Alexandr Soljenitin

Ceavdarov povesteşte o întâmplare când, la proces, toţi inculpaţii au negat brusc toate falsele depoziţii făcute în timpul anchetei. Şi? Chiar dacă a fost o întrerupere pentru un schimb de priviri, ea n-a durat decât două-trei clipe. Procurorul a cerut o pauză, fără să explice pentru ce. De la închisoarea preventivă au venit în graba mare anchetatorii şi ajutoarele lor – schingiuitorii. Toţi inculpaţii au fost separaţi pe boxe şi bătuţi bine, făgăduindu-li-se încă pe atât în pauza a doua. Pauza a luat sfârşit. Judecătorul i-a chestionat din nou – acum toţi au mărturisit.

De o abilitate remarcabilă a dat dovadă Alexaridr Grigorievici Karetni-kov, directorul unui institut de cercerări ştiinţifice în domeniul textilelor. Cu puţin înainte de a se deschide şedinţa Colegiului Militar al Tribunalului Suprem (dar de ce tribunalul şi Colegiul Militar pentru civili, care nu se aflau în serviciu militar, am încetat să ne mai mirăm, nu mai întrebăm), el a transmis prin gardian că vrea să facă depoziţii suplimentare. Bineînţeles, acest lucru a stârnit interes. A fost primit de procuror. Karetnikov şi-a dezgolit umărul şi i-a arătat clavicula pe care anchetatorul i-a rupt-o, lovindu -l cu taburetul, apoi a spus: „Am semnat totul sub tortură”. Procurorul s-a căit amarnic de lăcomia lui pentru depoziţiile „suplimentare”, însă era prea târziu. Fiecare dintre ei este temerar doar câtă vreme este numai o mică rotiţă în ansamblul mecanismului. Dar îndată ce asupra lui s-a abătut răspunderea personală, raza de lumină s-a oprit asupra lui, păleşte, îşi dă seama că şi el este un nimic şi poate să alunece pe orice coajă. Astfel l-a încolţit Karetnikov pe procuror, şi acela nu s-a hotărât să muşamalizeze problema. A început şedinţa Colegiului Militar, şi Karetnikov a repetat totul şi aici: Şi iată -Colegiul Militar s-a retras să delibereze de-adevăratelea! Dar nu putea da decât o sentinţă de achitare şi, deci, să -l elibereze numaidecât pe Karetnikov. Şi din această cauză… Nu a dat niciuna!

Ca şi când nu s-a întâmplat nimic, Karetnikov a fost dus din nou la închisoare, a fost vindecat şi ţinut încă trei luni. A venit un anchetator nou, foarte politicos, a eliberat un nou mandat de arestare (dacă însă Colegiul n-ar fi procedat strâmb, Karetnikov ar fi putut măcar aceste trei luni să se plimbe în libertate!), i-a pus din nou întrebările formulate şi de primul anchetator.

Karetnikov, presimţind că se apropie ziua eliberării, s-a finul ferm şi nu s-a recunoscut vinovat de nimic. Ei bine, prin intermediul OSO a primit opt ani!… Acest exemplu demonstrează suficient posibilităţile deţinutului şi posibilităţile OSO. Iar Derjavin8 scria următoarele: Un tribunal nedrept mai rău e decât lotrul, Şi unde legea doarme, duşman îl ai pe jude: Sărmanul cetăţean este pierdut cu totul. S-aştepte ocrotire, nu are de unde.

Însă rareori i se întâmplau Colegiului Militar al Tribunalului Suprem astfel de neplăceri, şi, în genere, rareori îşi deschidea ochii tulburi să se uite la un prăpădit de arestat. A. D. Romanov, inginer electrician, în 1937, a fost târât în goană pe scară de doi gardieni, până la etajul al treilea (liftul probabil funcţiona, însă cum deţinuţii erau într-un necontenit du-te-vino lucrătorii închisorii nu l-ar mai fi putut folosi). Trecând pe lângă un deţinut care tocmai îşi primise condamnarea, au intrat în sală. Judecătorii care formau Colegiul Militar se grăbeau atât de tare, încât nici nu se aşezaseră pe scaune, stăteau toţi trei în picioare. Gâfâind din greu (ancheta lungă îl epuizase), a rostit numele şi prenumele. Judecătorii au mormăit ceva, au schimbat priviri între ei, şi Urlich – iar el!

