Alexandr Soljenitin

Da! De trei săptămâni, războiul se desfăşura pe teritoriul Germaniei şi noi toţi ştiam foarte bine: dacă acele fete ar fi fost nemţoaice – ele puteau fi violate, pe urmă chiar împuşcate, şi aceasta ar fi fost socotită o faptă de vitejie; dacă ar fi fost poloneze sau rusoaice de-ale noastre deportate, puteau în orice caz fi alergate goale prin grădină şi plesnite peste fese, şi totul n-ar fi fost decât o poznă amuzantă. Dar întrucât era vorba de „dama de companie” a şefului contrainformaţiilor, atunci, un oarecare sergent din spatele frontului a rupt de pe umerii celor trei ofiţeri combatanţi epoleţii aprobaţi prin ordinul de zi al comandamentului de front, a smuls ordinele şi medaliile acordate de Prezidiul Sovietului Suprem, iar acum pe aceşti luptători, care au făcut tot războiul şi poate au călcat cu şenilele multe linii de tranşee duşmane, îi aştepta judecata unui tribunal militar, care fără tancurile lor n-ar fi ajuns până în acest sat.

Am stins gazorniţa, şi aşa consumase tot aerul ce îl aveam de respirat În uşă era tăiată o fantă de mărimea unei cărţi poştale, pe unde pătrundea lumina indirectă a coridorului. Parcă îngrijoraţi că o dată cu zorile o să avem prea mult spaţiu în carceră, ne-au lepădat numaidecât pe cel de al cincilea Purta manta nouă de ostaş al Alinatei Roşii, căciulă tot nouă, şi când s-a oprit în dreptul fantei-vizor, ne-a înfăţişat o faţă proaspătă, cu nas cârn şi obraji roşii.

— De unde vii, frate? Cine eşti?

— Din partea cealaltă, a răspuns el cu vioiciune. Sunt spion.

— Glumeşti? Am zis noi înmărmuriţi. (Nu am auzit niciodată şi n-am citit nici la Şeinin8, nici la fraţii Tur9 ca un spion să spună aşa ceva despre sine!)

— Cui îi arde de glume în vreme de război! A oftat flăcăul cu bun-simţ. Cum poţi să te întorci acasă din prizonierat? Învăţaţi-mă şi pe mine!

Abia începuse să ne povestească despre cum nemţii, cu douăzeci şi patru de ore în urmă, îl trecuseră peste linia frontului, ca să spioneze şi să arunce în aer poduri, cum se prezentase numaidecât la cel mai apropiat batalion să se predea, iar comandantul de batalion, nedormit şi extenuat, nu l-a crezut câtuşi de puţin că e spion şi l-a trimis la infirmieră să-i dea un sedativ, că brusc am fost copleşit de impresii noi:

— Afară, să vă faceţi nevoile! Mâinile la spate! Ne-a strigat prin uşa deschisă o matahală de plutonier, foarte bun să tragă afetul unui tun de 122 de milimetri.

Peste tot, în curtea gospodăriei ţărăneşti, fusese amplasat un cordon de soldaţi înarmaţi cu automate, străjuind cărarea ce ni se arătase şi care făcea înconjurul unui şopron. Turbam de indignare că un mitocan de plutonier a îndrăznit să ne comande nouă, ofiţeri, „mâinile la spate”, însă tanchiştii s-au supus comenzii, apoi i-am urmat şi eu.

În spatele şopronului se afla un fel de ţarc mic şi pătrat, în care zăpada bătătorită nu se topise încă, şi era pângărit pe de-a-ntregul cu grămăjoare de excremente de om, în mare neorânduială şi aproape una lângă alta pe toată suprafaţa, încât era o problemă să găseşti un loc unde să calci cu amândouă picioarele şi să te laşi pe vine. Totuşi ne-am descurcat şi ne-am aşezat, în locuri diferite, toţi cinci. Doi soldaţi posomoriţi îşi îndreptaseră automatele spre noi, iar plutonierul, când nu trecuse nici un minut, a şi început să ne zorescă răstit:

— Hai, grăbiţi-vă! La noi treburile astea se rezolvă repede!

