Alexandr Soljenitin

Suntem însă departe de a epuiza motivele contrarietăţii înfricoşate. Opresiunea, ca instrument fundamental al sistemului bazat pe privarea de libertate, indiferent de duritatea ei inumană, poate admite măcar o fărâmă de suportabili-tate dacă îşi afirmă rostul, chiar şi injust, în Arhipelag, opresiunea e arbitrară, raţiunile ei sunt iraţionale; întemeiată pe o adevărată religie a pedepsei şi înfăptuită printr-o frenezie a osândirii, opresiunea a rupt ilogic raporturile ei cu vina. Ideea de culpă devine un construct artificial, modelabil după nevoile sistemului, fără legătură nici cu normele, nici cu pedeapsa. Legea supremă, dacă poate fi numită aşa, e arbitrarul; Decretul 58 e ipostaza lui abracadabrantă, iar aplicarea sa o multiplicare dementă a samavolniciei, în Arhipelag, vinovăţia e o fantasmă care poate lua întruchipări neaşteptate şi aberante, jucând destinul omului la ruleta nemiloasă a celor mai cumplite pedepse. Totul se întâmplă în atmosfera liniştit-terifiantă a iraţionalului desăvârşit. Un croitor îşi împlântă acul în ziarul cu fotografia lui Kaganovici, o vânzătoare îşi face socotelile pe fruntea lui Stalin dintr-un jurnal. Amândoi ajung în gulag pentru zece ani. Ce s-a întâmplat? Cine i-a văzut? Cine i-a condamnat? O maşinărie fantastică, un perpetuum-mobile al terorii, se învârte zi şi noapte în ritmuri şi în direcţii neştiute de nimeni, inexplicabile, rămase neexplicate.

Însăşi absenţa libertăţii se dovedeşte acum a fi un semn al arbitrarului dominator, principiu şi efect al sistemului. Spuneam că oricât am urca în ierarhia ordinii sociale nu putem găsi nici un loc în care libertatea să se afirme pe deplin; descopeream o ţară de sclavi fără stăpâni, un imperiu al opresiunii fără Opresorul Care o exercită afirmându-şi liber voinţa. Hegel observa însă că, într-o lume despotică, în timp ce toţi ceilalţi sunt sclavi, suveranul e liber; nici n-am putea face abstracţie de umbra lui Stalin, forţă malefică atotputernică, întinsă ani şi ani în lumea gulagului, fără nici o oprelişte. Numai că între teoria lui Hegel şi dictaturta lui Stalin se aşează o istorie mişcată din balamalele ei de Marx şi de Lenin; ceea ce a făcut posibilă o deviere a autocraţiei tradiţionale care, printr-o fatidică inginerie genetică, a produs pe tiparul suveranului ipostaza viciată a dictatorului comunist. Soljeniţân, cum s-a remarcat (Claude Lefort, L’iiomo al bando, Vallecchi, Firenze, 1980), observă travestiul şi îl numeşte pe ţarul roşu egocrat („edinoderjeţ”). Diferenţa e mai mult decât de nuanţă. Autocratul e despotul nesupus nici unui control al legii, liber în toate acţiunile sale; avea o legitimitate supranaturală şi în vechime se închipuia el însuşi ca un zeu. Stalin iese dintr-un asemenea model. Susţinându-şi legitimitatea prin popor (chiar şi redus la voinţa proletariatului), el se prezintă, de asemenea, ca acţionând în respectul legilor; păstrează doar ipostaza „zeiască” prin puterea lui absolută, prelungind – din unghiul statului modern – o conduită perimată, acum ridicolă. Adevărul e că şi legitimitatea, şi supunerea la legi sunt o farsă; prima este doar impusă prin forţă şi teroare, a doua e ocolită prin arbitrarul legilor. Dictatorul comunist e întruchiparea puterii absolute, exercitată prin intermediul sistemului şi supus mişcării lui arbitrare; sistemul îl produce şi el face posibilă existenţa lui. „Cu el se realizează imaginea perfectă a lui UNU. Acesta este semnificatul cuvântului egocrat: nu un despot care guvernează singur şi fără controlul legilor, ci mai curând cel care concentrează în persoana sa întreaga putere socială şi, în acest sens, apare (şi se prezintă) ca şi cum n-ar fi nimic în afara lui, ca şi când ar fi absorbit substanţa societăţii, ca şi când – Eu absolut – s-ar putea dilata la infinit fără să întâlnească nici o rezistenţă dincolo de el.” Motiv pentru care identitatea personală a dictatorului, oricât de malefică ar fi în singularitatea ei, nu este în primul rând responsabilă de efectele generale ale sistemului comunist, între Stalin şi Mao, între Georghiu-Dej şi Fidel Castro diferenţele sunt de nuanţă şi nu de esenţă. Ei pot modifica întinderea lagărelor, pot face schimbări de decor înlăuntrul lor, le pot până şi suspenda, dar nu pot înlătura din sistemul comunist spiritul gulagului: „pentru că sistemul vrea să supravieţuiască şi ele (lagărele – n.n.) reprezintă hrana lui”.