— A pronunţat: „Douăzeci de ani!” Şi pe Romanov l-au scos în fugă afară, şi tot în fugă l-au introdus pe următorul.

S-a întâmplat ca într-un vis: în februarie l963, am avut prilejul să urc şi eu pe aceeaşi scară (am refuzat înadins liftul ca să pot examina scara), dar în compania politicoasă a unui colonel, secretarul organizaţiei de partid. Din întreg Arhipelagul doar mie mi-a hărăzit destinul această fericire! Şi în sala înconjurată de o colonadă rotundă, unde, se spune, au loc şedinţele plenare ale Tribunalului Suprem al Uniunii, cu o masă uriaşă în formă de potcoavă şi cu încă una rotundă şi şapte scaune vechi la mijloc, m-au ascultat şaptezeci de colaboratori ai Colegiului Militar, acela care i-a judecat cândva pe Karetnikov, Romanov şi alţii, şi alţii… Şi le-am spus lor: „Ce zi memorabilă! Cât am fost condamnat, mai întâi la detenţie în lagăr, apoi la exil permanent, n-am văzut niciodată cum arată la fafă un judecător. Şi acum, iată, vă văd pe toţi adunaţi laolaltă!” (Ei, de asemenea, vedeau tot pentru prima oară cu ochii deschişi un ze. K în carne şi oase.)

Dar s-a adeverit că aceştia nu erau ei! Da. Ei spuneau acum că aceştia nu erau ei. Mă asigurau că aceia nu mai sunt. Unii au ieşit la onorabila pensie, alţii au fost destituiţi. (Ulrich, unul dintre călăii de marcă, a fost destituit, se pare, încă de pe vremea lui Stalin, în anul 1950, pentru… Inconsecvenţă!) Unii (număraţi pe degete) au fost judecaţi în timpul lui Hruşciov, şi, de pe banca acuzaţilor, aceştia ameninţau: „Astăzi ne judeci tu pe noi, însă mâi-nenoi pe tine, ia seama!” Dar ca toate iniţiativele lui Hruşciov, această Mişcare, foarte energică la început, a fost curând uitată de el şi abandonată, şi n-a atins punctul ireversibilului, şi, deci, a rămas în limitele dinainte.

Acum, veteranii jurisprudenţci îşi depanau pe mai multe voci amintirile, furni/îndu-mi fără să vrea material pentru acest capitol. (Dar dacă s-ar apuca să-şi aducă aminte şi să publice? Anii însă trec, iată, au mai trecut cinci, dar nu s-a făcut mai multă lumină’.)

Şi-au amintit, cum la consfătuirile magistraţilor, judecătorii se mândreau de la tribună cu faptul că au izbutit să nu aplice articolul 51 al Codului Penal privind circumstanţele atenuante şi în felul acesta au putut să dea douăzeci şi cinci de ani în loc de zece! Sau cât de umilitor erau subordonate tribunalele Organelor! Un judecător a primit un caz pentru judecare: un cetăţean, care se întorsese din Statele Unite, susţinea în mod denigrator că acolo există şosele bune. Şi nimic altceva. Şi la dosar nimic altceva! Judecătorul a cutezat să trimită dosaul înapoi pentru o anchetă suplimentară în scopul obţinerii unui „material antisovietic imbatabil”, adică acest deţinut să fie bătut şi torturat Dar intenţia nobilă a judecătorului nu a fost luată în seamă şi i s-a răspuns cu mânie: „Cum, dumneavoastră nu aveţi încredere în Organele noastre?” Şi judecătorul a fost… Surghiunit secretar de tribunal în Sahalin! (Sub Hruşciov era mai multă blândeţe: pe judecătorii care „greşeau” îi expediau… Unde credeţi?… Să practice avocatura!’”’ La fel se înclina în faţa Organelor şi procuratura. Când în anul 1942 au ieşit la iveală abuzurile strigătoare la cer ale lui Riumin în cadrul serviciului de contrainformaţii al Hotei de nord, procuratura n-a vrut să se implice cu autoritatea ei, ci doar i-a raportat respectuoasă lui Abakumov că băieţii lui fac ştrengării. Abakumov avea motiv să considere că Organele sunt sarea pământului! (Atunci l-a chemat pe Riumin şi l-a promovat spre propria sa nenorocire.)