Aproape de mine se aşezase unul dintre tanchişti, originar din Rostov, un locotenent-major voinic şi posomorit. Faţa îi era înnegrită de un strat de pulbere metalică ori de fum, totuşi se vedea foarte clar o cicatrice mare şi roşie care îi traversa obrazul.

— Adică unde Ia voi? A întrebat el încet, fără să-şi arate intenţia de a se grăbi îndărăt în carcera îmbâcsită cu miros de petrol lampanL

— La SMERŞ, serviciul de contrainformaţii! I-a retezat-o scurt plutonierul cu voce mai răsunătoare decât era cazul. (Agenţilor de la contrainformaţii le plăcea foarte mult acest cuvânt cârpăcit fără pic de har din smert’ spionam – moarte spionilor. Găseau că are calitatea de a băga în sperieţi.)

— La noi se rezolvă încet, a răspuns locotenentul-major cu figură gân-ditoare. Cascheta îi căzuse spre ceafă, lăsând să i se vadă părul netuns. Şezutul lui tăbăcit, de om al frontului, era expus unei plăcute adieri răcoroase.

— Adică – unde la voi? A lătrat plutonierul mai tare decât era nevoie.

— În Armata Roşie, a răspuns locotenentul-major netulburat din poziţia în care se afla, măsurându -l cu privirea pe acest mastodont ratat Aşa au fost primele înghiţituri de aer ale respiraţiei mele de arestat Capitolul 2 ISTORIA CANALIZĂRII NOASTRE Când ASTĂZI este înjurată samavolnicia cultului, toţi se opresc de fiecare dată, invariabil, la anii 1937-1938. Şi acest lucru începuse să se întipărească în memorie, ca şi când nici înainte, nici după, oamenii nu ar fi fost întemniţaţi, ci numai în perioada anilor 1937-1938.

Totuşi nu mă tem că greşesc, spunând că valul 1937-1938 nu a fost unicul şi nici măcar principalul, ci, poate, doar unul dintre cele trei valuri foarte mari, care au umflat conductele sinistre şi puturoase ale canalizării noastre penitenciare.

Mai înainte a fost valul anilor 1929-1930, mare cât fluviul Obi, care a târât în tundră şi în taiga vreo cincisprezece milioane de ţărani (poate şi mai mulţi). Ţăranii însă – oameni lipsiţi de darul cuvântului şi al scrisului, n-au compus plângeri şi nu şi-au scris memoriile. Cu ei nu se chinuiau noaptea anchetatorii, pentru ei nu stricau nici un proces-verbal, era de ajuns hotărârea sovietului sătesc. Acest val a curs, a fost absorbit de pământurile veşnic îngheţate, şi nici chiar minţile cele mai înfierbântate aproape că nu îşi mai amintesc de el. Ca şi cum el n-ar fi lezat câtuşi de puţin conştiinţa rusă. Cu toate acestea, Stalin (şi noi împreună cu el) n-a făptuit o crimă mai cumplită.

După – a urmat valul anilor 1944-1946, mare cât fluviul Enisei: prin conductele de scurgere au fost proscrise naţiuni întregi, apoi milioane şi milioane de oameni care au trăit (tot din vina noastră!) în captivitate, deportaţi în Germania, şi care s-au întors pe urmă. (Stalin cauteriza rănile ca să prindă crustă mai repede, şi trupul întregului popor nu trebuia să se odihnească, să răsufle, să se înzdrăvenească.) Dar şi în acest val au fost mai mult oameni simpli, care nu au scris memorii.

În timp ce valul anului 1937 a luat şi a dus în Arhipelag şi oameni cu situaţie, oameni cu vechime în partid, oameni cu studii, şi în jurul lor mulţi răniţi au rămas în oraşe, şi mulţi dintre ei buni mânuitori de condei! Şi acum, toţi laolaltă scriu, vorbesc, îşi aduc aminte de anul 1937! Volga pătimirii populare!

Dacă însă îi vorbeşti de anul „treizeci şi şapte” unui tătar din Crimeea, unui calmuc ori cecen^ – acesta doar va ridica din umeri. Ce înseamnă treizeci şi şapte pentru Leningrad când mai înainte a fost treizeci şi cinci? Iar pentru recidivişti ori baltici n-au fost mai grei 1948-1949? Dacă ocrotitorii stilului şi ai geografiei îmi vor reproşa că am scăpat din vedere alte fluvii din Rusia, le voi spune că nici valurile n-au fost toate pomenite, mai daţi-mi pagini! Din valuri vor creşte şi celelalte fluvii.