Un capitol din ultima parte (Stalin nu mai este) se intitulează mai mult decât explicit: „Cârmuitorii se schimbă, Arhipelagul rămâne”; Soljeniţân e atât de încredinţat de acest adevăr, încât nu-i oferă Părintelui popoarelor, nici măcar în perioada de glorie devastatoare, rolul de primadonă. Dictatorul rămâne în umbra şi în subordinea sistemului, „o rotiţă şi un şurub” (cum zicea Lenin) în angrenajul lui cu rotiri fatale, chiar dacă rotiţa şi şurubul se află în postul decisiv al cutiei de comandă. Nici cinismul paranoic, nici brutalitatea primitivă care îl caracterizează ca individ, nu-i mai aparţin întru totul ca dictator; ca trăsături ale Conducătorului, pârghii portante în explozia terorii, ele sunt imputabile sistemului, singurul capabil să le selecteze şi să le facă active în toată amploarea lor distrugătoare, în afara sistemului, Stalin ar fi putut sfârşi într-o pagină de scandal, printre atâţia criminali cruzi şi paranoici de la marginea societăţii sau dintr-o mafie de anvergură.

Sistemul comunist, manevrat în interiorul lui de suspiciune, ură, lăcomie, nu doar că produce alegerea Despotului dintre oamenii deviaţi de vicii, marii bolnavi sufleteşti, dar creează posibilitatea multiplicării lui în infinite variante, împrăştiate la toate nivelurile şi în toate structurile societăţii, mai mari sau mai mici egocraţi care dispun în acelaşi mod samavolnic de grupul (mai larg ori mai restrâns) pe care îl pot domina. „Acest neam de lupi oare de unde a apărut în poporul nostru? Oare are aceleaşi rădăcini ca şi noi? Nu are acelaşi sânge?” întrebare cumplită pusă de Soljeniţân, la fel pentru toţi care îi caută răspunsul, înainte ca geneticienii să pună la punct tehnica donării, sistemul a inventat-o şi s-a folosit de ea. Ca dintr-o matrioşcă rusească, din dictatorul-prim ies rând pe rând, tot mai mici, dar identici în nelegiuire, pionii sistemului. Sunt „boşii” nomenclaturii până la mica birocraţie de partid, meniţi să nu lase pe harta universului concentraţionar nici o pată albă, sustrasă dreptului discreţionar de a oprima. Ca simpli indivizi, ei aparţin obştei comune, limitaţi de aceeaşi libertate iluzorie şi mereu sub pericolul aceluiaşi arbitrar; ca elemente în sistem, ei îşi depăşesc condiţia şi devin instrumentele cinic-agresive ale arbitrarului, în afara lor gulagul nu ar exista, chiar dacă mulţi, foarte mulţi i-au devenit prizonieri. Sistemul e monstruos cu el însuşi, autodevorându-şi complicii cei mai devotaţi; chiar dacă rar, şi Dictatorul se poate găsi printre ei. Stalin e dintre cei care a reuşit să rămână până la capăt în vârful piramidei, timp lung şi suficient spre a da gulagului o expansiune catastrofică.