Nu mai aveam timp, altfel mi-ar fi povestit de zece ori mai mult. Dar şi numai atâta este de ajuns ca să te pună pe gânduri. Dacă şi justiţia şi procuratura nu au fost decât nişte pioni ai ministrului securităţii de stat, atunci poate că nu merită să fie prezentate într-un capitol separat.

Îmi povesteau care mai de care, eu îi priveam şi nu-mi puteam stăpâni uimirea: păi ăştia sunt oameni! Oameni pe de-a-ntregul! Lată-i că ştiu să şi zâmbească! Şi explică sincer că n-au vrut decât binele. Dar daca lucrurile se vor schimba din nou, vor trebui din nou să mă judece? Uite în sala asta (îmi arătau sala principală).

Desigur, şi mă vor condamna.

Cine se află la origini, găina sau oul? Oamenii sau sistemul?

De câteva secole la noi circulă un proverb: să nu te temi de lege, teme-te de judecător.

*Au trecut încă zece şi, din nou, be/nă de nepătruns! (1978).

* „Izvestia” din 9.6.1964. Aici este o concepţie interesantă privitoare la apărare! În 1918 însă V. I. Lenin cerea ca judecătorii care dădeau sentinţe prea blânde să fie excluşi din partid.

Mie însă mi se pare că Legea le-a luat-o oamenilor înainte, oamenii au fost depăşiţi în cruzime. Şi este timpul să răsturnării proverbul: să nu te temi de judecător, teme-te de lege.

Legea lui Abakumov, desigur.

Lată-i urcându-se la tribună să se pronunţe despre Ivan Deniscmci. Lată-i declarând bucuroşi că această carte le-a despovărat conştiinţa (chiar aşa au spus,.). Ei recunosc că am prezentat un tablou în culori atenuate, CĂ flecare dintre ei cunosc lagăre cu mult mai crunte. (Deci ei ştiau…?) Dintre cei şaptezeci de oameni care şedeau la masa în formă de potcoavă, câţiva care au luat cuvântul sunt cunoscători în ale literaturii, chiar cititori ai revistei,. Novâi mir”9, sunt doritori de reforme, discută cu însufleţire despre plăgile noastre sociale, despre starea de paragină în care se află satul…

Stau şi mă gândesc: dacă prima picătură mică-mică de adevăr a explodat ca o bombă psihologică, ce va fi în ţara noastră când Adevărul se va prăvăli în cascade?

Şi se va prăvăli, în mod inevitabil.

Capitolul 8 LEGEA-COPIL NOI UITĂM TOTUL. Memoria noastră nu păstrează evenimentul real, istoria, ci numai acea linie punctată stereotipă pe care au vrut să ne-o întipărească în minte prin repetare necontenită.

Nu ştiu dacă aceasta este o particularitate a întregii umanităţi, dar a poporului nostru – cu siguranţă O particularitate supărătoare. Poate că provine din bunătate, însă este supărătoate. Ea face din noi prada mincinoşilor.

Astfel, dacă nu trebuie să ţinem minte nici măcar procesele judiciare publice, noi nu le ţinem minte. S-a vorbit cu voce tare, s-a scris în ziare, dar nu ne-au bătut la cap până ce ni se face o găurică în creier şi, deci, nu ţinem minte. (Găurică în creier numai pentru că zilnic se transmite Ia radio.) Nu mă refer la tineret, el nu ştie, bineînţeles, mă refer la contemporanii acelor procese. Rugaţi-l pe un om mediu să vă enumere procesele răsunătoare – o să-şi amintească pe cel al lui Buharin şi pe cel al lui Zinoviev1. Apoi, încreţindu-şi fruntea, şi pe cel al Partidului industrial. Atât, alte pocesc deschise n-au mai fost.