E ştiut lucru că orice organ fără antrenament se atrofiază.

Aşadar, dacă ştim că Organelor (singure s-au botezat ck acest nume dezgustător), proslăvite şi înălţate deasupra a tot ce este viu, nu li s-a atrofiat nici un tentacul, ci, dimpotrivă, li s-au înmulţit, întărindu-şi astfel musculatura, este lesne de ghicit că ele s-au antrenat fără curmare.

În conducte exista o reală pulsaţie, presiunea era când mai mare, când mai mică decât cea preconizată, dar niciodată canalele închisorilor nu au rămas goale. Sângele, sudoarea, urina, stoarse din noi, gâlgâiau prin ele permanent. Istoria acestei canalizări este istoria unei ingerări şi curgeri neîntrerupte, intervalele de creştere alternau cu cele de descreştere, valurile erau când mai mari, când mai mici, în vreme ce din toate părţile curgeau pâraie, pârâiaşe, şiroaie din jgheaburile streşinilor, precum şi picături separate, adunate una câte una.

Înşiruirea cronologică oferită în continuare, unde sunt menţionate în mod egal şi valurile alcătuite din milioane de arestaţi şi pârâiaşele formate din câteva simple, infime zeci, este încă incompletă, săracă şi limitată prin capacitatea ei de a pătrunde în trecut Oamenii care ştiu şi care au rămas în viaţă trebuie să facă încă multe completări

* în această înşiruire, cel mai dificil lucru este începutul. Pentru că, pe măsură ce coborâm mai adânc în decenii, au rămas tot mai puţini martori, vâl-va s-a stins şi s-a întunecat, letopiseţe nu există ori dacă da – ele se află sub lacăt Şi pentru că nu este deloc drept să examinăm aici în acelaşi plan anii de cumplită înverşunare (războiul civil) şi primii ani de pace, când era de aşteptat instaurarea carităţii.

Însă înainte de orice război civil s-a văzut că Rusia, cu structura populaţiei sale, nu era, fireşte, capabilă de nici un socialism, că era în totalitate pângărită. Una dintre cele dintâi lovituri ale dictaturii a fost dată cadeţilor2 (în timpul ţarului – molima extremă a revoluţiei, în timpul puterii proletariatului – molima extremă a reacţiunii). La sfârşitul lui noiembrie 1917, când ar fi trebuit să aibă loc prima întrunire a Adunării Constituante, partidul cadeţilor a fost declarat în afara legii şi au început arestările membrilor lui. Cam în aceeaşi vreme s-au produs îmbarcările „Uniunii pentru Adunarea Constituantă” 3 şi ale reţelei „universităţilor ostăşeşti” 4.

Date fiind sensul şi spiritul revoluţiei, este lesne de înţeles că în aceste luni Krestî, Butârki^ şi multe închisori provinciale înrudite s-au umplut cu mari bogătaşi, importanţi activişti pe tărâm social, generali şi ofiţeri, funcţionari din ministere şi din întregul aparat de stat, care nu îndeplineau dispoziţiile noii puteri. Una dintre primele operaţii ale CEKA a fost arestarea comitetului de grevă al Uniunii panruse a funcţionarilor. Iată ce dispunea una dintre cele dintâi circulare al NKVD-ului din decembrie 1917: „Ţinând seama…

De sabotajul funcţionarilor. Să se manifeste maximum de iniţiativă pe plan local, să se recurgă la confiscări, constrângeri şi arestări”*.