Cine poate ieşi acum din gulag, din „povestea” lui, fără să fie marcat până la paralizia putinţei de a reacţiona? Foametea, tortura, frigul ucigător, umilinţele şi morţile, morţile fără număr sunt copleşitoare. Aici „moartea e o chestiune nici măcar de săptămâni, de zile”; „pâinea se dă atât cât la fiecare supravieţuitor să revină un mort sau doi”. „La Zolotistâi brigăzile erau scoase din abataj ziua în amiaza mare, deschizându-se focul asupra lor la grămadă”. Scenele care cutremură, cele care produc, fără să vrem, un rău fiziologic – greaţă, ameţeală, pierdere de sine – sunt multe, intolerabil de multe; oameni omorâţi de alţi oameni cu ciomege, striviţi de pământul surpat în mină şi lăsaţi să moară în chinurile unei singurătăţi neputincioase, oameni sfârşiţi sub povara muncii trecută de zeci de ori peste puterile lor, oameni stinşi de nemâncare şi boală sub privirile altor oameni, oameni asfixiaţi de respiraţia celorlalţi, prea mulţi pentru numai o suflare de aer. Îndrăznesc să cred, cu un gând ascuns de mine însumi, într-un acces de milă teribilă şi respingătoare, că gazarea de la Auschwitz ar fi fost un asasinat mai civilizat, o crimă mai suportabilă; abia de reuşesc să-mi dau seama ca mintea s-a blocat, că resorturile ei s-au rupt, lăsând-o în derivă.

Rememorările fără număr, invadate de atâtea „istorii oribile şi sfâşietoare”, presează asupra conştiinţei noastre încercate de un sentiment de două ori stingheritor: pornirea de a se lăsa copleşită de amintirea gulagului, păstrându-i intacte contururile, retrăind-o mereu ca pentru ispăşirea unei proprii vinovăţii şi dorinţa vinovată de a se smulge din ea, ca de sub oroarea unor stafii, aruncând-o într-o uitare salvatoare. Pentru lagărele de muncă naziste s-a inventat acel slogan Cinic „Arbeit macht frei – Munca ne face liberi”, devenit de atunci odios; Stalin, fără să îl rescrie în ruseşte, l-a multiplicat în nesfârşitul siberian şi l-a mutat înlăuntrul lagărelor sale, dându-i cuvântului muncă înţelesul plural, împovărat de o cu totul altă semnificaţie: munci, chinuri, torturi, cazne. Cu Soljeniţân am coborât în infern, poate nepregătiţi să vedem ceea ce nu ne-am putut închipui, poate prea slabi pentru a rezista la ceea ce depăşeşte închipuirea noastră.

Cuvintele citite de Dante la poarta de intrare în hadesul morţilor din „infernul” său: „Lasciate ogni speranza voi ch’entrate – Lăsaţi orice speranţă voi care intraţi” sunt scrise aici pentru oameni încă vii; iar pentru cei care trăiesc speranţa este o condiţie a vieţii, chiar dacă nu în sensul brut, al necesităţii organice, ci în chip spiritual, oarecum mai lax, dar în fond cu o determinare fundamentală. Omul poate supravieţui uneori în condiţii inimaginabile: „mâncând licheni ca renii; fără speranţă, şi supravieţuirea este pusă în cumpănă, în infernul din Arhipelag nu moartea care te pândeşte în orice zi e copleşitoare (căci poţi spera să nu fii printre aleşii ei), ci modurile perverse de neantizare a speranţei: ruperea oricărei legături cu lumea din afară, despărţirea brutală de cei dragi, înjosirea care te desparte de tine ca om, disperarea când îţi priveşti tovarăşii de suferinţă şi înţelegi că” sufletele lor intrau în putrefacţie”. Era, mai ales, acea invenţie diabolică, impusă pe lângă legile arbitrare, a sentinţei relative: nimeni nu mai ştia ce pot deveni cei zece, cincisprezece, douăzeci de ani de condamnare. Nu mai exista acel sfârşit al pedepsei de care să-ţi poţi sprijini nădejdea. Intrarea pe poarta lagărului însemna, indiferent de anii surghiunului, o condamnare pe viaţă. Deţinutului din lagăr i se fura temeiul oricărei credinţe.