Ce să mai zicem atunci despre cele închise?… Încă din 1918, câte tribunale nu erau anunţate cu surle şi tobe î Când nu existau încă nici legi, nici coduri, şi judecătorii nu puteau să facă referiri decât la necesităţile puterii muncitorilor şi ţăranilor. Oare va scrie cineva, vreodată, istoria lor amănunţită?

Însă de o mică trecere în revistă nu ne putem lipsi nici noi. Suntem totuşi obligaţi să pipăim şi în acea negură matinală, gingaşă şi trandafirie, câteva ruine carbonizate.

În acei ani plini de dinamism nu ruginiseră în teacă săbiile războiului şi nici revolverele pedepsei nu se răciseră în tocurile lor. Mai târziu au născocit să ascundă execuţiile în bezna nopţilor şi în becluri, şi să tragă în ceafă. Dar în 1918, vestitul cekist din Riazan, Stelmah, împuşca ziua, în curte, astfel încât condamnaţii la moarte care aşteptau să le vină rândul puteau să contemple totul de la ferestrele închisorii.

Atunci era în circulaţie un termen oficial: represiune extrajudiciară. Nu pentru că nu ar fi existat tribunale, ci pentru că exista CEKA.

Acest puişor, al cărui cioc se întărea pe zi ce trece, a fost încălzit la sânul său de. Către Troţki: „Intimidarea constituie un instrument puternic al politicii, şi trebuie să fii fariseu ca să nu înţelegi acest lucru”. Iar Zinoviev, neprevâzându-şi încă sfârşitul, Jubila: „Literele GPU, ca şi literele VEEKA, sunt cele mai populare la scară mondială”.

Extrajudiciară, pentru că astfel era mai eficientă. Tribunale existau şi judecau, şi executau, dar trebuie să nu uităm că paralel cu ele şi independent de ele funcţiona represiunea extrajudiciară de-sine-stătatoare. Oare ciun am putea să ne reprezentăm dimensiunile ci? M. Laţis, în lucrarea sa despre activitatea CEKA’ „, ne furnizează cifre numai pentru un an şi jumătate (1918 şi jumătate din 1919) şi doar pentru douăzeci de gubernii din Rusia centrală („ cifrele prezentate aici nu sunt nici pe departe complete”, în parte poate şi datorită modestiei cekiste). Lată-le: împuşcaţi de către CEKA (adică fără judecată şi în afara tribunalelor) – 8389 de persoane (opt mii trei sute optzeci şi nouă), organizaţii contrarevoluţionare descoperite – 412 (o cifră fantastică, cunoscând incapacitatea noastră de organizare dintotdeauna, apoi lipsa de coeziune şi starea de descurajare din acei ani), total arestaţi – 87000. (Această cifră pare a fi diminuată.)

Cu ce am putea compara pentru apreciere? În 1907, un grup de activişti pe tărâm social a editat culegerea de articole împotriva pedepsei cu moartea (sub redacţia lui Ghernet^), unde este reprodusă lista nominală a tuturor celor condamnaţi la moarte începând din 1826 până în 1906. Autorii culegerii menţionează că această listă este incompletă (însă nu mai imperfectă decât datele lui Laţis, culese în timpul războiului civil). Această listă înregistrează l 397 de nume, de unde trebuie excluşi 233 de oameni, cărora li s-a comutat pedeapsa, şi 270 care nu au fost găsiţi (în cea mai mare parte insurgenţi polonezi, fugiţi în Occident). Mai rămân 894 de oameni. Această cifră, pentru o perioadă de optzeci de ani, este de 255 ori mai mică decât a cekiştilor! Iar aceasta nu este decât din mai puţin de jumătate de gubernii (execuţiile abundente din Caucazul de Nord, Volga Inferioară n-au intrat aici). Este adevătat că autorii culegerii dau şi altă statistică prezumtivă (şi trasă, mai degrabă, în direcţia dorită) conform căreia numai în anul 1906 au fost condamnaţi la moarte l 310 oameni, dar poate nu toţi executaţi, căci au fost multe graţieri). Asta se întâmpla tocmai în toiul mult trâmbiţatei reacţiuni stolâpiniste (ca răspuns la valul terorismului revoluţionar), referitor la care se mai citează o cifră: 950 de execuţii în şase luni*”’. (De fapt, doar şase luni au funcţionat curţile marţiale ale lui Stolâpin.) Sună sinistru, dar pentru nervii noştri căliţi, nici această cifră nu este impresionantă: cifrele cekiste recalculate pentru o jumătate de an ne dau oricum de trei ori mai mult, şi asta numai în douăzeci de gubernii, şi nepunând Ia socoteală judecătoriile şi tot felul de tribunale.