Şi cu toate că V. I. Lenin, la sfârşitul anului 1917, pentru instaurarea „unei ordini revoluţionare stricte”, cerea „să se reprime fără cruţare încercările de anarhie din partea beţivilor, huliganilor, contrarevoluţionarilor şi altor persoane’”, adică pericolul cel mai mare pentru Revoluţia din octombrie îl constituiau, după el, beţivii, în timp ce contrarevoluţionarii fuseseră înghesuiţi undeva în rândul al treilea, însă tot el punea problema şi într-un câmp mai larg. În articolul Cum să organizăm întrecerea (7 şi 10 ianuarie 1918), V. I. Lenin proclama ţelul comun şi unic al „curăţirii pământului rusesc de toate insectele dăunătoare” *. Şi prin insecte el înţelegea nu numai pe cei străini prin apartenenţa de clasă, dar şi pe „muncitorii care se eschivează de la muncă”, de pildă zeţarii de la tipografiile partidului din Petrograd. Iată ce face îndepărtarea timpului. Ne este greu să înţelegem astăzi cum acei muncitori, care de-abia deveniseră dictatori, au convenit numaidecât să se eschiveze de la o muncă pe care o făceau pentru ei înşişi.) Şi încă:„…În care cartier dintr-un mare oraş, în care fabrică, în care sat… Nu există… Sabotori care îşi zic intelectuali?” * „E adevărat, formele de curăţire a insectelor prevăzute de Lenin în acest articol erau diferite: aici să fie băgaţi la închisoare, acolo să fie puşi să cureţe latrinele, dincolo,” după ce şi-au ispăşit pedeapsa la carceră, să li se elibereze carnetele galbene „6, în altă parte – să fie împuşcat parazitul; erau aici la alegere – închisoarea” sau muncă silnică de maximă severitate „*. Examinând şi sugerând direcţiile principale ale pedepsei, Vladimir Ilici propunea cu toate acestea ca descoperirea celor mai bune măsuri de curăţire să devină obiectul întrecerii” comunelor şi comunităţilor”.

Nu putem să facem o cercetare completă a tuturor celor care erau înrolaţi sub această definiţie largă de insecte: populaţia Rusiei era mult prea eterogenă şi în cadrul ei se întâlneau grupuri mici, izolate, complet inutile şi, de altfel, acum uitate. Insecte erau, fireşte, proprietarii de pămânL Insecte erau cooperatorii. Toţi proprietarii de case. Multe insecte se aflau printre profesorii de liceu. Consiliile parohiale ale bisericilor erau pline de insecte, insectele cântau în corurile bisericeşti. Insecte erau toţi preoţii şi, cu atât mai mult – toţi călugării şi călugăriţele. Dar şi acei tolstoieni7, care, intrând în serviciu la soviete ori la calea ferată, nu au depus jurământul scris, obligatoriu, de a apăra puterea sovietică cu arma în mână, şi ei s-au descoperit ca insecte (şi mai departe o să vedem câteva procese de-ale lor). Fiindcă veni vorba de căile ferate, sub uniforma lor se ascundeau multe insecte şi era necesar să fie extirpate, unele chiar strivite. Cât despre telegrafişti, aceia nu se ştie de ce, în marea lor majoritate erau insecte înveterate care nu simpatizau Sovietele. Nu

*Vestnik NKVD” (Buletinul NKVD), 1917, Nr. 1, p. 4.

*Lenin. Sobranie socinenii (Opere), ed. A 5-a. Voi. 35, p. 68.

*Ibidem, p.204

*ibidem.

*Ibidem, p. 203.

poţi spune nimic bun nici despre VIKJEL, nici despre alte sindicate, adeseori pline de insecte ostile clasei muncitoare.

Chiar şi numai grupurile enumerate alcătuiesc deja o cifră uriaşă, de ajuns pentru câţiva ani de muncă de curăţare.

Şi mai erau tot felul de intelectuali blestemaţi, studenţi fără astâmpăr, tot felul de excentrici, căutători de adevăr şi nebuni, de care încă Petru I a încercat să cureţe Rusia şi care întotdeauna constituie un incovenient pentru un regim sever şi armonios.

Dar această dezinsecţie sanitară nu ar fi fost posibilă, mai ales în condiţii de război, dacă s-ar fi folosit formele de procedură şi normele juridice perimate. S-a adoptat însă o formă absolut nouă: represiunea fără judecată, şi această sarcină ingrată şi-a asumat-o cu abnegaţie VEEKA – Santinela Revoluţiei, unicul organ represiv din istoria omenirii, care a concentrat în mâinile sale: urmărirea, arestarea, ancheta, procuratura, judecarea şi excutarea sentinţei.