Nu este mai fastă nici viaţa lumii dincoace de gulag. Aici începe, de fapt, marea pregătire a calvarului; în acest spaţiu, aparent neîmprejmuit, nepăzit, necontrolat, omul simte încă mai acut constrângerea şi limitarea. Aici, lângă casele lor, nu unii, ci majoritatea vor afla, prin experienţă proprie, că „li se va strânge capul într-un inel de fier, că le vor fi strivite, încet, cu talpa cizmei, organele genitale, că vor fi torturaţi cu nesomn şi cu sete şi vor fi bătuţi până ce vor fi transformaţi într-o masă de carne însângerată”. Aici sunt tribunalele fantomă (în funcţie, pentru că „pur şi simplu este jenant ca statul să nu aibă deloc tribunale”) care prezidează mascaradele judiciare cu vinovăţii inventate, dar recunoscute, cu sentinţe ştiute înaintea proceselor, cu acele condamnări insidioase fără nici o legătură cu legea sau pe temeiul unor legi fără legătură cu justiţia. Aici există Lubianka, Butârki, Suhanovka, Lefortovo, închisorile stindard ale căror nume ascund alte mii mai puţin cunoscute, dar la fel de lugubre. Pare că totul e orânduit numai pentru trecerea în gulag. Viaţa obişnuită ar fi una de tranzit. Gulagul este asemenea vieţii de dincolo a creştinilor; doar că aşteptarea e plină de spaime şi credinţa în înviere e absentă.

Legăturile dintre cele două lumi ale universului concentraţionar sunt însă mult mai profunde; ele se întreţes prin relaţii de neocolit. Fiecare familie de dincoace trebuie să aibă un tată, un fiu, o rudă ajunsă mai demult sau mai de curând în insulele arestate; „în această lume rătăceau orbite şi buimace milioane de femei ai căror soţi, fii sau părinţi fuseseră smulşi din rădăcini şi trimişi pe Arhipelag”. Fiecare din cei rămaşi trăieşte cu amintirea şi în aşteptarea celui Plecat, dar şi cu stigmatul de a fi soţia sau fiul unui duşman al poporului, cu teama că nici el nu va fi iertat. Arestarea iminentă devine acum explicabilă, e prevăzută, anunţată. Spectrul nenorocirii loveşte fără să aleagă nici victimele, nici consecinţele. Nu sunt puţini cei pe care spaima ori prostia inconştientă îi scot dintre oameni şi îi aruncă în mlaştina josniciei: fii care îşi denunţă părinţii, soţii care îşi alungă soţii. Existenţa, chiar şi numai bănuită, a gulagului se infiltrează în vieţile oamenilor, în conştiinţa lor, deviindu-le gândirea, degradându-le faptele. Gulagul e ca un buboi care supurează, împrăştiindu-şi toxinele în tot corpul; lumea de dincoace se contaminează, se îmbolnăveşte, prăbuşindu-şi umanitatea într-o metastază generală, „într-o atmosferă dominată lungi ani la rând de teamă şi trădare, cei rămaşi nevătămaţi sunt teferi numai pe dinafară… Dar ceea ce e lăuntric se descompune.” încet, dar sigur, sufletul omului e ros de otrăvuri fără leac: nepăsarea, cupiditatea, invidia, minciuna îl urâţeşte. Demarcaţia dintre bine şi rău devine volatilă şi omul decade mereu fără putinţă de salvare. Cruzimea, chiar ferocitatea faţă de alţii nu-l mai deconcertează. E un prag după care omul se pierde pe sine: „Atunci a ieşit din umanitate. Poate, fără putinţă de întoarcere,”

Sistemul, însă, nu se împotmoleşte în destinul unui om. El continuă, netulburat de sentimente omeneşti, să-şi fabrice victimele şi călăii, jucându-se macabru cu vieţile şi sufletele tuturor. Ororile lui sunt fără limite ca şi năucirea celor ce le privesc. Dar lovitura din urmă, dată şi celei mai îngăduitoare înţelegeri, este dezvăluirea că sistemul nu s-a ivit din neant. Nu a fost boala unei molime întâmplătoare venită de nu se ştie unde, nici măcar o degenerare a organismului social: sistemul a fost programat, i-a fost prescris un soft al Răului. Nu de neumane fiinţe extraterestre, ci de omul însuşi. Depoziţia lui Soljeniţân e fără echivoc: „Toate acestea erau roadele învăţăturii înaintate, ale ideologiei de granit!” Ideologia comunistă, sorginte sigură a Sistemului, s-a născut în minţile unor oameni. Spiritul, ca proiect al degradării umane, este faţa cea mai atroce şi mai deconcertantă a dezumanizării.