Dar instanţele judecătoreşti?

Bineînţeles! La o lună după Revoluţia din Octombrie au fost create şi instanţele judecătoreşti, în primul rând judecătoriile populare, alese în mod liber de către muncitori şi ţărani, însă cu condiţia ca judecătorii să aibă

*M. I. Laţis (Sudrabs). Doi ani de luptă pe frontul intern, Editura de Stat. Moscova. 1920, pp. 74-76.)

* Revista „Bâloe” (Trecutul), n r 2/14, S-Petersburg, 1907. P. 80.

Neapărat „vechime politică în organizaţiile proletare ale partidului şi după o” verificare prealabilă amănunţită că pretendenţii corespund funcţiei în care vor fi numiţi”, verificare efectuată de comitetele executive ale sovietelor raionale, de care puteau fi convocaţi în orice moment. (Decretul nr. L privind justiţia, 24 noiembrie 1917, articolele 12 şi l. X) Foarte curând însă, judecătorii populari au început să nu mai fie aleşi în mod public, ci să fie numiţi de comitetele executive ale Sovietelor, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, deoarece, cum se ştie, Sovietele exprimă interesele maselor muncitoare.

În al doilea rând, ba chiar încă o dată în primul rând, prin acelaşi decret din 24 noiembrie 1917 au fost constituite Tribunalele Revoluţionare ale muncitorilor şi ţăranilor, începând cu cele de plasă şi judeţene. Acestea au fost concepute ca organe ale dictaturii proletariatului şi, nu ştiu cum s-a întâmplat dar, Tribunalele Revoluţionare au apărut într-o clipă pretutindeni, în timp ce judecătoriile populare multe luni după aceea nu apăruseră încă, mai ales în colţurile de ţară îndepărtate, uitate de lume. Astfel, tribunalele revoluţionare şi-au asumat toate procesele, inclusiv cele penale.

Dar să nu ne alarmăm, fiindcă diferenţa dintre judecătoriile populare şi tribunale nu era prea mare: când mai târziu, în 1919, se vor pune bazele dreptului penal al RSFSR, acolo caracterizarea lor va fi aproape identică, nici unele, nici altele nu au limite în aplicarea pedepselor, şi unele şi celelalte trebuie să aibă necondiţionat mâinile libere: legea nu stabileşte nici un fel de sancţiuni represive şi instanţele au libertate deplină în alegerea lor, dreptul nelimitat ele a le aplica (dacă e vorba de privare de libertate, aceasta poate fi acordată pe termen nedeterminat, adică până la dispoziţii speciale). Judecătoria populară, ca şi tribunalul revoluţionar, se călăuzeşte numai după spiritul de dreptate revoluţionar, după conştiinţa revoluţionară. Sentinţele, şi ale unora, şi ale celorlalte, sunt definitive şi nu pot fi atacate în nici o instanţă. Judecătoriile populare, ca şi Tribunalele Revoluţionare, nu sunt legate în activitatea lor de nici un fel de condiţii formale, unicul criteriu de aprecire fiind gradul prejudiciului pe care faptele inculpatului l-au adus intereselor luptei revoluţionare, verdictul este determinat de oportunitatea în interesele apărării şi a construcţiei muncitoreşti. (La început, tribunalele revoluţionare aveau chiar şi asesori, desemnaţi de sovietele locale, dar pe urmă au căpătat formă mai precisă de triadă permanentă, cu condiţia însă ca unul dintre membri triadei să fie delegat de colegiul local al organului gubernial al CEKA, şi astfel se realiza la toate nivelele o coeziune vie între tribunalele revoluţionare şi CEKA.)