În 1918, pentru a accelera şi victoria culturală a revoluţiei, au început să scoată şi să arunce moaştele sfinţilor şi să confişte odoarele bisericeşti, în apărarea bisericilor şi mânăstirilor devastate au izbucnit răzmeriţe populare. Din loc în loc erau trase clopotele de alarmă, şi pravoslavnicii se adunau, de multe ori înarmaţi cu bâte. Fireşte, se întâmpla ca pe unii să-i achite pe loc, iar pe alţii să-i aresteze.

Chibzuind astăzi la anii 1918-1920, ne aflăm în dificultate: oare să includem în valurile care au inundat închisorile şi pe toţi cei care au fost striviţi înainte de a fi ajuns în celula închisorii? Şi la ce rubrică să-i trecem pe toţi cei pe care kombedî îi suprimau în pridvorul sovietului sătesc sau în curţile din spate? Oare au izbutit să pună măcar un picior pe pământul Arhipelagului participanţii la comploturile care erau descoperite în ciorchini, fiecare gubernie având câte unul (două la Riazan, unul la Kostroma, unu la Vâşni Volociok, unul la Velij, câteva la Kiev, câteva la Moscova, câte unul la Saratov, Cernigov, Astrahan, Seligher, Smolensk, Bobruisk, la cavaleria din Tambov, la Cembar, Velikie Luki, Mstislav şi altele), ori nu au izbutit şi din această cauză nu intră în obiectul cercetării noastre? Lăsând la o parte înăbuşirea vestitelor rebeliuni (cele de la laroslavl, Murom, Râbinsk, Arzamas), unele evenimente nu le cunoaştem decât după nume, de pildă masacrul de la Kolpino – ce a fost asta, despre cine a fost vorba?… Unde să -l consemnezi?

O dificultate deloc neglijabilă este aceea de a hotărî unde să incluzi – aici, în valurile celor care au umplut închisorile, ori în bilanţul războiului civil – zecile de mii de ostatici, aceşti oameni paşnici, care, personal, nu au fost acuzaţi de nimic şi care nici măcar nu au fost înscrişi cu creionul pe o listă, luaţi spre a fi exterminaţi ca măsură de intimidare sau de represiune împotriva inamicului militar sau împotriva mulţimii revoltate? După 30 august 19188, NKVD-ul a trimis directive în provincie „să fie neîntârziat arestaţi toţi eserii9 de dreapta, iar din rândul burgheziei şi ofiţerimii să se reţină un număr important de ostatici”. (Ca şi cum, de pildă, după atentatul

* „Vestnik NKVD”, 1918, Nr. 21-22, p. 1.

Grupului lui Alexandr Ulianov10, ar fi fost arestat nu doar acest grup, ci toţi studenţii din Rusia şi un număr important de membri ai temstvelor.) Acest lucru a fost explicat în mod deschis (Laţis, ziarul „Teroarea roşie”, l noiembrie 1918): „Noi nu ne războim cu persoane separate. Noi nimicim burghezia ca clasă. La anchetă să nu căutaţi probe materiale şi dovezi că acuzatul a acţionat prin faptă şi cuvânt împotriva sovietelor. Prima întrebare pe care trebuie să i-o puneţi: cărei clase aparţine, ce origine are, ce educaţie, ce studii ori profesie. Tocmai aceste întrebări trebuie să hotărască soarta acuzatului, în aceasta rezidă sensul şi fondul terorii roşii”. Prin hotărârea Consiliului Apărării din 15 februarie 1919 – probabil prezidat de Lenin – s-a propus organelor CEKA şi NKVD să ia ca ostatici ţărani din acele localităţi unde deszăpezirea căilor ferate „nu decurge în mod satisfăcător”, cu menţiunea că „dacă zăpada nu va fi curăţată, ei vor fi împuşcaţi” *. Printr-un decret al SNK de la sfârşitul anului 1920 s-a aprobat să se ia ostatici şi dintre social-de-mocraţi.

Însă, chiar dacă urmărim strict doar arestările obişnuite, trebuie să remarcăm că încă din primăvara anului 1918 a început să tălăzuiască valul socialist-trădătorilor, care a curs neîntrerupt vreme de mulţi ani. Membrii tuturor acestor partide – eserii, menşevicii11, anarhiştii, socialiştii-populari, decenii de-a rândul doar s-au prefăcut revoluţionari, n-au făcut decât să poarte mască, şi pentru asta ajungeau la ocnă, fiindcă se prefăceau. Şi doar în viitoarea năvalnică a revoluţiei s-a descoperit brusc esenţa burgheză a acestor social-trădători. Era deci firesc să se purceadă la arestarea lor! Imediat după cădeţi, după dizolvarea Adunării Constituante, după dezarmarea regimentului Preobrajenski12 şi a altor regimente, au pornit să-i ridice încet-încet, la început pe ascuns, şi pe eseri, şi pe menşevici. Începând cu 14 iunie 1918, ziua excluderii lor din toate sovietele, aceste arestări au devenit mai frecvente şi mai compacte. De la 6 iulie, valul i-a cuprins şi pe eserii de stânga, care de mai multă vreme şi cu mai multă perfidie s-au prefăcut aliaţii unicului partid consecvent al proletariatului. De atunci era suficient, indiferent în ce uzină ori în ce orăşel, să aibă loc vreo tulburare muncitoarcască, vreun val de nemulţumiri sau vreo grevă (au fost destule încă din vara anului 1918, iar în martie 1921 ele au zguduit Petrogradul, Moscova, apoi Kronstadtul şi au determinat NEP-ul), pentru ca, o dată cu liniştirea, concesiile, satisfacerea revendicărilor îndreptăţite ale muncitorilor, CEKA să aresteze fără zgomot, noaptea, pe menşenici şi eseri ca fiind singurii vinovaţi de aceste tulburări. În vara lui 1918, în aprilie şi octombrie 1919 au fost întemniţaţi pe capete anarhiştii, în 1919 au fost închişi toţi membrii comitetului central al palidului eserilor care au putut fi prinşi şi care au zăcut la Butârki până la procesul lor din 1922. În acelaşi an 1919, cunoscutul cekist Laţis scria despre menşevici: „Astfel de oameni sunt pentru noi mai mult decât stingheritori. Iată de ce îi măturăm din cale, ca să nu ni se încurce printre picioare… Îi închidem

*Dekretî sovetskoi vlasti (Decretele puterii sovietice), voi. 4, Moscova, 1968, p. 627.

Într-un loc izolat, la Butârki, şi îi obligăm să stea la adăpost până ce va lua sfârşit lupta dintre muncă şi capital”*. În iulie 1918, toţi participanţii la congresul muncitorilor fără partid au fost arestaţi de detaşamentul gărzii letone de la Kremlin, şi la Taganka era gata-gata să fie toţi împuşcaţi pe loc.

Încă din 1919 s-a manifestat suspiciune faţă de ruşii noştri care se întorceau din străinătate (de ce? Cu ce misiune?) şi astfel au fost întemniţaţi, la întoarcere, ofiţerii corpului expediţionar rus (în Franţa).

În acelaşi an 1919, aruncând plase uriaşe în jurul unor comploturi reale sau imaginare („Centrul Naţional” 13, Complotul Militar), la Moscova, la Petrograd şi în alte oraşe făceau execuţii după liste (adică luau oameni aflaţi în libertate pentru a-i împuşca imediat) şi azvnieau în puşcărie pur şi simplu cu toptanul intelectualitatea care, chipurile, gravita în jurul cadeţilor. Dar ce înseamnă „care gravita în jurul cadeţilor”? Intelectualitatea care nu era nici monarhistă şi nici socialistă, adică: toate cercurile ştiinţifice, universitare, artistice, literare şi chiar întreg corpul ingineresc, în afară de scriitorii aflaţi la poluri extreme, în afară de teologi şi teoreticieni ai socialismului, restul intelectualităţii, în proporţie de 80%, „gravita în jurul cadeţilor”. După opinia lui Lenin, aici intra, de pildă, Korolenko14, „un biet filistin, prizonier al prejudecăţilor burgheze”, „unor astfel de” talente „nu le-ar strica să stea vreo câteva săptămâni la închisoare” *. Despre arestarea unor grupuri separate aflăm din protestele lui Gorki. La 15 septembrie 1919 Ilici îi răspunde:„…Pentru noi este clar că şi aici au existat greşeli” *, dar – „Auzi, ce mare nenorocire! Ce nedreptate!” * şi îl sfătuieşte pe Gorki „să nu-şi piardă timpul, lamentându-se pentru nişte itelectuali descompuşi” ’”*.

Din ianuarie 1919 s-a intensificat sistemul de predare obligatorie a surplusului de produse agricole şi pentru strângerea lui au fost formate detaşamentele de colectare. Ele au întâlnit pretutindeni opoziţia satului – uneori îndărătnic evazivă, alteori violentă. Reprimarea acestei opoziţii a furnizat, de asemenea (fără a-i mai pune la socoteală pe cei împuşcaţi pe loc), un val abundent de arestaţi vreme de doi ani.

Omitem cu bună ştiinţă de aici acea parte foarte mare a acţiunii de măcinare, de către CEKA, prin secţiile speciale şi tribunalele militare revoluţionare, legată de înaintarea liniei-frontului, de ocuparea oraşelor şi regiunilor. Aceeaşi directivă a NKVD-ului din 30 august 1918 recomanda ca eforturile să fie îndreptate „spre împuşcarea necondiţionată a tuturor celor amestecaţi în activitatea albgardiştilor”. Uneori însă eşti dezorientat: cum să faci o delimitare cât mai justă? Dacă începând din vara anului 1920, când războiul civil nu se sfârşise definitiv şi pretutindeni, dar pe Don el se

*M. I. Laţis, Dva goda borbî na vnutrennem fronte. Populiarnâi obzor deiatelnosti CEKA (Doi ani de luptă pe frontul intern. Scurt istoric al activităţii CEKA), GIZ (Editura de Stat), Moscova, 1920, p. 61.

* Lenin, Ed. Cât., voi. 51. P. 48.

*ibidem, p.47

*ibidem, p.48

*ibidem, p.49 isprăvise, de acolo, din Rostov şi Novocerkassk, sunt expediaţi la Arhan-ghelsk o mulţime de ofiţeri, iar de aci, mai departe, cu şlepurile – la Solovki (şi câteva şlepuri s-au scufundat în Marea Albă, ca, de altfel, şi în Marea Caspică) – oare unde trebuie să încadrezi toate acestea: în perioada războiului civil ori în cea a începutului construcţiei paşnice? Dacă în acelaşi an la Novocerkassk este împuşcată soţia gravidă a unui ofiţer pentru vina de a-şi fi ascuns soţul – oare în ce categorie trebuie înscrisă?

În mai 1920 este făcută publică hotărârea Comitetului Central „privind activitatea subversivă din spatele frontului”. Ştim din experienţă că orice hotărâre de acest fel constituie un impuls pentru un nou val general de arestaţi, este semnul exterior al acestui val.

În organizarea tuturor acestor valuri, o dificultate specială (dar şi un merit special) a constituit-o absenţa până în anul 1922 a unui cod penal, a oricărui sistem de legi penale. Doar conştiinţa revoluţionară îi călăuzea (şi întotdeauna fără greş!) pe sechestranţi şi canalizatori: pe cine să ia şi ce să facă pe urmă cu ei.

În această trecere în revistă nu vor fi examinate valurile de criminali şi delincvenţi de drept comun şi de aceea vom menţiona doar faptul că toate nenorocirile şi lipsurile apărute o dată cu reorganizarea administraţiei, a instituţiilor, cu schimbarea tuturor legilor nu puteau decât să sporească considerabil numărul furturilor, atacurilor tâlhăreşti, al cazurilor de violenţă, luare de mită şi revânzare (speculă). Cu toate că nu erau chiar atât de periculoase pentru existenţa Republicii, aceste delicte de drept comun erau, de asemenea, parţial urmărite, şi, prin valurile lor de arestaţi, augmentau valurile contrarevoluţionarilor. Există însă şi o speculă cu caracter absolut politic, cum se arăta într-un decret al Consiliului Comisariilor Poporului din 22 iulie 1918, semnat de Lenin: „Cei vinovaţi de vânzarea, cumpărarea sau conservarea în vederea comercializării cu intenţia de a obţine profit a produselor alimentare monopolizate de Republică (un ţăran păstrează griul pentru a -l vinde ca să obţină profit, dar ce fel de profit este acesta…?