„Arhipelagul a luat fiinţă sub salvele” Aurorei „, atunci când ideologia funestă s-a văzut stăpână pe primele pârghii de putere reală. Tot ceea ce a urmat a fost inerţia unui mecanism; iar nazismul va arăta, o dată în plus, cât de diverse sunt rătăcirile Spiritului. Proclamaţia lui Lenin, din 1917, privind ţelul suprem al” curăţirii pământului rusesc de toate insectele dăunătoare” avea o viziune sata-nic-profetică: omul trebuia coborât la starea de insectă pentru a fi strivit; celor rămaşi (nedăunătorii) li se rezerva o viaţă de artropode. Omul s-a arătat că poate fi responsabil de propria lui pieire ca om; ideologia comunistă a produs genele distructive ale umanităţii omului. Arhipelagul GULAG este dovada de netăgăduit a acestei excrescenţe maligne a spiritului uman. Soljeniţân devine, astfel, Marele Martor în procesul comunismului.

La sfârşitul lecturii Arhipelagului GULAG, noi, cititorule, suntem încă înmărmuriţi de suferinţa unei lumi forţată să se piardă ca umanitate. „Infernul” lui Soljeniţân e povestea acestei aventuri tragice. Putem găsi liniştea şi obiectivitatea ca să analizăm retorica poveştii? Or, povestea nu mai are nici un sens pe lângă tragicul aventurii. Reticenţa mea faţă de exegeza literară a Arhipelagului GULAG, dincolo de crisparea paralizantă în faţa cataclismului trăit, venea şi dintr-un sentiment de superfluu în faţa literaturii copleşite de viaţă. Problema vieţii pare prea serioasă şi destinul omului prea important pentru a le recunoaşte doar ca materie literară, iar literatura ar fi prea frivol prezumţioasă ca să se considere deasupra sau înaintea vieţii, îndoielile noastre nu sunt nici măcar originale, chiar dacă trăite sincer şi pe cont propriu. „Ce înseamnă literatura într-o lume care suferă de foame?” se interoga Jean-Paul Sartre în faţa unei situaţii asemănătoare; iar încă în secolul trecut, Brunetiere, mult mai sigur în atitudinea lui, substituia întrebării o imprecaţie: „Ruşine celui ce cântă în timp ce Roma se prăbuşeşte”, în 1945, în faţa lumii abia ieşite din război, T. W. Adorno dă glas, de pe o poziţie identică, unei încredinţări amare: „Poezia nu mai este posibilă după Auschwitz”.

Ţine însă tocmai de misterul vieţii şi de iraţionalitatea istoriei ca certitudinile cele mai ferme să fie dezminţite şi răsturnările cele mai neaşteptate să fie posibile. Meditaţia descurajantă a lui Adorno n-a fost, desigur, înţeleasă literal de nimeni; nu despre sfârşitul poeziei era vorba, ci de contradicţia ce i se părea insurmontabilă dintre elevaţia frumosului poetic şi degradarea omului în crimă. Faptul că omul a putut coborî în starea de cavernă făcea imoral şi necredibil gestul unei înălţări prin poezie. Neverosimil însă nu e faptul că poezia a continuat să existe, ci că după Auschwitz a fost posibil gulagul, un Auschwitz mai monstruos prin dimensiunile lui incomparabile deopotrivă în timp, în spaţiu şi în victime; iar în vremea aceasta, literatura (ca să ne gâudim doar la „noul roman francez” al anilor ’50) se despărţea narcisistic de realitate prin experimente futile, limitate la un joc interior al discursului romanesc golit de orice semnificaţie. Ca pentru a se disculpa de o neavenită contaminare cu viaţa şi spre a înlătura frustrarea unei aşteptări înşelate, Alain Robbe-Grillet îşi avertizează cititorii romanului său în labirint (1959) că se află în faţa „unei ficţiuni, nu a unei mărturii”. Cam în acelaşi timp, abia aşezat la Riazan după eliberarea din domiciliul forţat impus la ieşirea din lagăr, Soljeniţân începea să scrie Arhipelagul GULAG pe care l-ar fi putut prezenta exact cu vorbele romancierului francez întoarse pe dos, atrăgând cititorilor săi atenţia că nu se află în faţa unei ficţiuni, ci a unei mărturii, în 1970, Soljeniţân primea premiul Nobel pentru literatură, iar patru ani mai târziu – când primul volum al cărţii sale, refuzată în ţară, apărea în Occident – va fi expulzat. Mărturia lui avea primul ecou.

Opţiunea lui Soljeniţân este în afara oricărui dubiu. El, prizonierul a opt ani de gulag, în numele său şi al altora mulţi (care tac sau nu mai sunt), scrie că vrea să depună mărturie împotriva uitării „în memoria tuturor celor schingiuiţi şi asasinaţi” în arhipelag, în plus, această opţiune se confirmă în toată opera lui. Nu atât pentru că romanele sale sunt autobiografice (cel puţin ca punct de plecare), ci deoarece în fiecare din ele scriitorul îşi asumă ipostaza de martor: fie în mod direct, referenţial, ca în O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, fie într-un sens filosofic, deliberativ, ca în Pavilionul canceroşilor. De fiecare dată scriitorul vrea să vorbească despre ceea ce ştie, să relateze – în numele adevărului – ceea ce a văzut (sau ce a gândit) privind întâmplările. „Da, lucrul cel mai important e să restabilesc adevărul şi când încep să scriu sarcina mea e numai aceea de a restabili totul aşa cum a fost”. Ca martor, îşi asumă curajul moral de a refuza nepăsarea, de a fi prezent când alţii dezertează, de a respinge orice tranzacţie menită să-i cumpere tăcerea, de a se opune oricărei ameninţări şi oricărui şantaj care i-ar pune în cauză depoziţia. Responsabilitatea de martor îl opreşte să fie un simplu relator, indiferent şi distant; el mărturiseşte nu doar adevărul, ci şi pentru adevăr. „Istoria noastră e distrusă, e în întregime deformată şi falsificată de minciuni, iar eu încerc să restabilesc istoria… Am avea curajul să afirmăm că nu suntem răspunzători de răul care devastează lumea modernă?” Ideea de justiţie, de dreptate e consubstanţială veridicităţii. Cititorii cărţilor sale sunt chemaţi nu doar să afle, ci şi să judece. Literatura lui e scrisă în apărarea omului, salvat doar de ataşamentul moral, fără concesii, faţă de bine şi adevăr.

Opţiunea de a fi martor este la Soljeniţân una şi aceeaşi cu destinul lui de scriitor. El se decide să scrie din dorinţa de a mărturisi şi continuă să o facă din nevoia de a depune mărturie. Scriitorul se afirmă în măsura în care martorul poate vorbi, cei doi împărţindu-şi în mod egal responsabilitatea şi idealurile, până la a se confunda unul cu altul.

Soljeniţân se naşte la 11 decembrie 1918 la Kislovodsk, în sudul Rusiei, la poalele vârfului Elbrus, locul imaginat de Lermontov ca decor pentru poemul său Un erou al timpului nostru. Adolescenţa şi-o petrece la Rostov pe Don, unde îşi ia licenţa în fizică şi matematică, urmând în acelaşi timp – prin corespondenţă -Institutul de Filosofic, Literatură şi Istorie din Moscova pe care îl absolvă în 1941. Ce va face de aici înainte e o problemă de alegere. „Căutam să discern oportunităţile pentru viitorul meu: matematica îmi era la îndemână şi îmi deschidea cariera academică; pe de altă parte, nu voiam să-i consacru întreaga mea viaţă. Mai mult decât orice mă atrăgea literatura, dar înţelegeam că matematica îmi putea asigura pâinea de toate zilele.” Departe de a fi decizia rece a unui tânăr pragmatic, am descifra în confesiunea lui Soljeniţân primul reflex al conştiinţei de scriitor, încă abia bănuit. Nevoia de independenţă, ca o condiţie a scrisului, nu putea fi decât exigenţa unui scriitor decis să spună respectând adevărul cu orice preţ. Primele încercări literare (trimise lui Konstantin Fedin, unul din capii nomenclaturii scriitoriceşti) nu vor apărea niciodată, dovadă că debutantul nu „negociase” complezent cu cenzura oficială, în cauză nu era dorinţa de a se vedea publicat, ci nevoia de a se exprima. S-au păstrat puţine din aceste texte, unele la închisoarea Lubianka pe unde trece arestatul în 1945; dacă ar fi fost judecat, acele texte ar fi devenit neîndoielnic probe în dosarul procesului.

Mobilizat în armată chiar în 1941, îşi amână de nevoie începutul carierei, fără să ştie că de acum alţii vor hotărî în locul lui. Luptă la Leningrad şi pe linia morţii Oriol-Kursk, traversează cu bateria pe care o comandă Bielorusia şi Polonia în marşul Armatei Roşii spre Berlin. Vine arestat la Kdnigsberg (oraşul lui Kant) şi se întoarce în Rusia ca deţinut. După peregrinări prin mai multe lagăre de muncă, îşi sfârşeşte ultimii trei ani de detenţie în gulag, într-unul din lagărele speciale din Kazahstanul de Nord, unde „fiecare condamnat purta propriul număr pe şapcă, pe piept, pe genunchi şi pe spate”. El avea numărul Şci-232. Aici „se naşte” O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, ca o mărturie din gulag În închisori, fără grija pâinii cea de toate zilele, a face literatură pentru a mărturisi despre destinul său şi al celorlalţi este o decizie care stă deasupra lui; nu mai alege, este ales. Ideea de scriitor (autor de opere publicate, vândute, citite) rămâne numai o iluzie; aceea de martor e o realitate tangibilă pe care el şi-o asumă ca pe o responsabilitate. Compune în gând, învaţă pe de rost şi peste ani va astenie totul pe hârtie. Aceasta este istoria poveştilor-miniatură, a poeziilor, dramelor şi, în mare parte, a celorlalte cărţi (O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, Gospodăria Matrionei, în cercul tntâi) terminate în aulul Kok-Terek, pierdut în mijlocul stepei kazahe. Întâmplător, dar nu fără semnificaţie, primii cititori ai lui Ivan Denisovici au fost judecătorii Colegiului Militar al Tribunalului Suprem (unde ajunge după reabilitarea din 1957), cărora le citeşte personal romanul. Erau primii judecători pe care i-a întâlnit; iar prima lui „apariţie”, ca scriitor, are loc în faţa unui tribunal.

În 1953, scapă ca prin miracol de un cancer rebel, după o lungă spitalizare la Taşkent, moment regăsit în Pavilionul canceroşilor, terminat în 1967, care va constitui – între altele – pretextul excluderii sale din Uniunea Scriitorilor, doi ani mai târziu. Până în acel moment, destinul lui de scriitor n-a putut decât uimi pe colegii virtuali de breaslă. Retras într-o veche casă de lemn din Riazan, Soljeniţân scria sub acoperirea unui obscur profesor de matematică. Puţine texte circulau în Samizdat, multe nesemnate. Ieşirea din anonimat n-ar fi fost posibilă fără falsificarea ori cel puţin cosmetizarea acceptabilă a scrisului său. Cum nu-şi putea face auzită vocea autentică, alternativa era una singură: sau scriitor, sau martor; or, profesiunea lui de credinţă, cum mărturisea în 1967, era limpede: scriitorul „trebuie să se lase condus de propria lui memorie artistică, trebuie să scrie despre ce vede şi cum vede; în literatură orice contrafacere e dăunătoare”. Trecut de patruzeci de ani, Soljeniţân rămâne statornic vocaţiei sale, neclintit în conduita lui nici de vanităţi, nici de lipsuri. O asemenea credinţă în destin n-o pot avea decât marii creatori, cei ataşaţi deopotrivă unui ideal moral pe a cărui tărie se sprijină!