La 4 mai 1918 a fost emis decretul privind crearea Tribunalului Revoluţionar Suprem de pe lângă Comitetul Executiv Central din Rusia, şi atunci s-a considerat că prin aceasta lua sfârşit operaţia de organizare a sistemului judecătoresc. O, dar cât de depate era încă până acolo!

S-a dovedit că pentru susţinerea activităţii căilor ferate este necesar să se creeze sistemul, unic pentru întreaga ţară, al Tribunalelor Revoluţionare ale căilor ferate.

Apţii sistemul unic al Tribunalelor Revoluţionare ale Trupelor de Pază Internă.

În 1918 toate aceste sisteme acţionau în bună înţelegere, nelăsând, pe teritoriul RSFSR, nici o şansă crimei şi delictului împotriva luptei revoluţionare a Maselor, totuşi ochiul vigilent al tovarăşului Troţki a observat o imperfecţiune a acestei plenitudini şi, la 14 octombrie 1918, el a semnat ordinul privind organizarea noului sistem al Tribunalelor Militare Revoluţionare.

Absorbit cu totul de grijile Consiliului Militar Revoluţionar al Republicii şi de salvarea Republicii de inamicii externi, acest conducător şi inspirator al nostru nu a adăugat şi o elaborare mai amănunţită a proiectului său, în schimb l-a ales cum nu se poate mai bine pe preşedintele Tribunalului Militar Revoluţionar central al Republicii în persoana tovarăşului Danişevski, care nu doar că a creat în mod strălucit şi a dezvoltat întreg sistemul acestor tribunale noi, dar a scris şi o argumentare teoretică a lor, în formă de broşură separată.’ Un exemplar al broşurii s-a păstrat printr-o minune şi a ajuns şi în mâinile noastre. Este drept că pe broşură este aplicată parafa „secret”, însă pentru că au trecut atâţia ani poate voi fi iertat că am divulgat câte ceva din ea (cele spuse mai sus despre instanţele judecătoreşti au fost luate de acolo).

La scurtă vreme după Octombrie, în spiritul lozincilor lui şi aşa cum se stabilise în armată încă din Februarie, se presupunea că în Armata Roşie vor funcţiona tribunalele de regiment şi de divizie, care vor fi alese, însă nu le-a fost hărăzit să delecteze lumea cu activitatea lor: curând s-a renunţat la ele. Oricum, pretutindeni apăreau cu de la sine putere curţi marţiale, troici, apoi acţionau (împuşcau) de-sine-stătător – organele contrainformaţiilor, predecesorii Secţiilor Speciale, în acele momente crunte pentru Republică, atunci când tovarăşul Troţki a spus la VŢIK: „Noi, fiii clasei muncitoare, am încheiat un contract cu moartea, prin urmare, şi cu victoria”, se cerea să-i determini pe toţi până la unul să se ridice şi să-şi îndeplinească datoria.

„Tribunalele Militare Revoluţionare sunt, în primul rând, organe de nimicire, izolare, neutralizare şi terorizare a duşmanilor Patriei muncitorilor şi ţăranilor şi doar în al doilea rând sunt instanţe care stabilesc gradul de culpabilitate al subiectului respectiv” (p.5). „Tribunalele Militare Revoluţionare au un caracter şi mai extraordinar decât tribunalele revoluţionare, care au pătruns cu repeziciune în sistemul general, armonios, al instanţelor judecătorşti populare” (p.6).

Oare e cu putinţă – „şi mai extaordinar”? Îţi stă inima în loc, la început nici nu-ţi vine să crezi: ce poate fi mai extraordinar decât tribunalul revoluţionar? Liderul lor emerit, curatorul multor condamnări din acei ani, ne lămureşte: „Alături de organele judiciare trebuie să existe Organele, dacă vreţi, de represiune judiciară” (p.8).

Acum, cititorul realizează deosebirea? Pe de o parte CEKA – represiunea extrajudiciara. Pe de altă parte – tribunalul revoluţionar, foarte simplificat, extrem ’de neîndurător, totuşi, într-o oarecare măsură parcă instanţă judecătorească. Iar între ele? Nu ghiciţi? Între ele lipseşte tocmai organul represiunii judiciare, care nu este altul decât Tribunalul Militar Revoluţionar!

„Din prima zi a existenţei lor, Tribunalele Militare Revoluţionare au fost organe de luptă ale puterii revoluţionare… S-a adoptat numaidecât un anumit

*K. H Danişevski, Revoliuţionnâe Voennâe Tribunal? (Tribunalele Militare Revoluţionare). Editura Tribunalului Militar Revoluţionar al Republicii, Moscova, 1920.

ton şi un anumit curs, care nu permite nici o ezitare… A trebuit să folosim cu iscusinţă experienţa acumulată de tribunalele revoluţionare şi să o dezvoltăm mai departe „(p. 13) – şi asta încă înainte de primele instrucţiuni, editate doar în ianuarie 1919. De asemenea, în vederea apropierii de CEKA, a fost preluată şi experienţa ca unul dintre membrii tribunalului militar revoluţionar să fie numit de Secţia Specială a frontului. Fronturile, însă, aveau o existenţă limitată, dar când ele dispăreau nu dispăreau şi tribunalele militare revoluţionare, ei se instituiau în regiuni şi districte” pentru luptă şi represiune nemijlocită în timpul răscoalelor” (p. 19).

Tribunalele militare revoluţionare judecau pentru „dezertarea de la muncă”, dezertare care „în împrejurările date este tot un act contrarevoluţionar, la fel ca răscoala înarmată împotriva muncitorilor şi ţăranilor” (p.21). Oare cine era acela atât de numeros încât să se răscoale şi împotriva muncitorilor şi împotriva ţăranilor? Judecau chiar şi pentru „atitudine grosolană faţă de subordonaţi, pentru îndeplinirea neglijentă a obligaţiilor de serviciu, indolentă în muncă, necunoaştere a drepturilor proprii.” (p.23) etc., etc. Tribunalele militare revoluţionare nu erau câtuşi de puţin doar pentru militari, ci şi pentru toţi civilii care locuiau în zona frontului. Ele sunt organul luptei de clasă a poporului muncitor. Pentru a nu avea discuţii cu tribunalele revoluţionare care acţionau alături, au stabilit următoarea departajare: indiferent cine are un caz în cercetare, acela îl şi judecă, sentinţa va fi definitivă şi fără drept de apel. Sentinţele erau reglementate în funcţie de situaţia d

Tribunalele militare revoluţionare aveau dreptul de represiune imediată şi nemijlocită a dezertorilor şi a celor ce făceau agitaţie împotriva războiului civil (adică pacifiştii. – p.37). Trebuiau să deosebească asasinatul de drept comun (care nu se pedepsea cu moartea) de asasinatul politic (pedeapsa capitală. – p.38); furtul din avutul unei persoane particulare („tribunalele trebuie să fie înţelegătoare şi blânde”, fiindcă bogăţiile burgheze îi împing pe oameni la hoţie) şi furtul din avutul poporului („pedeapsa revoluţionară cea mai gravă”). „Este imposibil şi ar fi absurd să se alcătuiască un Cod al Pedepselor”, însă „nu te poţi lipsi de instrucţiuni şi directive” (p.39). „Foarte adesea Tribunalele Militare revoluţionare sunt nevoite să acţioneze în împrejurări când este greu de stabilit dacă Tribunalul acţionează ca atare sau pur şi simplu în calitate de detaşament de luptă. Deseori… Activitatea Tribunalului se desfăşoară paralel în sala de şedinţe şi în stradă”, împuşcarea „nu poate fi…