit, la partea cea mai reuşită, dându-şi seama că n-are unde să-l publice. Vorbind ca să vorbească, numea şi destituia miniştri, conferea decoraţii în închipuire, prefigura planuri de Lucrări Publice, ajungând să râdă de el însuşi, când revenea la realitate, în faţa unei sticle de Beaujolais Nouveau, la Monsieur Musard. Avea un. Surprinzător chef de muzee. Se ducea la Carnavalet, să privească ghilotinele de jucărie. La Luvru, în faţa marelui tablou încoronarea de David, stabilea tulburătoare paralele între Madame Letiţia şi Aunt Jemima a Colonelului Hoffmann. Vizita Muzeul Grevin ca să vadă dacă nu cumva poate, nu se ştie niciodată, se găsea pe sine însuşi, devenit figură de ceară, în vreo sală. Şi Cholo începu să se alarmeze de rătăcirile Patriarhului într-o zi de 5 mai, când se trezi cu ideea fixă – uitată la amiază, din fericire, datorită veştilor sosite din patrie – de a trimite un enorm buchet de flori Ia Dome des Invalides, cu prilejul aniversării morţii lui Napoleon la Sfânta Elena. Şi totuşi, o anumită maiestate, o anumită forţă, confereau ţinută şi stil persoanei vechiului dictator. Ţinuta şi stilul despoţilor decăzuţi; a celor care, timp de ani şi ani, şi-au impus voinţa,' au făcut legile, undeva în lume. Era de-ajuns să se culce în hamac pentru ca hamacul acela să devină Tron. Când se legăna în plasa sa, cu picioarele în j afară – de colo-colo, trăgând de un cordon fixat în acest scop – devenea uriaş, era imens în orizontalitatea sa de nemuritor ignorat de Petit Larousse. Şi atunci vorbea de ostile sale, de generalii săi, de campaniile sale, ca aceea – îţi aminteşti?



Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   27


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə